Scriitorii si editoarele lor
articol aparut in Cultura, nr. 244 din 2009-10-08» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Desi o constatare simpla de ordin statistic ne confirma ca si delicatul domeniu editorial a fost dominat in trecutul apropiat – de nu si azi – de traditionalul misoginism falocratic, primele nume care ne vin in minte când vorbim despre editori nu sunt din armata de barbati ce populau autoritar editurile, ci ale câtorva femei celebre in felul lor: Georgeta Dimisianu, Magdalena Bedrosian, Maria Graciov, Gabriela Negreanu, mai inainte excelenta Elis Busneag si, cu o coasta feminina el insusi, poetul Florin Mugur de la Cartea Româneasca a lui Marin Preda.
Iar daca pâna si despre „teribila“ cenzura (Directia presei si tipariturilor din Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste) se pot spune lucruri bune, ele nu se datoreaza atât barbatilor cât se leaga tot de numele unor femei, precum al des pomenitei si celebrei doamne Doxanescu, invocata si evocata oral si in scris de multi scriitori. S-ar zice ca sub autoritatea barbatilor din fruntea editurilor, câteva eminente editoare au facut minuni in regimul trecut, scotând cartile incendiare ale unor importanti scriitori si lasându-si mâinile arse de aceste carti. Au fost, spre deosebire de multi confrati ai lor, adevarate firi luptatoare aceste minunate editoare. De o competenta desavârsita, ele vor fi fost ajutate in dificila lor misiune si de specifica infinita viclenie feminina devenita in imprejurarile date o calitate importanta in batalia pentru cartea româneasca. Pentru „greselile“ savârsite si asumate in „munca cu cartea“, unele au fost supuse anchetelor politienesti, altele au suferit transferuri usturatoare si dure sanctiuni administrative. Pacat ca memoriile si le scriu doar sau mai ales barbatii. Dar poate ca, in virtutea traditiei, femeile au tinut „jurnale“ rezervate ochilor din viitor. Pâna atunci culegem ce gasim: fragmente memorialistice ale unor mari editoare despre marii scriitori pentru cartile carora s-au „batut“ cu arme specifice. In „Jurnalul national“ dna Georgeta Dimisianu ii impartaseste Rozanei Mihalache amintiri despre Octavian Paler, cel mai convingator existentialist „camusian“ al nostru. „Daca lumea ar citi «Viata pe un peron» cu multa atentie astazi – spune Georgeta Dimisianu – ar putea sa vada ca nu s-a scris nimic mai violent la adresa totalitarismului in literatura româna ... A fost intotdeauna obsedat de ceea ce se intâmpla cu destinul unui om intr-o societate dominata de frica si de teroare. Cei care citesc cartile lui observa ca scriitorii cu care Paler se simte inrudit sunt cei preocupati de aceasta tema. Camus, de pilda. Pentru acesta scriitorul avea un adevarat cult... In toate cartile lui Paler este vorba despre o ratare. Este o tema de care era preocupat si Marin Preda... Gara aceea fara trenuri este un liman, un refugiu. Procesul Revolutiei Franceze include deopotriva si pe cel al comunismului. Octavian Paler largeste intelegerea terorii din jur. Când Paler spune «când lasi sa gândeasca un singur om, lasi sa inceapa teroarea.» Adresa este fara echivoc. Cartea era un proces al totalitarismului de orice fel si in special al celui comunist.“ Desigur, cartea este o parabola politica, un „proces“ al comunismului, cum spune dna Dimisianu. E si o parabola filozofica de tip „camusian“, si asa cum „Rinocerii“ lui Ionesco, bunaoara, nu este doar un proces al fascizarii si al fascismului, ci si o vasta metafora a ratarii umane si dezumanizarii, nici o parabola precum aceea a „Vietii pe un peron“ nu se inchide, limitându-se la un proces al comunismului, ci se deschide spre o viziune apocaliptic-ecleziastica asupra destinului uman, trimitând la un scepticism ontologic de nuanta cioraniana... Octavian Paler, om „extrem de vulnerabil“, a fost scos de doua ori de Ceausescu din viata publica: de la Televiziune si de la „România libera“. Initiator al „Cerbului de Aur“, Paler le-ar fi cerut celor din juriul concursului, români si straini, „Domnilor, noi nu vrem sa dati interpretilor români premii daca nu merita“, ceea ce l-a indignat, spune dna Dimisianu, pe Ceausescu: „Singurul care a avut curajul sa-l contrazica pe dictatorul român a fost Octavian Paler cu al sau «Dati-mi voie sa va contrazic, nu sunt de acord cu dumneavoastra si dati-mi voie sa va argumentez de ce.»“ Marturia mi se pare plauzibila, Octavian Paler, om vulnerabil si in general prudent, avea curajul contrazicerii prin argumente, l-am vazut si urmarit printr-o astfel de imprejurare conflictuala cu un inalt demnitar al partidului comunist, argumentându-si opinia sub ochii unei asistente mute in fata respectivului inalt demnitar, nici el lipsit de inteligenta si forta argumentelor contrare. Cu alte cuvinte, in imprejurari importante autorul „Vietii pe un peron“ lasa prudenta in urma si-si asuma deschis si curajos propria opinie. Asta l-a si costat, in cele din urma retragându-i-se, lui si altora, dreptul de semnatura. Ce ar fi putut urma dupa, asta nu se stie, a survenit revolutia din decembrie 1989: „Dupa '89 – spune dna Dimisianu – toata lumea l-a perceput ca pe un om foarte interesat de viata politica. Nu, iesirile sale in public nu aveau legatura cu cine guverna. Cu Paler a murit totodata, poate, un patriot adevarat. El iubea aceasta tara in sensul in care o iubea si Cioran. Era in stare sa spuna lucruri dure despre România din dragoste si disperare. Octavian Paler nu iesea pe sticla televizorului pentru ca-l interesa ce face Iliescu, Constantinescu sau Basescu. Pe acestia ii judeca in raport cu ceea ce au facut pentru România.“ I-a judecat aspru pentru ce-au facut din România ...
In „România literara“, dna Maria Graciov da la iveala câteva scrisori extraordinare primite de la I. D. Sîrbu, cel caruia, timp de aproape un deceniu, i-a fost editoare. Sunt scrisori din ultimul deceniu de viata al scriitorului, epistole in care ingerul mortii se strecoara tot mai des si insistent printre rânduri. Totodata, sunt marturii cutremuratoare despre puterea unui om foarte viu care trage sa moara, despre insufletirea si extraordinara vitalitate cu care acest mare om si mare caracter si-a trait agonia si moartea insotind inaintarea si sosirea ei asteptata cu o robustete spirituala iesita din comun si cu un umor debordant de care foarte putini sunt in stare: „Asteptam niste injectii (citostatice) de la Bucuresti – ii scrie el in 20 dec. 1988 – fac câteva pâna la revelion, apoi, in ianuarie, ma internez pentru o luna la clinica. Raze – cobalt. Incolo bine. Manânc aproape normal, nu ma doare nimic, vorbesc fonfait, simt in ochii celor care ma asculta unda de mila. Am primit o multime de vizite alese – diagnosticul meu pare egal cu o inalta decoratie, premiu sau distinctie. Acum parca ma jenez ca – sub imperiul socului – ai fost printre primele mele cunostinte pe care am simtit nevoia sa le anunt. Sa nu crezi ca sunt fricos sau plângacios – stau exceptional cu moralul si biografia, ce mi-e acum metastaza sau metafizica? Humor am, ca dramaturg am ucis o multime de oameni cumsecade, acum am intrat in piesa scrisa de altcineva.“ In februarie 1989, „piesa scrisa de altcineva“ se inteteste apropiindu-se cu iuteala de un deznodamânt privit cu atentie drept in ochi: „dar boala mea e grava, si cancerul meu e un cancer serios si temeinic. Nu glumeste. Azi incep cea de-a 6-a saptamâna de iradiere prin aceste sinistre raze cobalt. Gura mi-e iasca, fiecare inghititura e un chin, abia pot sa vorbesc.
Din cauza unor «excrescente» laterale, s-a marit doza de raze, ridicându-se si «câmpul»: voi pierde complet auzul, timpanul meu fiind in bataia acestei artilerii mistice. Deja aud greu de tot, ma profilez pe privire, in loc de muzica si stiri ascult picturi si privesc mai atent la fetele oamenilor, copacilor, câinilor vagabonzi (un asemenea câine, prost, blând si credincios ma asteapta zilnic, ii dau ceva, ma conduce discret pâna la spital si m-asteapta sa-mi termin sedinta aceea in care, cu ochii inchisi, sunt nevoit sa ma rog ca un taran analfabet).“ Dupa acest fulgerator de neoprit semn de slabiciune, eroul isi ia revansa si „moare“ de râs: „Dar sa uitam acest ca'n Cer (ortografia corecta, stabilita de actorul Benedict Dabija), nu e d-Racul atât de rau cum spun doctorii. Dumspiro, scribo, dum scribo, spero, dum spero, spiro. Poate ca ciupercile semanate de tumora (in clipa operatiei, zice doctorul, cancerul, care e o celula foarte sanatoasa, singura celula ce tinde spre nemurire, intra in alarma si azvârle a tout vents semintele sale. Razele au rolul sa ucida aceste metastaze incipiente). Sa uitam asadar aceste bagatele, un atlet al mizeriei si un campion in decathlon de suferinte nu are voie sa se plânga. Românul are sapte vieti in pieptul sau de cacat. Eroi au fost, eroi sunt. Insa ... Vorba oltencei mele, «decât sa vorbim nimicniciri, mai bine sa tacem gramada si sa tragem apa dupa noi!» Te asteptam, nu vei sosi in Craiova, vei pogori din ceruri ...“ Atletul mizeriei o implora pe admirabila editoare sa-i retina inca 40 de exemplare din „Dansul ursului“, caci „cartea mea cunoaste o glorie de culise, la un public care e marele public al limbii noastre.“ Rareori scriitorii, profesionisti ai vesnicei nemultumiri, sunt recunoscatori si generosi cu editorii lor: in ochii lui I. D. Sîrbu editoarea lui, Maria Graciov, este „ingerul pazitor“ intr-o vreme când regula tindea sa faca din editor cenzorul scriitorului si paznicul incruntat al decalogului ideologic oficial. Confraternitatea spirituala si iubirea intelectuala dintre scriitor si editor este, in acest caz, exemplara, asigurându-i primului linistea externa spre a-si auzi si descrie nelinistea launtrica, si celui de-al doilea un binemeritat certificat de inalt profesionalism. Extraordinare, scrisorile lui I. D. Sîrbu catre Maria Graciov contin si asemenea marturisiri pline de recunostinta fata de rolul si misiunea editorului: „Imi lipsesti mult – as avea nevoie de tine aici, sa fii tu sefa clinicii, din ochii si zâmbetul tau as putea sa-mi extrag pohta de viata, melancolia necesara ca sa-mi gonesc spiritul critic, crunta ironie cu care vad ce fantastica farsa e «stiinta»„, alta data „mult iubita noastra Maria Graciov“ afla ca „trec printr-o pasa grea ... , am avut grave deficiente in procesul de productie“, pentru ca apoi, mai senin, sa-i spuna „Iti multumesc pentru vorbele bune spuse ieri la telefon. M-am linistit: ca si Candid (al lui Voltaire), ma intorc sa-mi lucrez gradina“, pentru ca, in fine, desi „Stiu ca esti foarte ocupata, simt telepathic muntele de noroi birocratic ce se varsa peste brava noastra cultura“, sa-i comunice ca „trebuie sa ma apuc sa scriu: conform cerescului tau sfat (imi spui totdeauna exact ce-mi spun si ingerii din paza singuratatii mele), m-apuc de asa-zisa mea autobiografie“.