Cela Neamtu, „o cerebrala romantica“
articol aparut in Cultura, nr. 243 din 2009-10-01» cultura vizuală »
Autor: Elena Clonaru
Artista Cela Neamtu si-a rasfatat in ultimul timp admiratorii cu doua expozitii remarcabile. Una, in toamna anului trecut, la Galeriile Orizont din capitala, intitulata „Ferestre pentru Ierichon“, cealalta in lunile august si septembrie, la Muzeul Judetean din Buzau.
Am plecat intr-o sâmbata dimineata catre aceasta din urma expozitie, fara a banui surpriza pe care ea a rezervat-o vizitatorilor. Buzoienii s-au bucurat de o retrospectiva cuprinzând lucrari realizate de-a lungul a patru decenii de cunoscuta tapisereasa. Lucrari pierdute cumva, pentru cei mai multi, intr-un colt de memorie, ivite acum pentru a schita o evolutie artistica de mare complexitate. Surpriza a fost aceasta selectie si pentru artista, care si-a descoperit primele lucrari in colectiile buzoiene, una, achizitionata de muzeu, cealalta, donata, impreuna cu alte, multe, opere de pictura si sculptura de colectionarul Bucur Chiriac.
Memoria lucrarilor
„Colegele“, asa se numeste tapiseria din 1969, realizata de Cela Neamta, proaspat absolventa a facultatii, repartizata creator de modele la fabrica „Dacia“. Ea urma sa fie si capatul de serie al unor cautari care au ivit peste timp lucrarile de astazi, a caror tehnica speciala s-a cristalizat de-a lungul anilor. Inspiatia i-a venit artistei de la o broderie de la Putna, „Fecioara intre sfinti“. A incercat sa echivaleze, prin tesere, efectul firelor de aur si argint pe catifeau si matasea medievale.
„Aceasta lucrare, in care am experimentat elemente de structura textila, m-a satisfacut si nu tocmai. Era o imitatie. Nu era rau. Prin imitatie, artistul invata. Eu am invatat enorm incercând sa realizez textura lucrarilor mele asa cum o simteam eu in broderia medievala. Usor-usor am ajuns la concluzia ca nu trebuie imitat prin desen, ci trebuie sa vad exact cum brodau domnitele acelei vremi“, marturiseste artista. A inceput atunci sa introduca in tapiserie, broderii cu fire groase de lâna, impletite din alte fire, divers colorate, obtinând efectul de mulura, care confera relief si perspectiva lucrarilor. Iar caracteristica genului, decorativul, l-a descoperit in imense ferestre sau fascicole de lumina, „cazând din cer pe pamânt sau invers“ dupa cum singura povesteste, adaugând: „Ce poate fi mai expresiv, ca decor, pe un perete, decât o fereastra?“
Arta medievala n-a constituit singura sursa de inspiratie a Cellei Neamtu la inceputul creatiei sale. O alta tapiserie, realizata cam in acelasi timp, tradeaza filonul folcloric.
„Când am terminat faculatea, eram convinsa ca din documentarea folclorica pot face tapiserii interesante. Ele nu sunt un citat folcloric. Am prelucrat compozitia, pornind de la cea clasica, cu simetrii, care tin si azi. Dupa pagina folclorica au fost aniversari, cum ar fi Sarbatoarea Blajului, pentru care mi s-a comandat «Câmpia Libertatii». Am avut norocul ca pentru aceste teme eram lasata in pace in ceea ce priveste detaliile“, isi aminteste artista. Din 1972, apare, la Buzau, o piesa cu elemente geometrice extraordinare. Ele provin, explica Cela Neamtu, „de la pasarile oltenesti, din Pomul vietii din Moldova si din personajele din covorul maramuresan. Am facut o simbioza si am realizat lucrarea din 1969. In 72, am mers numai pe folclorul cu forme geometrice, cu tot felul de sugestii: de la casa la soarele care te incalzeste si te lumineaza, la bârnele casei, la cerdacul decorat si la stâlpii lui, la cozile de linguri in lemn. Când privesti tapiseria, nu-ti trece prin cap ca de acolo am pornit. Sau poate sa-ti treaca prin cap lucruri extraordinare la care eu nu m-am gândit. Depinde de privitor. Am ramas multa vreme robita inspiratiei folclorice. O atesta si animalutele din covoarele tesute in Tara Crisurilor, devenit altceva in tapiseriile mele. A fost o etapa in cautarile mele de inceput. Si acum fac figurativ, dar de alt fel. Pasarile, de exemplu, nu mai au insa nimic din zona zoologica. Ele vin mai curând dinspre basm, altfel decât cele ale lui Brâncusi. Mai pamântene. Eu le numesc prietenele mele. Sunt somptuoase, in vesminte baroce. Sunt considerate pauni, dar nu sunt pauni“.
In timpul studiilor, Cela Neamtu s-a oprit târziu la tapiserie, abia in anul V de facultate. Pâna atunci s-a ocupat de imprimeuri. Dar noul gen a fascinat-o si i-a ramas fidela pentru tot restul vietii, chiar daca, din timp in timp, l-a tradat cu papusi, cu imprimeuri, cu crosetatul. „Tehnica, marturiseste ea, am aprofundat-o in timp. Am incept sa inventez din lucru, pentru ca, la inceput, doar am preluat, am adaugat si mi-a iesit o inventie. Consider o inventie faptul ca preluând acel punct pe care eu il numesc «punct de Putna», pentru ca de acolo l-am luat, am reusit sa-l integrez compozitiilor mele. In 1987, când am fost acceptata la Trienala de la Lausanne cu «Ferestre pentru fiul meu», realizate cu broderie, iar ferestrele propriu-zise, in tehnica haute-lisse, mi-am dat seama cât de originala, prin comparatie cu alte lucrari expuse, erau piesele mele. Lausanne avusese cam 15 editii, bienale de tapiserie veche si moderna. Românii intrau foarte greu, cam unul la 10 ani. Fusesem admisa si in 1983, dar am expus doar macheta pentru «Caruta cu zestre». Era o instalatie spectaculoasa, menita sa ilustreze continuitatea artei tesutului in România. Voiam sa expun 12 tapiserii intr-o veche caruta, de pe la 1870. Din pacate, Suzana Gâdea, care era atunci ministrul Culturii, nu mi-a permis sa transport caruta. Am vrut sa renunt la participare, dar organizatorii mi-au propus sa prezint macheta. A fost o intreaga poveste trista. Desi am realizat singura macheta, desi am tesut la scara toate cele 12 tapiserii, pe cheltuiala mea, am fost obligata, dupa doi ani, sa cer sa mi se trimita macheta, desi cei de la Lausanne voiau sa o expuna in colectia lor permanenta de machete.“
Tapiserie fara fir
Desigur, arta Cellei Neamtu nu s-a ivit din neant. Tot la Buzau am descoperit o impresionanta colectie de tapiserii-opere de arta, pe care n-o stiam. Acolo poti vedea, dupa cum spune Cela Neamtu, o adevarata scoala de tapiserie româneasca din anii 60-90. „Cam aceasta este perioada in care s-a afirmat tapiseria noastra. Inceputul l-a facut Mimi Podeanu cu prima personala de tapiserie din 1962 de la Sala Dalles. Aurelia Ghiata este pionierul tapiseriei românesti, dar numai pe tema prelucrarilor folcorice. De la Mimi Piodeanu, cu care incepe tapiseria de autor, s-a dezvoltat intreaga scoala. Din pacate, intre 1990 si 2009, ne cam numaram pe degete.“
Cela Neamtu a cutreierat lumea cu tapiseriile ei: la concursuri, la bienale si trienale, invitata sa participe in expozitii colective sau sa organizeze expozitii personale. Succesul a urmarit-o peste tot. A fost apreciata de critica, a cucerit colectionarii, care i-au achizitionat lucrari. Chiar daca operele ei respira, prin tehnica, prin punerea in pagina, modernitatea, artista a recurs rareori la experimente dictate de moda. „Se fac multe cautari, dar rezultatul lor nu ramâne intotdeauna in domeniul tapiseriei. Lausanne a disparut, explica artista, tocmai din cauza cautarilor exagerate care nu mai aveau nimic comun cu notiunea de tapiserie. Au aparut japonezii si americanii care au folosit tot soiul de materiale, de improvizatii, au facut sculptura in tapiserie... Odata ce ai abandonat firul si il inlocuiesti cu fire electrice colorate, cu orga de lumini, nu te mai afli in lumea tapiseriei. Singura manifestare de prestigiu care a mai ramas este Trienala de la Lodz, din Polonia, la care am participat si eu de doua ori. Ei au compartimentat: tapiserie clasica, tapiserie tridimensionala, parietala, obiectuala, cu materiale nespecifice tehnicii. Se urmareste emotia in fata materialului si a obiectului, ca in cazul polonezului Abakanovicz, care s-a desprins de perete si a creat paduri intregi de tapiserii care nu mai sunt tapiserii, dar au pastrat elementul fir (de lâna, de aur...). O trienala exceptionala, dupa 90, a fost la Tournnaie, care a avut doua editii: Europa de Apus si Europa de Est. Personal, m-a deranjat aceasta despartire, dar Europa de Vest are o mostenire extraordinara in materie pe care n-o putem ignora. Mi s-a parut insa ca prezenta Europei estice a fost extrem de solida.
La Tournnaie a participat si marea tapiserie de la Teatrul National, realizata de Gabrea si Ciubotaru, care a fost expusa intr-o catedrala. Este cea mai mare tapiserie din Europa si a uluit pe toata lumea“.
Dupa trâmbitele Ierichonului
In 20 octombrie, la Ierichon, tapiserii semnate de Cela Neamtu vor impodobi spatiile aferente Bisericii Ortoxe Române, ce va fi târnosita in acea zi. Sunt deocamdata patru, vor fi in final sapte. De dimensiuni considerabile, ferestrele Celei Neamtu se ridica, pline de lumina, sub arcuri semicirculare , trilobate sau frânte in ogiva, sub forma de ocnite amintind de decorul exterior al bisericilor. Unele dintre ele, au glaful pictat cu figuri de sfinti, pe care privitorul interesat ii poate chiar identifica. Desi, pentru sentimentul de liniste interioara pe care le degaja, recunoasterea lor este lipsita de importanta. La baza ferestrelor de lumina, a scenelor cu trimitere imediata la rostul destinat acestor tapiserii, se ridica somptuoase motive decorative, buchete multicolore de flori al caror sens ascensional este, desigur, simbolic. Am intrebat-o pe Cela Neamtu cum a reusit sa ramâna fidela artei sale in pofida dificultatii si tehnice si materiale pe care ea o presupune. „E drept, dupa 90 am ramas foarte putini. Este un gen de arta extrem de costisitor, in afara de faptul ca mâncator de timp. Iar noi vrem acum sa realizam totul repede. Cred ca reusesc pentru ca am noroc. Am iesit foarte mult din tara. In 2004, având o personala la Tel Aviv, arhimandritul de la Biserica Ortodoxa de la Ierusalim, mi-a vorbit despre construirea, incepând din anul 2000, a unui lacas ortodox si mi-a propus o colaborare. Era vorba despre Ierichon, unde, pe lânga biserica, va fi un centru cultural românesc si voia sa-l decoreze. Am fost incântata. Am facut patru tapiserii, mai am de facut inca trei. Ma rog Cerului sa fiu sanatoasa si sa le pot termina. In octombrie, voi pleca si eu, odata cu tapiseriile la acest eveniment. De fapt, trebuie sa va spun ca in 2006, când am primit Medalia de Aur la Salonul Artistilor Francezi de la Grand Palais, terminasem doua piese, care au si fost expuse acolo. ortodoxa din mine si-a spus atunci: «Dumnezeu m-a ajutat s-o obtin, gratie acestor tapiserii». Am ramas si in ziua de astazi cu regretul ca n-am fost la Paris la decernarea medaliilor. Mi-as fi dorit atât de mult s-o primesc pe a mea din mâna celor de acolo! Fusesem la vernisaj, dar apoi am revenit in tara. Medalia mi-a ajuns pe cai diplomatice.“
Arta Celei Neamtu este echilibru, forta, lumina. Constructiile sale au rigoare, gama cromatica are rafinament, simbolurile sunt plurivalente. In catalogul expozitiei „Tapiserii pentru Ierichon“, criticul de arta Dorana Cosoveanu scria: „Organizate adeseori in cicluri tematice (Altare, Fereste, Pasari, Arheologie), compozitiile ei monumentale sunt deschideri ale prezentului spre trecut, rememorari afective ale unor timpuri revolute, Cela Neamtu ramânând o cerebrala romantica care stie sa combine simtul ascutit al observatiei prezente cu inteligenta privirii in urma, selectând pentru compozitiile ei expresia plastica ideala“.
Premii pentru noblete
Nascuta in 1941 la Piciorul Lupului, lânga Iasi, cu studii la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Bucuresti, pe care l-a absolvit in 1966, Cela Neamtu a debutat expozitional in 1969, la Sala Kalinderu. A participat, de atunci, la expozitii de arta decorativa din tara si la expozitii de arta româneasca in strainatate. Calitatea artei sale i-a adus o seama de distinctii, cum ar fi Premiul Uniunii Artistilor Plastici pentru Prototip (1974), Premiul al II-lea al Ministerului Culturii (1978), Premiul Uniunii Artistilor Plastici pentru Tapiseri (1984), Diploma de Onoare a Cvadrienalei de Arte Decorative din Erfurt (1986), Mentiune la Bienala Internationala de Arte de la Valparaiso (Chile) (1987), Medalia Eminescu (2000), Medalia Nationala „Serviciul Credincios in grad de Comandor (2001), Premiul de Excelenta din partea Patronatului National Român (2005), si Medalia de Aur a Salonului Artistilor Francezi (2006).
Toate aceste distinctii nu fac decât sa recunoasca talentul si tenacitatea unei artiste indragostite de propria arta, care lucreaza pentru prorpia bucurie, reusind astfel sa ofere bucurie celorlalti. Si ceilalti, ii cumpara lucrarile, oriunde s-a afla ei, de la muzeele din România, la colectiile din Suedia, Finlanda, Franta, Olanda, Belgia, Anglia, Elvetia, Germania, Japonia, SUA, Canada, Grecia, Israel, Chile, Uruguay sau Italia. Operele ei innobileaza interioare oficiale sau particulare, „dau rang“, cum ii place sa spuna, spatiilor in care sunt plasate.