Evjen
articol aparut in Cultura, nr. 243 din 2009-10-01» cultura antropologică »
Autor: Cristian Robu-Corcan
Am ajuns în 2 Mai cu aceeasi întrebare în cap cu care am plecat din Braila: de ce umbla tinerii din Braila în grupuri mari, de 7-12 persoane?
Cu o seara înainte de a pleca, am stat pe o terasa situata foarte bine, la intersectia arterei principale a Brailei cu o strada ce duce spre Dunare. Terasa era pustie, cu toate ca era cald si abia ora 21.00. În spate aveam superba cladire a Postei, în dreapta fosta casa a avocatului Hainerosii, iar în fata un bloc cu doua etaje, murdar si trist, din care, de undeva de pe la etajul unu, un batrânel isteric – habar n-am de ce! – arunca spre mine, cu o repeziciune uimitoare, cartof dupa cartof. Un singur cartof m-a nimerit în piciorul stâng, dar n-a fost asta pricina de suparare. Suparatoare era defilarea enervanta a masinilor exact pe lânga masa unde stateam, apoi oprirea lor pret de câteva secunde în dreptul meu, apoi privirea imbecila a soferilor cu zgarzi de aur si, în fine, demaratul în tromba. M-am tot gândit: oare ce puteau vedea atât de interesant la mine? Si cred ca am formulat întrebarea cu glas tare, caci chelnerita – nu stiu de unde aparuse brusc – mi-a raspuns: nu opresc ca sa vada ceva la tine, opresc ca sa te uiti tu la ei. Am întrebat-o mirat de ce ar trebui sa ma uit la ei, care-i sensul? Ca sa-ti fie frica, mi-a raspuns. Aha, m-am dumirit. Frica, asta era. Ceea ce mie mi se parea a fi caricatural, era, de fapt, o desfasurare de forta. Apoi am început sa observ ca si pietonii au un sistem de a se impune, mai exact de a-si impune forta. Daca mârlanasii nostri cu volan ambalau prosteste masinile si erau dotati cu ochelari de soare, buze strânse dispretuitor, treninguri albe si niste instalatii audio care aproape l-au facut sa se prabuseasca pe batrânelul obsedat care ma tintea cu cartofi, pietonii iesiti la plimbare aveau ca arma letala numarul. N-am vazut un grup mai mic de sapte persoane. Senzatia ca vezi mici armate, care vor sa ocupe orasul, era acuta. Sau ca mici haite de animale enervate încearca sa ocupe noi teritorii. Rar trecea câte un singur om, grabit si oarecum îngrijorat de întâlnirea inevitabila cu vreun asemenea grup. Galagia pe care o faceau era remarcabila. Între bâlbâielile agramate ale „capilor“ si vocile voit ragusite ale unor pustani de 15-16 ani se strecurau amenintari si mesaje foarte clare: vor face „belea“, i-o vor „pune lu' aia de la parter“, îi vor face „buzunare în gât“ nu stiu cui etc. Ma rog!
Ajuns în 2 Mai, am avut surprinderea sa constat ca „tensiunea“ stradala pe care o remarcasem în Braila era prezenta si în acest sat de la malul marii. Grupuri si grupuri, care mai de care mai sfidatoare. O coloana de masini m-a tinut în loc vreun sfert de ora, pur si simplu nu aveam pe unde sa trec. Masinile erau umplute pâna la refuz de oameni, genti, câini, copii, scaune pliante, barci, biciclete, oale, gratare, baxuri de bere si apa, umbrare. Un bazar de zile mari. Orice aparitie straina era semnalata prompt de un membru al tribului: „Stelu, ai grija, portbagajul e deschis“, „usa, închide usa“, „Rodica, nu pleca de lânga masina, fii atenta“, „George, baga-te repede, repede, ca intra ala cu renoul“. Barbatii calcau hotarâti si amenintatori, femeile se uitau prin jur sa vada cam cât teritoriu s-ar putea ocupa, copiii puneau invariabil doar doua întrebari: „tati, poti sa-l bati pe asta?“ si „tati, poti sa întreci masina asta?“. Mai jos, spre mare, singurele doua terase din apropierea plajei erau „ocupate“, dupa cum aveam sa constat în urmatoarele zile, de doua grupuri numeroase, raspândite ca o epidemie la, pe si sub mese si care priveau cu vadita neplacere orice intrus ce dorea sa comande o bere subminându-le autoritatea.
Mi-am pus cortul sub malul înalt, în bombaneala unui taximetrist din Bucuresti, care a simtit nevoia sa-mi marturiseasca un adevar crunt: anul asta au venit doar 12 masini, adica 16 corturi, dar anul trecut i-au „spart“ pe toti, au fost nu mai putin de 29 de taxiuri. „Nu sufla unul“, mi-a soptit rusinat, si a lasat capul în pamânt. Putin mai încolo, un lung sir de vilegiaturisti, care ma priveau mustratori cum puneam cortul pe nisip, adica pe „mizerie“, dupa cum s-a exprimat seful acestei expeditii inedite, „vizita“ plaja. Aveau toti adidasi albi, sosete albe, sorturi albe, tricouri albe. Un copil, care mai avea, pe lânga toate cele albe, si o sapca alba, a întrebat ce sunt algele îngramadite pe mal. Conducatorul grupului a intervenit prompt: „nu pune mâna, sunt bacterii“. Un aer de combatanta maxima strabatea partea asta de litoral românesc, încât mi-am propus sa intru în cort si sa nu mai ies decât noaptea.
Dupa doua zile de slalom disperat printre replici ca „asta-i strain, asa umbla astia, câte unul, de nebuni“ sau „asta are bani la banca, ca nu umbla el singur, asa, de tâmpit“, am vazut, în sfârsit, venind pe mal, un om, un singur om, un om singur-singurel. Se uita la mare, cuprinzând cu privirea toata întinderea ei vizibila. Era îmbracat simplu, cu o pereche de blugi, negri, si o camasa cadrilata. Nu avea altceva decât un rucsac în spate. „Grupurile“ de pe plaja se oprira din flecareala lor hegemonica si se holbau îngrijorate la tipul straniu, care – fapt misterios, bizar si nelinistitor – se deplasa singur. S-a oprit în dreptul meu, m-a salutat, apoi si-a montat un cort, tot atât de simplu ca si el, putin mai încolo. Parea un emigrant sarac nimerit în plina opulenta estivala, un fel de cormoran ratacit printre ratuste roz de plastic, delfini gonflati, cu ochelari de soare, foci rosii, de polistiren, si o multime de galetuse si sapaligi, de diferite culori violente si variate dimensiuni. S-a asezat în gura cortului si a început sa priveasca marea ca si cum s-ar fi hranit din ea.
A tot privit marea vreo doua zile, fara sa se miste de lânga cort, fara sa vorbeasca cu cineva si fara a-si lasa privirea sa alunece în stânga sau în dreapta, stârnind pe plaja o întreaga isterie a curiozitatii si banuielii. Din când în când, grupuri de câte doi, trei „cercetasi“ treceau prin fata lui, amusinându-l banuitoare si încercând sa-i afle teribilul secret. De regula, în grupurile de recunoastere erau trimise exemplarele cele mai intimidante, barbati înalti, solizi si rasi în cap. Dar roscatul – am uitat sa spun, avea parul aproape rosu – nu parea ca percepe alta forma de viata în afara de propria-i existenta, un stol de rândunici de mare si vreo 15 pescarusi care se certau mai tot timpul pe o sticla de „Timisoreana“ aruncata în mare.
La un moment dat, s-a ridicat în picioare, s-a uitat de-a lungul malului, a evaluat situatia dintr-o singura privire si a venit direct la mine. Cu semne sugestive, m-a rugat sa-i dau o tigara. I-am dat si l-am invitat sa se aseze. S-a asezat politicos. În rastimpuri, îsi desena pe nisip forma talpilor, dupa care o stergea amuzat. Era ceh, nu stia nici o limba straina si era fericit. N-o sa explic cum de ne-am înteles unul cu altul, dar, incredibil pentru mine, ne-am înteles perfect, doar cu ajutorul gesturilor, privirilor, a unui caiet dotat cu un creion si a unei harti pe care el o despaturea cu grija si evlavia cu care se deschide o biblie. Mi-a explicat ca este din Praga si ca facuse pâna-n 2 Mai patru luni. Mergea numai pe jos. Se oprea, pur si simplu, unde-i placea mult peisajul. Zabovea doua, trei zile, apoi îsi continua drumul. Daca ramânea fara bani, încerca sa munceasca pe undeva. Cum facea rost de cât de putini bani, pentru hrana, o lua iar din loc. Nu mânca decât pâine si, rar, câte o supa. Pâinea, pentru el, era gut, cel mai bun lucru din lume. Iubea mult gândacii, pe care-i lua din nisip usor pe degete si le îngâna un cântec. Avea 43 de ani, nu-si cunoscuse parintii si nici nu voia sa-i cunoasca, nu avea casa si nici nu voia sa aiba. Se îndrepta spre Grecia, nu din alt motiv decât din acela ca mergea practic spre o tara calduroasa, ca sa nu-l prinda frigul pe drum. Mai avea un singur euro, dar nu putea sa-l dea niciunde, ca era cam sifonat. L-am tot întrebat daca nu cumva i se întâmplase ceva groaznic, ceva care-l adusese la aceasta hotarâre de a umbla toata viata pe jos si de a trai pâna la moarte pe unde apuca. No, no, no, m-a asigurat, el este no problem si hapi. Are brate si picioare arbait si vede foarte bine, super. Nu-i e teama ca s-ar putea îmbolnavi sau ca ar putea fi atacat într-o noapte, pe câmpurile pe unde-si pune cortul? Noooooo, deloc, si-a scos singur o masea când a ajuns în Budapesta, iar pe câmp sunt întotdeauna câini care ham, ham când se apropie cineva. Dar acum nu-i foame? A, papu, mi-a spus, ia, îi era foame. I-am dat 10 lei explicându-i pe caiet ca reprezentau contravaloarea a 10 pâini. Ia, ia, danche mult, pâine cerna gut. A plecat si s-a întors cu o pâine. Mi-a întins restul, adica noua lei. Nu, nu, am spus, dar el s-a speriat ca a gresit cu banii si a fost pacalit... nu, nu, l-am asigurat, sa-i pastreze... si mi-a întins râzând topit de fericire un colt de pâine.
I-am mai dat, în timp ce-si strângea cortul, 30 de lei. Nu prea stia ce sa faca, era jenat. Sa-i primeasca, sa nu-i primeasca!? L-am rugat sa-i ia. I-a luat sovaitor si mi-a aratat cum îi baga cu mare atentie într-un portmoneu, dupa care mi-a scris pe caiet tri deka pîine cerna, cu litere de tipar. Apoi s-a oprit solemn, cu rucsacul în spate, privindu-ma cu seriozitate. A tinut un discurs lung, complicat, în limba ceha, din care n-am înteles absolut nimic, decât un cuvânt cu rezonanta ruseasca: ispravinici. Apoi mi-a strâns mâna si dus a fost.
Îl chema Evjen Gombkoto. Adica – Evzen Gombkötö.