Homo praetentiosus
articol aparut in Cultura, nr. 243 din 2009-10-01» cultura ideilor »
Autor: David Ilina
Daca am trai in cea mai buna dintre lumile posibile, pretentiile noastre, oricare ar fi ele, ar fi lipsite de obiect. Dar cum soarta ne-a fost potrivnica, harazindu-ne precaritatii, nu ne ramâne decât sa interpretam vârtos aria pretentiilor. Mari sau mici, multe sau putine, exagerate sau modeste, nebunesti sau normale, nesimtite sau de bun-simt – pretentiile tâsnesc din toate directiile. Un fel de hemoragie a pretentiilor. De la pretentiile meschine, ale marginalilor, la pretentiile „avansate“, ale elitelor, de la matreata cotidiana a pretentiilor la superpretentii.
Cu mult timp inainte de a concerta in România, Madonna si-a facut cunoscute pretentiile pe care organizatorii show-ului trebuiau sa le satisfaca neconditionat. Dupa cum au relatat ziarele bucurestene, cu putin timp inainte de concertul din parcul Izvor, diva trecuta de 50 de ani si-a inmultit „pretentiile fabuloase“: a cerut sa fie servita cu apa sfintita, sa i se puna la dispozitie 1370 de prosoape pentru ea si echipa ei, bodyguarzi femei si 20 de linii telefonice, soia verde si multi trandafiri. Buzduganul pretentiilor (mai mult sau mai putin excentrice) anunta sosirea pe plaiurile dâmbovitene a unei vedete de talie internationala (cam in aceeasi maniera in care s-au petrecut lucrurile, cu ani in urma, si cu inconfundabilul Michael Jackson).
Dar in materie de pretentii repertoriul uman este inepuizabil. Amintiti-va de pretentiile ridicole ale coanei Chirita Bârzoi ot Bârzoieni (evocate de mine in „Zodia curcanului“, rev. Cultura din 6 august 2009) sau, coborând din literatura in realitate, de pretentiile contactului direct cu transcendenta ale unor oieri autohtoni, intrati deja in legenda, precum Petrache Lupu din Maglavit ori vajnicul razboinic al luminii din Pipera, de pretentiile stiintifico-academice ale savantei de renume mondial, care ridicase impostura la cote delirante. Sa nu-i pierdem din vedere nici pe lunatici, cei care, din când in când, anunta realizarea fuziunii la rece sau inventarea unei masini in miscare perpetua, amânarea imbatrânirii si infrângerea mortii. Puneti-i in lista si pe aceia care, din streangul te miri carei dogme, pretind ca detin Adevarul Absolut.
in aceste conditii suntem tentati sa-i impartim pe oameni in doua mari categorii: cei fara pretentii si cei cu pretentii. „Cu pretentii“ ar fi aceia care nu doar ca isi cunosc nevoile, dorintele, interesele, placerile, dar stiu/pot sa le si promoveze sub forma unor revendicari explicite, personalizate. Dreptul câstigat, ocazia norocoasa sau pur si simplu buzunarul ori contul bancar personal le confera posibilitatea de a selecta diferitele tipuri de oferta, asigurându-si acces spre resursele râvnite. De aici, sentimentul lor vag olimpian ca sunt cumva, daca nu mai aproape de zei, cel putin mai departe de oamenii de rând. Printre „alesi“, si parca tot mai numerosi azi, ii intâlnim pe veleitari, ca o categorie aparte: cea a pretentiosilor cu tupeu. Ca unii care nu se multumesc cu orice, ii recunosti dupa morga lor exigenta, dupa gestica teatrala si tabieturile lor sofisticate, dupa buzele tuguiate de rasfatul ce se da drept rafinament.
in schimb, cel mai adesea, „fara pretentii“ se presupune ca ar fi oamenii „obisnuiti“, retinuti, care se multumesc cu putin sau cu strictul necesar, dar si indivizii neconventionali, simpli, „dintr-o bucata“, directi, spontani, „populari“. intr-o nota ceva mai grava, expresia face trimitere la omul umil, sarac in trebuinte si aspiratii, ignorant, primitiv. Dar sa nu ne lasam inselati. Chiar si cei fara „pretentii“ isi au cu siguranta propriile lor pretentii, indreptatite sau nu. Nu de putine ori ai de câstigat din pretentia ca esti lipsit de pretentii. Problema este cât de sus sau cât de jos ar trebui sa ne plasam pretentiile? Cât de exigenti, respectiv, prin revers, cât de indulgenti ar trebui sa fim? Chestiuni importante pentru ceea ce suntem sau alegem sa fim, de vreme ce, prin pretentiile noastre, ne punem in valoare sau ne ruinam. Unii ne indeamna sa fim indrazneti, sa cutezam, aspirând cât „mai sus“. Altii ne indeamna la prudenta. Descartes era de parere ca e mai bine „sa invingi mai degraba dorintele tale, decât ordinea lumii“. Când lasam prea mult de la noi, riscam sa fim desconsiderati sau calcati in picioare. Când vrem sa contam numai noi, sub convingerea gresita ca suntem exonerati de datorii si ca, neconditionat, lumea e in serviciul nostru, s-ar putea ca ceilalti sa ne intoarca spatele sau, si mai rau, sa faca sa nu mai contam deloc.
La modul general, fara a fi vorba de un simplu joc de cuvinte sau de o pastisa de extractie existentialista, omul e totdeauna mai mult decât este, in sensul ca e definibil nu doar prin ceea ce poseda sau face, respectiv prin ceea ce a apucat ori i s-a intâmplat sa fie deja, ci si prin proiectele, si proiectiile lui subiective. De aici, urmarea ca nu putem decela cu rigoare de fiecare data ceea ce suntem de ceea ce ne inchipuim ori isi inchipuie altii ca am fi. E dincolo de orice indoiala ca pretentiile sunt tocmai astfel de proiectii subiective de natura aspirationala (nu discutam deocamdata legitimitatea lor), iar miza lor ontologica deriva din confruntarea pe care o provoaca intre realitate si aparenta, esenta si fenomen, intre este si trebuie (cupluri categoriale traditionale in filosofie).
Din cele sustinute anterior mai decurge si faptul ca ar fi o greseala sa concepem pretentiile doar in termeni de veleitati, ifose, nazuri, mofturi, respectiv ca manifestare a unor derapaje psihice, ori ca expresie a dezordinii etice. Nu toate pretentiile noastre sunt in mod necesar vlastare ale oarbei vanitati. Nici macar in cazul special al pretentiilor de hegemonie, de exclusivitate, de superioritate sau excelenta. E drept ca in realitatea imediata preponderente si frapante sunt formele lor degradate, descalificante (numai bune de criticat, de luat peste picior): pretentiile arbitrare, aiuritoare, nerusinate, megalomane, absurde. in realitate, actul pretinderii (ce nu trebuie redus la un act formal de revendicare in tipar birocratic) are o semnificatie mult mai ampla si mai profunda, indispensabila pentru intelegerea felului de a fi al omului. Pretentiile (fata de sine si/sau fata de altii) sunt elemente definitorii ale personalitatii, ele dezvaluie rodnica „tensiune dintre eu si non-eu“ (in limbajul lui Fichte), caracterul nedesavârsit al naturii umane, dar si neimpacarea omului cu ordinea data a lumii.
Trecând peste taxonomia extrem de stufoasa a pretentiilor, putem discuta totusi de pretentii in ordinea lui a avea (pretentii de posesie) si in ordinea lui a fi (pretentii legate de statut, rol, functie, performante). Câta vreme nu sunt inca probate, dovedite ca intemeiate, pretentiile ramân ceea ce sunt – simple pretentii; la modul civilizat, ele ar trebui luate macar sub beneficiu de inventar, acceptate in mod provizoriu, sub rezerva unei confirmari sau infirmari ulterioare. Ceea ce este sigur e faptul ca, o data formulate in spatiul public (fapt ce le confera caracterul de pretentii asumate), ele il situeaza pe cel in cauza intr-un anumit raport cu sine si cu ceilalti. Cum in orice pretentie e mai mult o somatie decât o rugaminte, mai mult o exigenta decât o doleanta, mai mult o ambitie decât o dorinta, e de asteptat ca pretendentul sa se confrunte cu anumite riscuri, intre care riscul de a-si vedea finalmente diminuate credibilitatea, prestigiul, puterea, in cazul in care pretentiile sale ar fi invalidate, respinse.
in ultima instanta am putea zice: prin natura lui, omul este o fiinta pretentioasa. El nu poate fi despartit de aceste „dorinte in frac“ care ii sunt pretentiile. intr-atât incât nu vad de ce n-ar functiona urmatorul slogan, croit in limbajul intelepciunii populare: „spune-mi ce pretentii ai (nu ai) ca sa-ti spun cine esti“. Altfel spus, omul este – recurgând de aceasta data la o formula cu…pretentii metafizice – homo praetentiosus. Dar parca numai omul? Tot mai des citesc si aud despre adunari, sindrofii, excursii, hoteluri, restaurante, cafenele, carti, expozitii, filme etc. – toate cu… pretentii. Ba exista si vile, gradini, cartiere, apartamente, separeuri, chiar si closete cu pretentii. in fine, dar fara pretentia de a fi incheiat lista, stiti ce pretinde un producator autohton de vin? Sta scris pe eticheta: „este un vin profund, onctuos, elegant, de culoare rosie rubinie, are o aroma discreta de strugure supracopt, de mure, fragi de padure si toporasi“. in aceste conditii, de ce n-am da credit si pretentiei naiv-orgolioase a domnului Gigi cum ca i se intâmpla sa aiba filosofia in sânge, intrucât a supt-o o data cu laptele matern?