Melodrama frânta: „Los abrazos rotos“ de Pedro Almodóvar
articol aparut in Cultura, nr. 243 din 2009-10-01» cultura cinema »
Autor: Catalin Olaru
Cu o întârziere apreciabila, de 18 ani, tocurile înalte îsi pun în opera amenintarea: când Lena, personajul principal al ultimului film regizat de Pedro Almodóvar, cade pe scari si îsi frânge un picior, o parte din vina o poarta si infamul accesoriu. Întreaga scena e filmata cu camera fixa, din punct fix, de undeva de sus, de la o distanta total nerezonabila.
Nerezonabil e si momentul în care protagonista intra în pozitia în care e imortalizata pe afisele de promovare a filmului. Speriata precum un animal în fata loviturii de gratie, stiindu-se vinovata si în acelasi timp fara aparare, aceasta se târaste, cu chiu cu vai, încearca sa scape cu viata. De-a busilea, însângerata si umilita, astfel este Lena si astfel se explica si privirea cu care actrita Penélope Cruz ne cheama în salile de cinema. În ochii ei nu se citeste ura de nestins sau vreo iubire mistuitoare, cum ne-am fi asteptat, ci teama.
Romanta în balanta
Sordid, episodul e pâinea si sarea cu care un oaspete cu totul aparte este primit în universul lui Pedro Almodóvar. Acel oaspete este realitatea.
De data aceasta, problemele personajelor nu mai sunt doar obisnuitele urzeli complicate de idile si tradari menite sa satisfaca un public pentru care succesul se masoara nu în aplauze si urale, ci în machiaj curs si batiste potopite. Problemele lor nu sunt numai din lumea lui Almodóvar; desi nu întotdeauna si nu întru totul, ele provin si din lumea reala.
Tatal lui Lena este bolnav de cancer. Nimeni nu vrea sa-l opereze, doctorul prefera sa plece în concediu. De aceea devine Lena amanta sefului sau, magnatul Ernesto Martel (José Luis Gómez). Astfel ajunge sa fie distribuita în rolul principal al filmului „Femei si valize“, regizat de Mateo Blanco (Lluís Homar), de care se îndragosteste.
Boala tatalui e tratata cu cea mai mare sobrietate, la fel si suferinta eroinei si a mamei sale.
Serioasa e si orbirea lui Mateo Blanco, tot cu masura sunt tratate supradoza accidentala de peste ani a fiului acestuia, pretext pentru o lunga confesiune paterna, sau scârba pe care Lena ajunge sa o simta pentru Martel.
Radiografiile de dupa accident întaresc aceasta corporalitate a evenimentelor: în ciuda a ceea ce ne învata orice melodrama respectabila, nu doar sufletul este casabil, ci orice femeie e facuta din carne si oase, chiar si Penélope Cruz.
Exilul sovaitor al culorii
„Los abrazos rotos“ nu e cu totul lipsit de extravaganta, însa acea extravaganta e surghiunita din actiunea propriu-zisa, apare doar sub forma unor idei de scenariu sau a filmului la care lucreaza Mateo si Lena, e o extravaganta în cadru. Povestea fiului lui Arthur Miller sau idila dintre o femeie-vampir cu botnita si un imberb nestiutor poarta amprenta de netagaduit a creativitatii unice a lui Almodóvar, însa regizorul se desfasoara ca odinioara abia în secventele din „Femei si valize“, remake dupa „Femei în pragul unei crize de nervi“, pelicula care i-a adus consacrarea. Doar în povestea din poveste ne bucuram de momente precum acela al prepararii gazpacho-ului, când lui Lena îi curge o lacrima pe o rosie proaspat spalata, doar Almodóvar stie sa scoata arta din asemenea momente casnice fara sa cada în ridicol, doar el stie sa atinga starea de gratie a melodramei, însailând patetism si kitsch pentru a obtine ceva ce nu e nici patetic, nici kitsch.
Numai ca el nu pare sa mai vrea sa faca melodrama, nu în modul în care o facea pâna acum, cel putin. Almodóvar o rupe cu trecutul într-un fel poate insesizabil – detasarea se vadeste cu exclusivitate în detalii, însa aceste detalii erau marca însasi a marelui regizor. Madridul, rosul si culorile puternice, marginalii (homosexualii lui „Îmbratisari frânte“ sunt caricaturali, nu au nimic din androginismul sau ambivalenta lui Lola si Letal), muzica tânguitor-senzuala, rasturnarile de situatie, toate ni se dau acum cu pipeta. 0-ul dupa „Mujeres al borde de un ataque de nervios“ e o calda aducere aminte a unui cinema pe care Almodóvar îl respecta si caruia îi e recunoscator, dar pe care nu mai vrea sa îl practice.
Un lucru e sigur: patima i-a ramas intacta. Face filme „cu aceeasi pasiune“, dupa cum întelegem din sfârsitul lui „Mala educación“.
Ultimele secunde ale lui „Los abrazos rotos“ îl completeaza: le-ar face si orb.