Secat-a Lacul...
articol aparut in Cultura, nr. 243 din 2009-10-01» cultura spectacolului »
Autor: VIVIA SANDULESCU
Am revazut cu atentie „Lacul lebedelor“ la Opera bucuresteana în cadrul Festivalului „Enescu“ în varianta regizorala si coregrafica semnata de Gheorghe Iancu, stiind ca avea sa fie ultima reprezentatie, iar impresiile au fost în buna parte aceleasi de la premiera din 2008.
În viziunea creatorului româno-italian, povestea printesei transformate în lebada se desfasoara în visul lui Siegfried – reflex al pendularii între obligatia acestuia de a-si gasi o mireasa de stat si framântarile prilejuite de avatarurile iubitei înaripate. Tema pasarilor, pe care o regasim în actul III în costumatia balului de la curte, capata astfel coerenta cu lumea lebedelor din actele II si IV.
Siegfried se oglindeste invers în personajul Deirfgeis – alter-ego-ul sau înlocuindu-l pe traditionalul Rothbart –, cu atât mai insidios cu cât este costumat practic la fel. Daca înfruntarea lor nu convinge ca motiv al conflictului dramatic, un filon lasat deschis este relatia oedipiana dintre Deirfgeis si Regina mama – cu care acesta are un duet de o frumusete aparte si o senzualitate intensa, un numar de recital rupt din alt film, evidentiat si prin insertul muzical.
Coregrafia spectacolului este o îmbinare de clasic (Petipa pentru pas-de-trois din actul I si pas-de-deux-ul Lebedei negre din actul III, Ivanov pentru actul II, regândit în desene si perspective noi de catre Iancu în actul IV), neoclasic în câteva duete (un altul remarcabil este cel dintre Siegfried si Deirfgeis), dansuri de curte în actul I si de caracter în scena balului.
Decorurile Luisei Spinatelli construiesc atmosfera din fundaluri pictate într-un stil mai degraba renascentist si din efecte simple, dar spectaculoase iar costumele fluide si luxuriante sunt puse în evidenta de eclerajulul rafinat al lui Sergio Rossi.
La pupitrul orchestrei, Tiberiu Soare conduce ferm si cu un ochi la scena (lucru rar la dirijorii nostri), atent la indicatiile regizorale si la tempoul impus de miscare.
N-am reusit sa înteleg de ce s-a repetat cu doua distributii, desi afisele anuntau de luni de zile o anumita garnitura de prim-solisti. Cu atât mai putin înteleg optiunea lui Iancu pentru Cristina Dijmaru (Odette/Odile) si Valentin Stoica (Siegfried), corecti, dar fara emotie si cu o prezenta scenica potrivita unor roluri de o cu totul alta factura. Nu e de mirare ca aplauzele au fost culese în ropot de Vlad Toader (prietenul Beno, o varianta a familiarului Bufon) si Gigi Ungureanu (Deirfgeis), o umbra mai impunatoare decât Printul.
Seara s-a încheiat cu flori si entuziasm, publicul manifestându-si cu caldura aprecierea pentru un spectacol colorat, bine executat si întinerit. A doua zi, lui Gheorghe Iancu i s-a interzis sa mai intre în cladirea Operei. Prietenii stiu de catre cine si de ce.