Oh, la belle „La Belle“!...
articol aparut in Cultura, nr. 243 din 2009-10-01» cultura spectacolului »
Autor: VIVIA SANDULESCU
Despre spectacolul Baletului din Monte-Carlo aveam oarece îndoieli: avea sa fie pe viu, la Sala Mare a Teatrului National, la fel de reusit ca si filmarea (ras)vazuta pe Mezzo, unde parea ca se sprijina mult pe efecte video? M-am linistit însa de cum s-a deschis cortina si am savurat fiecare minut al productiei prezentate în cadrul Întâlnirilor JTI.
„La Belle“ este exemplul perfect de regândire fundamentala a clasicilor, pe mai toate palierele. Regizorul si coregraful Jean-Christophe Maillot face tabula rasa din colaborarea de tip „nota si pasul“ dintre Ceaikovski si Petipa, redistribuind inteligent partitura baletului, pe care o „tunde“ în partea a doua, înlocuind-o cu uvertura-fantezie „Romeo si Julieta“. Libretul este epurat de sablonul petrecerii de nunta, care umple un întreg act III în versiunile traditionale, revenind în schimb asupra unor detalii uitate din povestea lui Ch. Perrault. Prin urmare, zâna Carabosse, din neam de capcauni, este asimilata cu mama printului, devenind motorul actiunii dramatice, iar întâmplarea cu fusul este aproape uitata.
Dincolo de cartea care-l transpune pe Désiré pe tarâmul visului, povestea se desfasoara în doua lumi antagonice – realitatea lui cenusie si dura si feeria în care se naste si creste printesa Aurora. Maillot se foloseste exact de latura povestii ce tine de Hänsel si Gretel sau de Shrek, propunând o relectura în sensul luptei pentru supravietuire si pentru adaptare la realitatile contemporane: printre teme regasim, desigur, dragostea la prima vedere si „pâna la adânci batrâneti“, dar si dorinta ardenta a maternitatii sau pierderea inocentei.
Între simboluri domina balonul – cel de sapun, în care traieste printesa, diafana si vulnerabila la agresiunea hoardelor de cavaleri spermatoformi; globul de sticla, cale catre cele nevazute, care îl ghideaza pe Print catre soarta si aleasa sa; balonul-ou, oul-gând, gândul-burtica; bulgarasii reverberati în tinuta Zânei Liliacului si a suitei sale...
Costumele lui Jérôme Kaplan, din materiale artificiale si în forme predominant geometrice sunt absolut geniale: combinatii de acadea si contururi de jucarie pentru curteni, cafeniuri si linii vagi pentru lumea Printului, albe ori pastelate pentru Zâna buna si un memorabil ecorseu cu arabescuri pentru Aurora. Decorurile lui Ernest Pignon-Ernest, alcatuite din elemente mari pe un fundal complet alb sau negru si câteva proiectii sunt completate de efecte simple si spectaculoase, puse în lumina la propriu, în mod ingenios, de catre Dominique Drillot.
Limbajul folosit de Maillot este în esenta unul contemporan, slujit la superlativ de o companie tânara, cu un foarte bun nivel tehnic. Coregraf mai degraba cerebral decât intuitiv, Maillot construieste totusi momente de mare emotie (vezi pas-de-deux-ul sarutului), reusind delicata fuziune dintre antrenamentul academic performant si libertatea de expresie proprie dansului actual.
Bernice Coppieters (Aurora) arata senzational si danseaza la fel, impunându-se nu doar prin executie, ci si prin sinceritatea interpretarii si asumarea personajului. Chris Roelandt (Printul) are rigoare si caldura, forta si dramatism; Mimoza Koike (Zâna Liliacului) confera credibilitate unui personaj pozitiv monocord; cel mai colorat si mai ofertant este însa rolul Carabosse, dansat în travesti de Jérôme Marchand, impresionant prin vigoare si maturitate artistica.
Rasplatita cu premiul Nijinsky pentru cea mai buna productie a anului 2001 la Monaco Dance Forum si cu premiul revistei italiene Danza & Danza în 2002, „La Belle“ este un regal din toate punctele de vedere. Mesajul e unul de speranta în întâlnirea si armonizarea contrariilor si în victoria visului asupra cosmarului, chiar daca aceasta înseamna sa te strecori în paginile cartii, ca sa treci „dincolo“. Cu „La Belle“ în viziunea lui Jean-Christophe Maillot, în interpretarea Baletului din Monte-Carlo, suntem la mii de leghe de „La Belle au bois dormant“...