Editia 2009 a Festivalului International George Enescu (I)
articol aparut in Cultura, nr. 243 din 2009-10-01» cultura spectacolului »
Autor: COSTIN POPA
Ca de fiecare data, si cea de-a XIX-a editie a festivalului enescian a fost un succes de proportii. Anticipat, validat si consolidat. Cu riscul de a ma repeta, afirm ca este una dintre marile manifestari culturale ale lumii, nu numai ale sud-estului Europei, cum s-a spus în aceste zile. Si daca preluam aprecierea unanima ca Festivalul de la Salzburg este nr. 1 mondial, atunci Festivalul „Enescu“ îi sta alaturi. Cu glorie.
Criticii români au remarcat de mult asemanarile venite din programul bogat, abundenta de valori artistice, diversitatea genurilor, durata mare de desfasurare, afluenta de public etc. Iar cei britanici – si nu numai –, au consemnat similitudinea calitativa cu festivalul din orasul lui Mozart.
În 2009, mass-media internationala a fost prezenta în numar si mai mare la Bucuresti, s-a realizat prima transmisie directa pe canalul TV Mezzo, alte seri s-au înregistrat pentru difuzari ulterioare. Alaturi de alti jurnalisti, nu mai putin de paisprezece critici, membri ai Asociatiei „Presse Musicale Internationale“ cu sediul la Paris, au tinut special sa fie prezenti în saptamâna dedicata „Creatiei contemporane românesti“. Impresia a fost foarte buna, iar presedintele Didier van Moere si alti confrati au subliniat în repetate rânduri valoarea opusurilor.
De altfel, aceasta serie tematica s-a înmanuncheat cu cea intitulata „Enescu si contemporanii sai“ si, alaturi de compozitorul omagiat, a reunit peste Saizeci de nume de creatori de la Bentoiu si Taranu la Vieru si Stroe, de la Dan Voiculescu si Doina Rotaru la Liana Alexandra si Serban Nichifor, de la Horatiu Radulescu si Costin Cazaban la Diana Rotaru si Livia Teodorescu etc. etc. Peste treizeci de ansambluri, doua orchestre simfonice, coruri, solisti români si straini si-au dat concursul la aceasta veritabila panoramare a muzicii enesciene, a contemporanilor sai, a contemporanilor nostri. Retin din nou opinia presedintelui Didier van Moere care si-a manifestat interesul ca si la editia din 2011, membrii asociatiei sa fie prezenti, pentru a continua luarea pulsului creatiei noastre muzicale.
Teatrul liric
Anul acesta, deschiderea festivalului a revenit Operei Nationale si „Oedipe“-ului enescian. Absent de ceva vreme pe afisul primei scene lirice, monumentalul opus a fost prezentat acum într-o versiune apartinând Teatrului Capitôle din Toulouse si regizorului Nicolas Joël, la care s-au raliat fortele bucurestene. Mizanscena minimalista, statica, fara multe introspectii de expresie (în special ale eroului principal) a lasat muzica sa se lanseze în voie, talmacita în limite de economie practica a spectacolului de dirijorul Oleg Caetani si baritonul Franck Ferrari (Oedipe), acesta din urma aducând parfumul pronuntiei în limba franceza si linia vocala clamata de partitura enesciana. Tragismul rolului (amintire eterna, David Ohanesian!) a ramas în continuare un deziderat. Cu sprijinul lui Ezio Frigerio si al Francai Squarciapino (decoruri si costume), Joël a realizat o adevarata „lovitura de scena“ în secventa Sfinxului (excelenta mezzosoprana Ecaterina Tutu), monstru iesit din tenebrele Pamântului, alungit cu aripi de urias liliac, aducând flacari si jar (lumini, Vinicio Cheli) înainte de disparitia în strafunduri. Dar iata ca în acelasi loc, la final, coboara si Oedipe, regizorul refuzând, surprinzator, apoteoza. Cu plusuri si minusuri, montarea lui Nicolas Joël se sustine si reprezinta o noua treapta în edificiul numit „Oedipe“. Si poate în 2011, o noua viziune româneasca se va alatura celor de pâna acum. Nici nu ne gândim ca lucrarea enesciana ar putea lipsi de pe afis, asa cum s-a mai întâmplat!
Serata de deschidere a festivalului a fost marcata si de lansarea albumului monografic „Ludovic Spiess“, semnat de autorul acestor rânduri si aparut la Curtea Veche Publishing. Un eveniment absolut onorant pentru gazde, Opera Nationala, pe a carei scena celebrul tenor a evoluat constant si pe care a condus-o în anii dinaintea mortii. În plus, Ludovic Spiess a fost primul director post-revolutionar al Festivalului Enescu. Asistenta importanta si numeroasa, frumoase cuvinte de suflet despre cel omagiat prin aparitia cartii. Din pacate, deficiente organizatorice în cel mai pur stil dâmbovitean – lipsa microfoanelor, schimbarea intempestiva a locatiei –, au surprins invitatii. Presa le-a consemnat acid iar autorul a primit, post festum, alaturi de opiniile despre volum, invariabil, semnale despre aceste bemoluri. Surprinsi s-au aratat fosti si actuali politicieni, elite culturale sau simpli melomani, foste glorii ale Operei sau vedete în activitate, venerabili împatimiti de arta lirica sau tineri dornici de cunoastere a unor pagini de istorie a teatrului. O nedorita unanimitate...
Spectacolul „Oedipe“ a inaugurat seria „Opera si balet“. Dupa reluarea lui cu un alt interpret în rolul titular, experimentatul Stefan Ignat, a fost rândul ansamblurilor Operei Nationale Române din Cluj-Napoca sa viziteze Bucurestiul, propunând montarea lui Mihai Maniutiu cu „Otello“, o regie contrarianta în buna masura din cauza amestecului de planuri, de la riscantele imagini de nava spatiala (sau vas militar sau pachebot sau...) la abstractizari însotite de gaselnite dintre cele mai ciudate si chiar naive. Doar frumoasele costume ale lui Valentin Codoiu au pastrat legatura cu epoca, autorul lor semnând si decorurile, din care s-au remarcat unele inspirate stilizari. La pupitru, Miguel Gómez-Martínez a avut destule lentori ca discursul muzical verdian sa nu curga pe de-a-ntregul fluent, dar i-a condus cu atentie pe tenorul Franco Farina (Otello cu glas patrunzator, dar rigid, sarac în nuantari si cu acute mult prea vibrate), pe baritonul Alberto Gazale (Iago cu voce sigura însa privata de subtilitati în expresie) si pe soprana Carmen Gruban (Desdemona în continua ascendenta pe parcursul spectacolului, culminatia fiind în minunatele arii ale actului final).
Doi oaspeti italieni de marca, italienii Daniela Dessì si Fabio Armiliato, au fost protagonistii a doua seri cu „Manon Lescaut“ de Puccini, productie bucuresteana. De la primul sunet, soprana ne-a facut sa întelegem ca face parte din elita lirica mondiala, cu voce importanta, patrundere stilistica si stiinta de cânt, chiar daca semne de uzura afecteaza registrul acut. „Sei divina!“ a strigat un spectator sedus, la finele primului spectacol. Tenorul a expus un consistent glas liric – spint si o prezenta scenica de mare angajament dramatic. Ca de altfel si soprana, cu care a realizat un cuplu memorabil. Cu bagheta canadiencei Kerri-Lynn Wilson, toti – solistii, ansamblul si... noi –, ne-am simtit confortabil si spectacolul a curs cu alertetea ce serveste naratiunea, lasând patrunderea în profunzimi, pe seama personalitatii celor doi vocalisti oaspeti.
Mari orchestre
Includerea Filarmonicii „George Enescu“ în seria „Mari orchestre ale lumii“ onoreaza, dar mai ales obliga. Este optiunea organizatorilor nostri si nu ramâne decât ca instrumentistii bucuresteni s-o confirme. Au reusit în seara debutului seriei, un prim approach sub bagheta violonistului convertit dirijor, Maxim Vengerov si cu concursul solistic a trei remarcabili tineri maestri, violonistul Alexandru Tomescu, pianistul Horia Mihail si cellistul Razvan Suma, în cunoscutul Triplu concert beethovenian. De fapt, întreg programul ales a fost de maxima popularitate, prin adaugarea Uverturii „Leonora III“ si a Simfoniei „Destinului“.
A fost apoi Dmitrij Kitajenko, dirijorul care a venit la pupitrul Orchestrei Filarmonice Radio France, un ansamblu rafinat cu performante notabile în Stravinski („Pasarea de foc“) si Ceaikovski („Simfonia a V-a în mi minor“, op.64). Solisti au fost Remus Azoitei („Capriciu românesc pentru vioara si orchestra“ de Enescu) si excelentul Rudolf Buchbinder („Rapsodia pe o tema de Paganini op. 43 de Rahmaninov“).
Important sef de orchestra cu reputatie internationala, Horia Andreescu a condus cu rafinament celebra Royal Philharmonic Orchestra într-un program de muzica franceza (Saint-Saëns, Lalo, Ravel), în care Joshua Bell si-a expus violonistica sa seducatoare si ductila prin Simfonia spaniola. Cu o seara înainte, în aceeasi companie orchestrala, dirijorul Charles Dutoit a cucerit în „Tabourile dintr-o expozitie“ (Musorgski/Ravel), l-a urmarit cu atentie pe extravagantul si imprevizibilul Nigel Kennedy („Concertul pentru vioara si orchestra de Beethoven“) si a demonstrat ca melosul enescian din Rapsodia I contine specificitati de atmosfera care trebuie mai profund patrunse. De notat ca Nigel Kennedy a înlocuit-o pe mult asteptata Martha Argerich, care l-a... înlocuit pe initial anuntatul Yundi Li.
Cameralele
Dupa-amiaza magica la Ateneu cu orchestra si corul Les Arts Florissants, conduse de William Christie. O incursiune în baroc, prin oratoriul „Susanna, HWV 66“ de Haendel, opus mai putin cunoscut, dar revelat acum noua prin performanta ansamblului, dirijorului si solistilor. Si daca statismul spectacolului „Oedipe“ a transformat o opera într-un oratoriu, tensiunea si expresia induse de William Christie au convertit oratoriul „Susanna“ într-o adevarata opera. Mare arta! Limpezime de sunet instrumental, rafinament de cor, simt dramaturgic, preciziune. Fabulosul contratenor Max Emanuel Cencic (cu infinite irizatii de nuante în glas), soprana Sophie Karthäuser (minunata conducere a glasului chiar când tesatura vocala este mai solicitanta si o preseaza, precum în ultima arie a eroinei titulare), basul Alan Ewing, soprana Emmanuelle de Negri, promitatorul contratenor David DQ Lee, baritonul Maarten Koningsberger, tenorul William Burden si baritonul Ludovic Provost, iata o însiruire de nume de maestri, uriasi specialisti ai acestui gen de muzica în care exprimarea prin culori este comandamentul suprem.
Seria „Muzica de camera“ a mai programat recitalul lui Alexandr Melnikov, ramas singur pe podium dupa abzicerea violonistei Isabelle Faust. Notez în continuare prezenta Orchestrei Engleze de Camera sub bagheta lui Roy Goodman, avându-i drept solisti pe consacratul Aurelian Octav Popa („Concertul pentru clarinet si orchestra de Aaron Copland“) si promitatorul tânar elvetiano-român Teo Gheorghiu („Concertul nr. 12 pentru pian si orchestra în La Major“, KV 414 de Mozart).
Sub genericul „In memoriam Lord Menuhin“, festivalul a adus un vibrant omagiu marelui elev al lui Enescu, de la a carui disparitie s-au comemorat în 2009 zece ani. Onoarea a revenit Orchestrei de Camera „Virtuozii din Bucuresti“ sub conducerea lui Barry Douglas, în dublu rol de dirijor si pianist („Concertul nr. 2 pentru pian si orchestra în Si bemol Major“, op. 19 de Beethoven). Sub bagheta lui Douglas, Daniel Hope, el însusi apropiat discipol si colaborator al celui omagiat, a interpretat Concertul pentru vioara si orchestra de Mendelssohn-Bartholdy.
Nopti vrajite
A continuat inspirata serie „By midnight“, o initiativa de succes care dateaza de câteva editii si care a facut ca Ateneul sa devina de fiecare data neîncapator. Deschiderea seriei a prilejuit întâlnirea cu doua superbe ansambluri, Corul Academic Radio si Corala barbateasca Ortodoxa „Te Deum Laudamus“, conduse de maestrul Dan Mihai Goia, care a ales Vecerniile, op. 37 de Rahmaninov. Prestatie de înalta clasa, la care si-au dat concursul mezzosoprana Gabriela Popescu si tenorul Calin Bratescu. La aceeasi înalta stacheta s-a situat si concertul Vivaldi datorat Orchestrei de Camera a Filarmonicii bucurestene (concertmaestru Anda Petrovici) în care am facut cunostinta cu Boris Brovtsyn, un violonist tânar si temperamental, bun tehnician.
Prezent pentru prima oara la Bucuresti a fost si ansamblul Il Giardino Armonico, dirijat de Giovanni Antonini. A readus parfumul muzicii vechi, al finetei sonore, al calmului si subtilitatilor aerate. Sub genericul „Il pianto di Maria“, pagini ale cunoscutilor Monteverdi si Vivaldi s-au împletit cu cele ale rar-cântatilor Biagio Marini, Francesco Conti, Johann Georg Pisendel, Sigmund Leopold Weiss, Giovanni Battista Ferrandini.
A revenit la Ateneu charismaticul Christian Zacharias, mare preferat al publicului bucurestean în ipostazele de dirijor si solist al Orchestrei de Camera din Lausanne. În artistul german exista o pasiune debordanta de a face muzica, faptul se simte cu putere si iradiaza captivant. Trei serate a dedicat artistul creatiilor lui Joseph Haydn – compozitor sarbatorit în acest an –, si a oferit talmaciri pline de vivacitate si elocventa, atât în paginile simfonice, concertante cât si în cele de solo pianistic. Christian Zacharias este un distins maestru care gândeste totul în cele mai mici detalii si ofera lecturi referentiale. Dovezile le-am avut si acum, ca întotdeauna.
Concursul...
... a avut trei sectiuni, Compozitie, Pian si Vioara. Si daca prezenta celei dedicate creatorilor este un mare câstig al initiativelor post-revolutionare, absenta în continuare a Sectiunii Canto se situeaza la polul diametral opus. Fara a mai aduce argumente – se stie ca mari cântareti români si straini au fost lansati prin editii de demult ale Concursului Enescu – ne exprimam speranta ca anul 2011 va readuce pe tapet Sectiunea Canto. Pâna când nu se sterge de tot din mintea si constiinta lumii lirice de pretutindeni si nu este trecut definitiv la categoria de concursuri desfiintate!
Dar iata si Premiile I: Sectiunea Vioara – Jaroslaw Nadrzycki (Polonia), Sectiunea Pian – Amir Tebenikhin (Kazakhstan), Sectiunea Compozitie – „Invocation of Wind and Thunder“ de Qian Shen-Ying (China) pentru muzica de camera si „Misterious Place“ de Lam-Lan Chee (Hong Kong) pentru muzica simfonica. Simptomatic mi se pare faptul ca niciun concurent român nu a urcat nici macar pe podium, deci n-a prins nici finala. Doar pianistul Sorin Creciun a obtinut Premiul Special „Constanta Erbiceanu“, acordat de Fundatia Culturala „Erbiceanu“ celui mai valoros competitor român. Infim pentru „echipa nationala“. De luat aminte, de luat masuri de pregatire serioasa!
Simpozionul de Muzicologie...
... a împlinit patru decenii de existenta, pe parcursul carora a crescut constant în amploare si durata de desfasurare. În 2009, pe timp de patru zile, nu mai putin de cincizeci de exegeti enescieni si-au expus lucrarile. Ca de obicei, incursiunile în stilistica maestrului de la Liveni au constituit teme predilecte, dar elementele de noutate ale actualei editii au constituit-o referatele asupra unor inedite lucrari de studentie scrise de Enescu pentru Conservatorul din Paris sau în timpul unor vizite facute familiei Menuhin la vila acesteia de lânga Paris. Mai putin cunoscutele relatii ale compozitorului cu muzicieni danezi sau suedezi au fost de asemenea evocate.