„Durerea este esentiala, este ceea ce împartasim cu ceilalti, mai mult decât bucuria“
articol aparut in Cultura, nr. 243 din 2009-10-01» cultura literară »
Autor: Malika Mokeddem in dialog cu Catalin Sturza
Am discutat cu Malika Mokeddem intr-o librarie din centrul Bucurestiului. Ea a fost inconjurata, la lansare, de un numar mare de cititori, fapt imbucurator in contextul in care, cu toate ca romanele ei sunt best-seller-uri in Franta, Malika Mokeddem era, in momentul vizitei sale, destul de putin cunoscuta in România. Din cauza unor probleme tehnice, o parte din dialogul pe care l-am inregistrat s-a pierdut, astfel ca am incercat sa reconstitui pe scurt unele dintre raspunsurile scriitoarei. Ii multumesc Anei Petrache pentru ajutorul acordat in traducerea dialogului original.
Malika Mokeddem s-a nascut in Kenadsa, intr-un satuc saharian din vestul Algeriei. A studiat medicina in Algeria si apoi in Paris, specializându-se in nefrologie; a publicat opt romane in limba franceza, iar „Femeia interzisa“ („L'interdite“, 1993) este prima sa carte tradusa in româneste, la Editura Ibu.
Catalin Sturza: Se poate vorbi despre feminism când vorbim despre Algeria? Feminismul e un lucru, combaterea unui misoginism de fond este altceva. Romanele dvs au un fond feminist sau sunt construite doar pe un calapod de dreptate elementara?
Malika Mokeddem: Sper sa restitui, prin ceea ce scriu, complexitatea unei situatii si a unei societati fara sa fiu caricaturala, evident, atunci când atingem stadiul la care suntem acum exista o parte de feminism, dar acesta nu este generat spontan, am avut mame si bunici care au fost supuse traditiei, trecând prin lupte afective intestine ce tineau de o automutilare a corpului social.
Ceea ce este cert e ca am avut o copilarie marcata de independenta Algeriei. Când razboiul s-a terminat mi-am dat seama incetul cu incetul ca independenta unei tari nu inseamna si libertate si ca urma o lunga lupta a cetatenilor, caci democratia nu se decreteaza, ci se cucereste prin inclestari foarte puternice. Fiind atenti la acest lucru putem intelege de ce generatia mea a fost una violenta, pentru ca vedeam stagnarile si amagirile, vedeam cum libertatea noastra era inabusita. Am fost totdeauna constienta de faptul ca barbatii erau mereu, in tara mea, un pic mai bine vazuti decât femeile. Dar nici ei nu cunoasteau adevarata libertate. Aceasta situatie se schimba incetul cu incetul si acest fapt este pus in evidenta printr-un roman precum „Femeia interzisa“, chiar daca deplânge aceasta tensiune sociala, cartea vorbeste despre probleme esentiale.
Ct. S.: Sunt complementare cele doua vocatii, a medicinei si a scrisului?
M. M.: Da, se hranesc una din cealalta. Medicina pentru mine a fost o oportunitate de a atinge un anumit statut social care imi permite sa imi satisfac pornirea de a scrie. In alta ordine de idei, dupa cum ati vazut in „Femeia interzisa“, un personaj primeste rinichiul unei tinere femei algeriene decedate – este specialitatea mea, sunt nefrolog si in roman am inventat un pacient caruia i se face o grefa, i-am implantat astfel alteritatea si l-am determinat sa isi puna intrebari asupra lui insusi…
In scris ai nevoie de multa singuratate si de liniste, este deci o munca solitara, ai nevoie de luni, de ani pentru a duce la bun sfârsit un text si uneori ai sentimentul ca nu vezi capatul drumului. In timp ce medicina ma smulge singuratatii si ma arunca in echipe de infirmieri, având relatii cu colaboratorii, având o responsabilitate fata de pacient si cel mai bun mijloc pentru a fi eficace pe moment, pentru binele pacientului, este sa imi golesc capul si sa revin mai târziu la scris.
Apoi mai este si autonomia financiara. Medicina mi-a permis sa nu subordonez timpul scrisului câstigului de bani. Muncesc pentru a trai, iar scrisului ii dau timp sa se dezvolte, predau manuscrisul când simt ca acesta e gata.
Ct. S.: Un citat din femeia interzisa pe care l-am retinut: „Durerea este liantul cel mai puternic al umanitatii, mai important decât orice ranchiuna“. Este acesta destinul profund al Algeriei sau este o obsesie a personajelor dumneavostra?
M. M.: Cred ca durerea este cea care provoaca razboaiele, le desavârseste, dar ne face si mai inteligenti si mai sensibili, câte nu ne invata durerea! Durerea fizica, trebuie sa stii ce inseamna sa suferi in corpul tau. Cum vrei sa intelegi umanitatea si sa fii scriitor daca nu poti resimti ceea ce poate sa simta un personaj, caruia trebuia sa ii dai viata? Un scriitor este asemanator unui Dumnezeu, doar ca are nevoie sa invete inainte. Pentru a da corp personajelor sale trebuie sa stie ce este emotia, ce este suferinta. Durerea este esentiala, este ceea ce impartasim cu ceilalti, mai mult decât bucuria. Oamenii care au traversat impreuna durerea, de orice natura ar fi ea, sunt sudati unii de ceilalti prin aceasta mai tare decât prin orice bucurie, care poate fi ceva efemer.
Ct. S.: L-ati cunoscut pe Rachid Mimouni. A fost un scriitor algerian, militant pentru drepturile omului, care a public un roman tradus si in limba româna, „Onoarea tribului“; am intâlnit in aceasta carte o alta viziune asupra Algeriei, o viziune oarecum amuzanta, un portret al taranului algerian mucalit. Cât exista din povestile lui in romanele dumneavoastra? Dar in Algeria de azi?
M. M.: L-am cunoscut, intr-adevar, pe Rachid Mimouni, am fost prieteni buni. Cele doua carti au aparut cam in acelasi timp, dar ele au parcursuri diferite. In primul rând e vorba despre un barbat ce nu provenea dintr-o familie saraca, sau care provenea, in orice caz, dintr-o familie mai putin saraca decât familia mea, si in plus este vorba despre un om ce traia in nord, in timp ce eu am trait in desert. Apoi e o chestiune de temperament, nu e suficient sa venim din acceasi tara. Intr-o tara ca România puteam sa avem situatii absolut diferite. Si eu am nevoie de asta in literatura, am nevoie de diversitate.
Ct. S.: Emigrantul este, in romanele dvs, o persoana fara patrie, la fel de straina in tara de origine si in cea de adoptie. Ati fost in adolescenta, atunci când ati parasit Algeria, un astfel de emigrant?
M. M.: Când am scris „Femeia interzisa“ nu ma intorsesem in desert, in satul meu natal, de multa vreme si aveam nevoie de aceasta regasire prin fictiune. Evident, aveam nevoie sa imi fac personajul sa retraiasca ceea ce eu nu traisem, nu spun ca este neaparat vorba despre o carte autobiografica, pentru ca istoria personajului Sultana este diferita de a mea. Dar Sultana Medjahed are ceva de rezolvat, o durere din copilarie, ceva ce tine de societatea in care a trait ea.
Ct. S.: Medicul este o persoana logica si lucida; pozitia critica taioasa asupra Algeriei din romanele dvs deriva din viziunea lucida a medicului?
M. M.: Nu, medicina in cazul Sultanei este indeplinirea unui parcurs. Aveam impresia ca femeile din zonele sarace sunt inchise, ca in niste papusi rusesti, si la capatul intregului parcurs te eliberezi din aceste carapace. Astfel, când ea ajunge medic, are deja o cunoastere a societatii, a durerii, sufera suffcient in sinea ei incât sa vrea sa se ocupe, sa aline suferinta celorlalti.
Ct. S.: Sunteti pâna la urma un ambasador intre cele doua culturi, algeriana si franceza?
M. M.: Nu numai, aici nu sunt in Franta, ci in România, voi merge apoi la Beirut si la Chicago. Sunt, asadar, un scriitor, nu vreau un rol politic, chiar daca pentru mine actul de a scrie este un act eminamente politic. Este ca si cum ai lua un caiet si ai face notite pe marginea lui. Fiinta care am devenit a fost hranita de literatura lumii intregi si mi-am adaugat vocea mea vocilor celorlalti. Nu am si nu-mi doresc o functie politica oficiala, ci doar calitatea de scriitor al lumii.