„O binecuvântata Mânie“
articol aparut in Cultura, nr. 243 din 2009-10-01» cultura istoriei »
Autor: Ovidiu Olar
„Exista interes pentru de toate în tara mea,în afara de lucrurile care o privesc cel mai direct“ - Nicolae Iorga. În 1899, când ziarul bucurestean de limba franceza L'Indépendance roumaine se ofera sa-i gazduiasca „opiniile sincere“ despre viata intelectuala a românilor la cumpana de veac, Nicolae Iorga are 28 de ani. Publicist cu experienta, profesor al Universitatii din Bucuresti si membru corespondent al Academiei Române, el este de mult una dintre cele mai autentice si mai respectate voci ale generatiei sale.
Aparent, postura era de invidiat. În realitate însa, pentru un intelectual pe cât de idealist pe atât de lucid ca Iorga, ea implica o uriasa responsabilitate, adeseori greu de suportat. Ma gândesc, veti fi înteles poate, la obligatia marturisirii. O constiinta vie, daca mai si vorbeste în numele altora, e chemata sa dea seama, sa identifice si sa expuna impostura, indiferent de masca sub care s-ar ascunde ea.
Crezând cu tarie într-o „tara noua“, asezata pe temelii solide, la punerea carora fiecare român ar fi trebuit sa contribuie, Profesorul n-a ezitat sa ia atitudine. Opiniile sale sincere critica inconsistenta si proasta functionare a institutiilor culturale autohtone - de la Academie la Ateneu, de la muzee la teatre, de la Universitati la biblioteci si arhive –, înfiereaza superficialitatea mediului literar si stiintific, condamna lipsa de viziune si clientelismul diriguitorilor culturali. Printre destinatarii acuzelor patimase întâlnim nume sonore, prea grabnic idealizate uneori de adoratorii fara discernamânt si memorie ai trecutului nostru. De partea cealalta, câtiva profesionisti onesti, a caror valoare se izbeste ca de un zid de indiferenta „pentru orice altceva decât folosul“.
Virulente si vehemente, Opiniile sincere au fost repede taxate drept pamflete. Reactiile nu au întârziat, si nici micile mizerii (pâna la urma, Iorga îsi va da demisia din Academie, deoarece aceasta refuzase, vindicativ, premierea excelentei Istorii a literaturii române în secolul al XVIII-lea). Cu toate acestea, istoricul nu s-a dat batut. Seria urmatoare de articole, intitulata sugestiv Opinii pernicioase ale unui rau patriot (1900) continua programul de combatere a daunatorilor culturii nationale. În plus, ea creioneaza o istorie a partidelor în România secolului al XIX-lea, semn ca în viziunea autorului reforma societatii nu poate face abstractie de factorul politic.
Splendid traduse, prezentate si adnotate de Andrei Pippidi, cele doua serii vad din nou lumina tiparului, dupa o lunga aventura editoriala. E acesta un eveniment ce trebuie salutat, din cel putin trei motive. În primul rând, ni se ofera posibilitatea de a pricepe mai bine una dintre marile personalitati ale culturii noastre, pesonalitate care nu are înca biografia meritata. În al doilea rând, ni se propune un interesant subiect de meditatie, si anume implicarea intelectualului, înteles în sensul larg al termenului, în viata publica. Iorga a parcurs toate etapele acestei implicari, y compris descinderea într-o arena politica dominata de „un puhoi de animale carnivore, care ne ruineaza si ne dezonoreaza“; cazul sau este deci unul exemplar si ar merita analizat fara mânie si prejudecata. În fine, ni se acorda sansa rara de a vedea unde suntem, dupa o suta de ani si mai bine.
Prea departe nu am ajuns, observa în introducere Andrei Pippidi. „Semanam, trebuie s-o recunoastem, cu românii de acum un secol. Putem fi siguri ca omului pe care aceasta carte ne îngaduie sa-l cunoastem i-am fi stârnit mânia si dezgustul“. E adevarat, un diagnostic suplimentar nu are ce sa strice. Tare ma tem totusi ca tot nu vom învata nimic si ca vom trece cu nonsalanta pe lânga (daca nu peste) lucrurile cu adevarat importante. Nu ar fi prima oara. La urma urmelor, Opiniile pernicioase au avut drept continuare Studiile independente ale unui gânditor izolat scrise în 1902. Adica deunazi.