„Am încalecat Leul si nu ne mai dam jos...“
articol aparut in Cultura, nr. 243 din 2009-10-01» cultura cinema »
Autor: MAGDA MIHAILESCU
A fost, daca vreti, salutul cu care m-a intâmpinat Venetia la cea dintâi intâlnire cu Mostra cinematografica. In naivitatea mea, intretinuta de multele alte festivaluri la care s-a intâmplat sa tot merg, am crezut ca o fi vorba de vreo manifestare de simpatie cu Leul (de Aur), ale carui copii (de carton, aveam sa-mi dau mai târziu seama) dupa cel binecunoscut noua din Piata San Marco, te intâmpinau aici, la Venetia Lido, la tot pasul.
Pentru a-mi trai deliciile candorii pâna la capat, mi-am zis ca poate asa isi exprima italienii dorinta de a vedea trofeul suprem, Leul cu pricina, ramas acasa, acum, la cea de-a 66-a editie. Cu atât mai mult cu cât, peste câteva ore, ea urma sa se deschida cu un film – mult asteptatul „Baaria“ – al unui compatriot, eveniment nemaipetrecut de douazeci de ani. Omul era nimeni altul decât Giuseppe Tornatore, cel care in 1988 adusese Italiei un Oscar si Premiul special al Juriului la Cannes, pentru minunatul „Cinema Paradiso“. Când colo, toate acele strigate, „Am incalecat Leul si nu ne mai dam jos...“ veneau ca dintr-un banc cu Radio Erevan: nu erau dovezi de dragoste, ci lozincile unor protestatari care cereau nu stiu ce revendicari. Ce poate fi mai la indemâna decât sa blochezi bulevardul care duce catre Palatul festivalului? Asa ca am ramas cu gura cascata la leii trasi de coama cu interesata tandrete sindicala si cu nedumerirea de a nu sti pe unde sa ajungem (au mai patit-o si altii ca mine) la locul cu pricina. Ne-a fost indicat un drum ocolit, suficient de lung pentru detinatorii de invitatii la gala inaugurala si, desigur, si mai lung pentru unii ca mine, sositi indeajuns de târziu pentru a-si ridica acreditarea, conform normelor administrative birouri ce nu tin seama de programul zborurilor aeriene. Ziua de lucru se termina, cinstit-birocratic, la ora 19, si cu asta basta. Inexistenta unui adevarat Palat, cel vechi, „fascist“ (ii mai spun unii, gândindu-se la originea lui mussolliniana) fiind demult ineficace, ingreuneaza lucrurile, ce-i drept, dar nici cu dezordinea „casei“ nu mi-e rusine. Prietenii cu o mai veche experienta ma asigura ca am avut noroc, anul acesta multe s-au indreptat, chiar si directorul Marco Müller recunoaste. In consecinta, gata cu reportajul micilor necazuri de natura birocratica si, mai ales, cu nostalgia regulilor militaresti, dar atât de productive, de la Cannes. Pâna la urma, dupa câteva zile, cu toata alergatura de la o sala la o alta, unele aflate la o oarecare distanta, cu santierul viitorului Palazzo la doi pasi (va fi terminat in 2011), cu forfota de pe terasa ingenios improvizata in jurul unor copaci, ocrotiti de podiumul din placi aglomerate, gaurit in functie de marimea arborelui respectiv, cu adastarea la „una trancia di pizza“ in micul spatiu „la botul calului“, in apropierea canalului pe unde isi faceau aparitia, in salupe de lux, starurile, toate acestea mi s-au parut a da festivalului un anume dinamism, o simpatica pornire de fraternizare a jurnalistilor pe care, intre noi fie, vorba, festivalul nu da doi bani, inclusiv pe Juriul Criticii Internationale (Fipresci), din care am avut onoarea sa fac parte. Suntem acceptati, in masura in care este nevoie de noi, pentru „ a acoperi evnimentul“. In mod sigur, insa, nu acesta este dinamismul dorit de Marco Müller, directorul unui festival mereu dificil, prin plasarea lui dupa Cannes, cam in acelasi timp cu Toronto si la numai sase saptamâni inaintea tânarului festival de la Roma (in octombrie va numara trei editii). Croazeta ii sufla filmele marilor autori sau ale debutantilor increzatori in puterea trambulinei numite Cannes; pentru festivalul canadian se pastreaza americanii tematori de mofturile europene. Cât despre rivalul din capitala, vajnic sustinut de banii extremei drepte, se pare ca acesta isi permite luxul unor invitati la care multi viseaza. Desi prin plasarea sa calendaristica, inaintea lansarilor comerciale de toamna, Venetia convine majors-ilor de peste Ocean, dar trebuie sa fie atenta, cât si ce anume alege, nu cumva sa-si piarda aura cinefila, mândria oricarui festival. Prea multe pelicule sosite de la Hollywood nu dau bine. Mai ales dupa ce anul trecut Mostra a traversat una dintre cele mai slabe editii, unanim criticate, redresate in ultimul moment prin filmul câstigator al Leului de Aur, „The Wrestler“ („Luptatorul“), al lui Darren Aronofsky, cu nedreptatitul Mickey Rourke. Acum, potrivit declaratiei lui Müller inainte de deschidere, festivalul si-ar fi gasit viteza de croaziera prin includerea in competitie si in sectiunea paralela Orizzonti a unor filme provenind din 25 de tari (mai multe decât oricând), dar, mai ales, prin respectarea unor criterii: „Putem schimba anumite mecanisme, dar niciodata nu vom separa filmele cu o inalta cota intelectuala de arta populara. In aceasta privinta, in actuala selectie se regaseste straduinta mea de ani de zile“. Luate la bani marunti, socoteala iese, fara a intelege intotdeauna ratiunile unor optiuni. O creatie de Jacques Rivette („36 vues du Pic Saint-Loup“) nu respinge a priori convietuirea cu o pelicula mai lejera, una de gen, dar a-i aseza in vecinatate oroarea lui George A. Romero „Survival of the Dead“ a aparut tuturor de neinteles. Nu neaparat pentru ca horrorul nu ar avea ce cauta intr-un mare festival, dar productia despre care vorbesc are pretentia sa-si depasesca limitele prin inglobarea unor ridicole teze existentiale. Se pare, insa, ca maestrul genului este o slabiciune a lui Marco Müller, pentru care „Survival...“ ar fi un remake cu zombi, dupa westernul lui Robert Parrish „The Wonderful Country“. Banuim ca si remake-urile ii stau la inima, din moment ce Werner Herzog a venit cu povestea lui „Bad Lieutenant“ al lui Abel Ferrara din 1992, botezat, acum, „Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans“, asezonat cu o trimitere la devastatorul uragan Katrina. Admiratorii lui Nicolas Cage si ai Evei Mendez s-au bucurat sa-i vada alaturi, mai ales dupa aparitia lor „pe viu“, sarind sprinten din barca. Pentru ca a venit vorba de Herzog. Venetia are ciudatul obicei de a strecura in competitie si doua filme-surpriza, joc pe care alte festivaluri il destineaza unor proiectii speciale, impinse hat, in noapte. Aici, vii sa urmaresti, constiincios, filmele amintite la conferinta de presa, mentionate in catalog, pentru a constata, potrivit orarului inmânat la sosire, ca mai ai doua titluri misterioase in competitie. Asa se face ca ne-am trezit cu inca un Werner Herzog, „My Son, My Son, What Have Ye Done“, (produs de David Lynch), interpetând in cheie moderna tragedia antica: un actor, interpret al lui Oreste pe scena, isi omoara mama in-viata-de-toate zilele, pentru a-si razbuna tatal. Werner Herzog, caruia de patru decenii nu i s-a mai facut onoarea de a fi la Venetia, a fost el insusi surprins peste masura, odata rasfatat cu acest neasteptat cadou: „Niciodata nu mi-a trecut prin cap ca un festival de asemenea dimensiuni poate sa fie indeajuns de nebun pentru a alege doua filme ale aceluias om. Dar daca a existat o asemenea dorinta salbatica, am acceptat.“ Rezultatele nu mai conteaza. Un alt nume care ne-a luat „prin surprindere“ a fost cel al filipinezului Brillante (sau Dante, din când in când), Mendoza, pe cale de a deveni un fenomen de moda in lumea cinematografica, dupa ce Cannes-ul i-a daruit, in acest an, Premiul pentru regie („Kinatay“). Trebuie sa recunosc ca minimalismul ploios din „Lola“, mai adecvat, parca, disponibilitatii cineastului, nu este chiar de trecut cu vederea. In orice caz, in geografia asiatica prezenta la Venetia, s-a situat mai confortabil decât „Tetsuo the Bullet Man“, al lui Shinya Tsukamoto (Japonia), cu modesta lui metafora despre omul devenit totuna cu materia metalica (i s-au lipit gloantele pe un obraz) sau, pentru a ramâne in spatiul alegoriei, „Ahasin Wetei“, al necunoscutului sri-lankez Javasundara, bâjbâind intre legenda si thriller. Ambitia lui Marco Müller a fost, fara doar si poate, sa impuna nume noi, de aici si considerabilul numar de opere prime sau al doilea film, vreo 75 raspândite prin toate sectiunile, inclusiv in competitie. Uneori, tentativa a reusit, chiar stralucit, cum a fost cazul cu Samuel Maoz (Israel), autorul lui „Lebanon“, câstigator al Leului de Aur (despre palmares – in numarul viitor) sau Tom Ford, un designer convertit la regie si care a dat lovitura cu „A Single Man“, unul dintre cele mai tulburatoare filme de dragoste vazute in ultmii ani, cu un Colin Firth (binemeritata Cupa Volpi) de a carui imagine te desparti cu un junghi in inima. Asa cum era de asteptat, cei mai multi dintre debutanti sau cei socotiti, inca, tineri (dar nu neaparat), s-au concentrat in sectiunea Orizzonti, un fel de corespondent al lui Un certain Regard de la Cannes. Gongul inaugural l-a batut România cu „Francesca“, surprinzatoare afirmare a lui Bobby Paunescu. Echilibru, simt al dialogului, al lucrului cu actorii, toate aceste calitati inglobate intr-o trista poveste despre dificultatea gasirii drumului in viata nu au trecut neobservate. Presa de specialitate, ma gândesc in primul rând la Variety, nu a ignorat amanuntul ca autorul este „Producatorul filmului-manifest al noului cinematograf românesc, „Moartea domnului Lazarescu“. In noua sa tinuta de regizor, Paunescu confirma vitalitatea cinematografului din Carpati, apropierea sa de realitate, asa cum o traduce ecranul, petrecându-se fara filtre; restituie cu intensitate si pregnanta nodul de contradictii al unei natiuni care inca isi mai regleaza conturile cu propria istorie (...) Dragostea, disperarea si emigratia alcatuiesc miezul poetic al acestei drame nemilos de realiste“. Scandalul despre care a curs ceva cerneala prin presa italiana s-a dovedit a fi, pâna la urma, o furtuna intr-un pahar cu apa. Alexandra Mussollini ar fi trebuit sa se afle in sala, inainte de a se considera ultragiata. Am vazut filmul si la proiectia pentru presa, si la cea de gala, cu public si invitati. Râsetele ce acompaniau replicile „vinovate“ ale lui Teo Corban ar fi lamurit-o mai bine decât juristii.