Zece scrisori catre Cioran (I)
articol aparut in Cultura, nr. 243 din 2009-10-01» cultura literară » în ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
Constantin Barbu publica intr-o brosura scoasa la Craiova zece scrisori trimise de Noica (intre 1931-1940) lui Cioran. Nu da alte informatii despre circumstantele in care au fost scrise sau n-am dat eu peste ele. Prima este din 12 iulie 1931, ultima din 3 februarie 1940. Zece epistole care, in fapt, sunt zece mici eseuri despre... Despre ce? Despre orice, de la stilul de existenta la idealul geometric si, de aici, la filosofie si la universul formelor.
Un stil special de a coresponda (stilul noician), stil pe care filosoful l-a pastrat toata viata. Stil direct, cordial, plin de reprosuri si de indemnuri morale si intelectuale. Uneori reprosurile ating mari cruzimi de limbaj, apoi vedem ca ele ascund, in fapt, o mare iubire spirituala. Stilul, am putea spune, unui judecator care moralizeaza, la inceput, cât se poate de aspru pe inculpatul ce-i sta in fata, apoi il iarta si-l imbratiseaza ca pe un frate risipitor sau, pentru a ramâne in terminologie noiciana, ca pe un frate al fratelui risipitor. Oricum, filosoful Constantin Noica este un epistolier de talent, cel mai bun, poate, din generatia lui. Nu-l poate concura decât Cioran, in tinerete, mai târziu moralistul se plictiseste când e sa raspunda cuiva si declara (in „Cahiers“) ca o scrisoare de consolare este pentru el o teroare si o felicitare de sarbatori – un supliciu. A lasat, cu toate acestea, un numar mare de scrisori (cele adresate, de pilda fratelui sau) in care dam peste aforisme memorabile. A avut chiar imprudenta, la batrânete, sa se indragosteasca de o nemtoaica tânara si filosoafa si sa-i scrie mesaje de amor pe care femeia culturala grijulie le-a pastrat si le-a publicat dupa moartea filosofului. Din ele aflam ca filosoful, care deplângea in scrierile sale nenorocul individului de a se naste, ar fi vrut acum sa-si petreaca restul vietii stând cu capul sub fustele doamnei din Köln...
Constantin Noica trece si el, tot spre senectute, printr-o idila de acest gen, insa nota de intimism din scrisorile lui este minima si, in cele din urma, idila este invinsa de sentimentul prieteniei. O prietenie-amoroasa, asadar, si o corespondenta acaparata de problemele filosofiei. Scrisorile catre Cioran au o nota strict intelectuala si multe pasaje din ele pot fi publicate, separat, ca fragmente dintr-un jurnal de idei. Tema lor principala este, as zice, cautarea de sine sau definirea de sine. Emitatorul si destinatarul sunt, amândoi, oameni tineri in cautarea personalitatii si a unui statut intelectual. Ei simt nevoia sa vorbeasca despre ce li se intâmpla in lumea ideilor si despre stilul lor de existenta in lumea ideilor. Isi pun probleme grave (destin, Dumnezeu, criza mistica, problema „continuturilor“, filosofia – bineinteles – dar si filosofia ca mântuire, sfintenia, „melancolia categoriala“ etc.) si, din când in când, „cad“ in lume sau, cum zice in alta parte Cioran, „cad in istorie“... Atunci Noica reclama imperfectiunile spiritului, da sfaturi, isi cearta cu o falsa asprime prietenul care da semne de scepticism fata de filosofie si-i reproseaza slabiciunile lumesti: „donjuanismele tale“, „treci printr-o faza acut ne-nietzschiana“, sestit „om al dezordinelor si neincadrarilor“)... Se cearta si pe sine, isi cauta un stil si are uneori sentimentul ca nu-l gaseste. Dar nu dispera, ca scepticul Cioran, nu anunta apocalipsuri, sufera din când in când si el, dar, om chibzuit, nu vrea sa sufere degeaba: vrea sa valorifice suferinta si sa analizeze „revelatiile durerii“. Curios personaj! Are 21-22 de ani, când incepe aceasta corespondenta, si peste zece ani are aceleasi teme si acelasi ideal: sa puna ordine in dezordinea lucrurilor, sa valorifice chiar si „toxinele [...] nesistemice“ pe care le transmite colegul sau de generatie – spirit agitat, om al devalorizarilor si neincadrarilor...
La 12 iulie 1931, tânarul Noica se afla la Sinaia si, crispat dupa ce citeste scrisoarea primita de la Cioran, ii raspunde intr-o chestiune de stil de viata. O prima delimitare intre cei doi tineri filosofi: unul care contesta filosofia si se declara strivit de probleme (Cioran), altul care studiaza sistematic filosofia si vrea s-o puna intr-o ordine geometrica (Noica). Cel din urma vrea sa afle un punct privilegiat de observatie: dincolo de probleme, pentru ca pasiunile sa nu-i tulbure judecata. Iata cum exprima Noica aceasta vointa de detasare (obiectivare) pe care si-o pun toti cei care judeca fenomenele spiritului, critici literari sau filosofi: „Pe urma noi doi nici nu putem sta bine de vorba. Tu esti incercuit in probleme din ai caror termeni nu poti iesi – eu sunt descercuit de orice problema, cu toate eforturile mele de a-mi gasi un plasament spiritual. Pozitia mea, daca vrei sa-mi acorzi una, este de stil. Pozitie dincolo de probleme, o perspectiva in care sa nu am de operat decât cu un univers formal. Idealul meu sterp e geometria.“
Sterp, idealul geometriei? In „De Caelo“ filosoful va face, dimpotriva, elogiul spiritului geometric si va imparti culturile in culturi geometrice (fecunde) si culturi amorfe, istorice (infecunde din punct de vedere al spiritului). Mai are ceva de obiectat acum: tinerii nu isi pun intotdeauna probleme serioase, adevaratele probleme. Chiar el, cu idealul sterp geometric, a fost in stare „sa-si acorde o criza mistica“. Cum este cu putinta? O alta problema (majora) de neseriozitate: la 19 ani si-a pus problema raporturilor dintre temporal si spiritual in odiseea crestina, iar la 20 si-a asumat o alta problema imposibila: „puntea dintre cosmologie si antropologie gratie careia fundamentam, in treacat, sociologia si solutionam, tot in treacat, dar definitiv, problema liberului arbitru“. Inca o data: cum este cu putinta? Neseriozitatea vine acum, sa se observe, din alta directie: lipsa de masura a spiritului tânar, disponibilitatea prea mare fata de subiecte asa de grele. Noica se cearta din nou pe sine, isi imputa pacate grele, dar când vedem despre ce este vorba ne dam seama ca filosoful se cam rasfata cu slabiciunile, neajunsurile, in fine, cu pacatele sale. Le exagereaza, când nu le inventeaza de-a dreptul, pentru a le putea pune, apoi, in ordine si a trage o concluzie in privinta stilului situat, stim deja, dincolo de probleme.
Un auto-portret interior, un auto-portret spiritual la inceput de drum, un desen subiectiv construit nu din calitati, ci din negativitati si, printre rânduri, dorinta de a fixa, repet, un stil de existenta si de a consolida caracterul unui om care stapâneste formele. Ca sa dea o nota de detasare, epistolierul nu foloseste persoana intâi singular, cum fac de regula cei care se confeseaza, ci persoana a doua (tu), cum fac memorialistii vechi: „ce am eu, oare ce au altii? Eu citesc o carte si asta-mi da un brânci. Pe urma ma opresc. Daca citesc o alta carte o pornesc iar. Daca nu decad. Decad in sanatate. Procedez dupa instincte si printr-o buna asimilatie. Cât crezi ca plâng moartea fratelui meu? Când am o depresiune organica ma doare. Când functionez bine, aproape ca inteleg si, oricum, uit“. Nu respect cu adevarat decât acest fapt viu al fiziologicului. Restul e farsa. Perseverez in ea lucid, prin nu stiu ce perversiune sau, poate, printr-un simplu efort de vointa. Ce poti da, astfel? Te nasti dintr-o familie de oameni care n-au fost «posedati» de nimic. Si sunt cinstiti si intregi, dar nu cred in Dumnezeu, n-au biblioteca, nu discuta latineste in casa si nu sunt nici macar comunisti. Tu trebuie sa iei lucrurile de la inceput. La 18 la 20 de ani te lamuresti si adopti o formula. Dar cum poti s-o treci in sânge? Cum sa refaci toti anii pierduti, cum sa reiei cresterea ta sufleteasca dupa legile ordinii de lucruri adoptate, când in tine lucrurile sunt deja crescute, când ai buruieni puternice si mari ? Dar nu faceai chiar tu procesul colectivitatilor mici, intr-o zi? Iti spun cinstit, Cioran, am convingerea ca daca ma nasteam altundeva, intr-o alta tara cu resturi mai serioase, daca nu ma dezvoltam sufleteste cu viziunea artistica a lui Grigore Alexandrescu sau cu istoria ridicola a lui Vlad Tepes – eram putin mai bun decât sunt. – Si atunci in viata mea spirituala eu sunt orfan etniceste, orfan in familie si straini de asezarile mele trupesti. Cum sa nu te stimez ca ai macar beneficiul acestei instabilitati trupesti? Ca mintea si trupul tau convin, ca una e prelungire si nu stavila celeilalte? Imi spui ca suferi, dar tu stii mai bine decât mine ca altfel n-ai avea revelatii. «Revelatiile durerii» eu n-am sa le pot intelege decât estetic.“
Sa retinem câteva sugestii: filosoful se simte „orfan in familie“, iar in viata spirituala, „orfan etniceste“. S-a nascut intr-o tara cu „resturi“ mici si, daca se nastea intr-o tara cu „resturi mai serioase“, altul ar fi fost, probabil, destinul lui... Este, dupa cum stim, si ideea lui Eugen Ionescu din „Nu“ („daca eram francez, eram genial“), este, intr-o forma mai fastuos nihilista, si ideea lui Cioran din „Schimbarea la fata a României“. E curios s-o aflam, acum, in corespondenta lui Noica, mai legat decât altii din generatia sa de realitatile românesti. O optiune care nu-i, totusi, eterna. O va abandona repede, chiar daca nu-i multumit de ceea ce descopera in lumea spiritului românesc. Va studia „maladiile spiritului românesc“, cautând in ele elementele sanatoase , creatoare ale spiritului geometric. Acum, la 22 de ani, intelege lucrurile estetic, chiar si revelatiile suferintei pe care le acuza, frenetic, corespondentul sau Cioran... Noica nu si le asuma, dar lauda „dezordinea glorioasa“ a celui care le traieste (Cioran). Miscare tactica, pedagogie prieteneasca: „e o dezordine atât de glorioasa in tine, incât ma simt in stare sa-ti dau dreptate“... Strategie noiciana. Dupa o discutie in raspar, o inchidere care deschide...
(Va urma)