Despre iubire si literatura

articol aparut in Cultura, nr. 243 din 2009-10-01
» cultura literară »
Autor: RODICA GRIGORE

„I love you more than life itself.“ (William Shakespeare, „Twelfth Night“, 5. 1. 132-3)

Dupa un roman de debut („Oranges Are Not the Only Fruit“, 1985) incununat cu prestigiosul „Britain's Whitbread Prize“, foarte bine primit atât de publicul cititor, cât si de critica, ecranizat in scurt timp, Jeanette Winterson s-a aflat, era si firesc, in centrul atentiei.




 Insa, daca romanele sale urmatoare, „Boating for Beginners“ (1985) sau „Sexing the Cherry“ (1989), au fost considerate, in general, reusite, devenind rapid si un soi de manifeste pentru sustinatoarele feminismului, odata cu „Written on the Body“ (1992), autoarea a inceput sa fie privita cu scepticism si neincredere. Nu doar din cauza ca, asa cum au considerat reprezentantii criticii academice – dar si feministele militante! – lucrurile mersesera prea departe, ci si pentru ca majoritatea lecturilor de care a avut parte aceasta carte s-au bazat mai degraba pe o evaluare a atitudinilor autoarei si nu pe datele concrete ale realizarii artistice a textului in sine. Astfel ca romanul aparut in 1992 a devenit peste noapte tinta predilecta a atacurilor celor convinsi ca Jeanette Winterson urmareste doar sa scandalizeze opinia publica, fie printr-o „nedisimulata apreciere a propriilor sale scrieri“, fie prin controversele pe care nu a ezitat sa le provoace si sa le faca publice, intre acestea la loc de cinste stând legaturile sale amoroase cu figuri de notorietate din Marea Britanie.
Cu toate acestea, fara sa fie o capodopera sau cea mai mare realizare artistica a carierei sale, „Scris pe trup“ reprezinta, insa, ceva mai mult decât un roman cu cheie menit a aduce in prim plan (dar indirect) o iubire lesbiana, asa cum s-au grabit numerosi interpreti sa afirme. In fond, dincolo de orientarea sexuala a autoarei, cartea aceasta rezista in multe din paginile sale, in ciuda primei impresii pe care o da: si anume, aceea a unui roman plin pâna la limita de clisee ce par a-l transforma pe alocuri intr-un colaj postomdern lipsit de originalitate. O a doua lectura va scoate insa la iveala esentialul, dar neexcluzând total redundantele stilistice sau tematice care, trebuie sa recunoastem, uneori devin deranjante. Esential fiind, in cazul acestui roman ca autoarea, constienta de dificultatile pe care scrierea unui roman de dragoste la sfârsitul secolului XX le ridica, a mizat foarte mult (sau chiar prea mult) tocmai pe evidentierea rolului cliseelor lingvistice sau comportamentale care, vrând-nevrând, se infiltreaza in orice poveste de dragoste, in orice scrisoare de dragoste si, sugereaza Winterson, absolut inevitabil, in orice roman de dragoste. Caci ce se mai poate spune nou despre dragoste, intr-o epoca in care „Te iubesc“ e formula universala de salut sau de despartire, repetata pâna când nu mai inseamna nimic de toti protagonistii telenovelelor? Autoarea evidentiaza, de aceea, intr-un mod asemanator cu cel din romanul sau de debut, modalitatile in care limbajul joaca rolul esential nu doar in comunicarea interumana, ci si in ceea ce priveste configurarea deplina a identitatii sexuale a naratorului. Narator care, exact din acest motiv, ramâne, aici, invaluit de la inceput si pâna la sfârsit intr-o ambiguitate structurala si de gen, cititorul nestiind si neputând sa spuna niciodata cu toata siguranta daca cel care vorbeste este el sau ea... De altfel, dupa cum marturisea Winterson, „a fi el sau ea intr-o carte, ca si in viata, nu are absolut nici o importanta, nici pentru natura individualitatii ori a identitatii, si cu atât mai putin pentru aceea a iubirii.“
Pornind de la aceasta convingere, autoarea construieste un nucleu generativ comun, in esenta, axat pe povestea de dragoste dintre naratorul niciodata clar determinat si frumoasa, fragila Louise. O poveste de dragoste care e salvata de dimensiunea banala si/ sau sordida a adulterului, ca si de caderea in grotesc ori trivial – care, sa recunoastem, sunt mereu la un pas – tocmai de cliseele lingvistice care umplu textul. Dar care sunt folosite de autoare cumva impotriva lor, Winterson dorind sa-si implice cititorul intr-un complicat joc intertextual, in care trimiterile sau aluziile pornesc de la Biblie si ajung la Dante, John Donne, Shakespeare, Tolstoi sau Beckett, pentru a demonstra neasteptata, poate, paralela intre sexualitate si textualitate, dar si pentru a evidentia modul in care limbajul isi poate dobândi, in ciuda oricâtor si oricaror clisee, o existenta autonoma, mai cu seama in ceea ce priveste adecvarea sa la marea tema a iubirii, câta vreme premisa de baza din „Scris pe trup“ este aceea ca masura oricarei iubiri este tocmai pierderea ei. Astfel ca romanul se transforma dintr-o aparent banala poveste de dragoste intr-o meditatie nu doar asupra dragostei, ci si asupra naturii limbajului erotic. De aici numeroasele pasaje dramatice, descriptive sau epistolare intercalate in textul cadru, cu rolul de a descoperi nu atât esenta unui limbaj atotcuprinzator al dorintei ori al fundamentelor dragostei, ci de a medita asupra posibilitatilor de reprezentare fictionala a acestora. Romanul nu este, asadar, nicidecum marturia clara a vreunui „declin catastrofal“ al scriitoarei si nici dovada „sanselor irosite la nivel narativ“ asa cum unii au clamat pe data, ci incercarea de a experimenta formule mai putin abordate sau, daca nu, macar demersul temerar – chiar daca, trebuie sa recunoastem, nu intotdeauna perfect realizat – de a structura o inedita poetica a ambiguitatii, cu scopul si de a evidentia imposibilitatea de a evita cliseul, de orice natura ar fi acesta, in incercarea de a scrie (inca) o poveste de dragoste. Caci simplul fapt de a prezenta cea mai simpla intâlnire ori cel mai elementar dialog al indragostitilor implica raportarea la un intreg univers intertextual si utilizarea unui limbaj deja automatizat, câta vreme chiar si atitudinile Louisei nu fac decât sa le reia pe cele ale lui Lady Hamilton in incercarea (reusita!) a-l cuceri pe Generalul Nelson.
„Scris pe trup“ se dovedeste, deci, a fi o carte scrisa cu toata literatura de dragoste a secolelor anterioare in minte (a autoarei si a cititorilor, deopotriva): la tot pasul sunt de gasit aluzii la Emma Bovary, Jane Eyre, Anna Karenina, Julieta (si al ei Romeo), ca sa nu mai mentionam trimiterile la operele lui D. H. Lawrence sau cele la muzica ori pictura, care fac din povestea de dragoste a celor doi (si) o incursiune in literatura si cultura universale. Ceea ce salveaza insa cartea de excesul de livresc este, poate, mai cu seama faptul ca Jeanette Winterson are intuitia de a stabili o permanenta paralela intre iubire si pierdere, ca si intre limbajul erotic si cel menit a exprima sentimentul acut al instrainarii, al incapacitatii stabilirii unei comunicari reale, al pierderii de orice fel. Desigur, un model exista si in acest caz: in primul rând studiile lui Foucault cu privire la capacitatile de seductie ale discursului romanesc. Astfel ca limbajul erotic se dovedeste, adesea, a capata o independenta nebanuita si a scapa de sub controlul scriitorului, la fel cum, sugereaza Jeanette Winterson, dragostea e mai presus de vointa indragostitului, nelasându-se dominata de impulsul acestuia de a (o) controla. In fond, de aici vine si raportarea la domeniul medical – pretextul fiind, desigur, boala incurabila a Louisei – care, dincolo de prezentarea dragostei ca experienta asemanatoare celei religioase, tinde sa exprime corporalitatea iubirii (desigur, pe urmele liricii lui Donne, de aici si aluziile la literatura de calatorii, câta vreme trupul iubit devine veritabil tarâm al explorarii indragostite) si, deopotriva, sugestia apropierii dragostei de moarte; caci explicatia aparitiei sentimentului erotic e la fel de greu de gasit ca si in cazul bolilor incurabile. Finalul romanului (marcat de aparitia neasteptata a Louisei – care, insa, este tratata cu aceeasi tehnica a ambiguitatii, fiind imposibil de spus daca e vorba de realitate sau doar de imaginatia indragostita) demonstreaza, in fond, ca literatura poate deveni, cel putin in anumite momente, un veritabil substitut, textual, desigur, pentru o dorinta sexuala. In sensul acesta, povestea celor doi este intr-adevar „scrisa pe trup“, mai exact spus, in-scrisa pe trup (de ce nu, chiar al literaturii!), câta vreme dragostea are, oricum am lua-o, propriul sau limbaj. Dublu, fara indoiala – Ianus bifrons fiind semnul tutelar al romanului –, intertextual, desigur, toate acestea fiind tocmai modalitatea pe care Jeanette Winterson o gaseste pentru a afirma ca, mai presus de forta dragostei, se afla puterea etern transformatoare a artei.   

---