Aproape de Truffaut

articol aparut in Cultura, nr. 243 din 2009-10-01
» cultura cinema »
Autor: MIHAI IOVANEL

„François Truffaut, barbatul care iubea filmele“ nu este o carte din genul turistic. Magda Mihailescu nu propune un tur în muzeul Truffaut. De altfel, la capatul volumului, Magda Mihailescu îsi ofera luxul unui sfârsit precum acesta: „Acolo - dar nu numai - sa-l cautam pe Truffaut. Eu una cred ca înca se mai ascunde.“ Deci - daca nu cumva este vorba de un rasfat, si probabil este un rasfat, dar nu unul integral - autorul nu a fost dus la muzeu si expus, vinovatul nu a fost prins. Prea multele carti politiste ne-au învatat rau destramând invariabil toate ascunzisurile.


Ar fi fost împotriva spiritului acestei carti sa sfârseasca într-o concluzie sau definitie. Scriind o carte despre acest autor oricum greu de surprins într-o proza care sa nu-l tradeze, Magda Mihailescu alege calea cea mai grea. Ea decurge din câteva rânduri pe care Magda Mihailescu le citeaza din Luc Molin: „Poate creatia nu este altceva decât o arta a raportului. Plastica, am vazut, tinde sa fie ignorata, imaginea din interiorul cadrului nu are nimic exceptional, socialul este uitat si dispretuit (de unde si mânia criticii jdanoviste) si sunt tentat sa spun ca nu exista psihologie. Ne putem întreba ce ramâne. Lipsurile deconcerteaza, mai ales când, la capatul socotelilor, ne aflam în fata uneia dintre cele mai împlinite opere din câte exista. [...] Nimic nu se afla în plan, totul se gaseste în raport cu contextul. În mod sigur, geniul este geniu pentru ca se întemeiaza pe acel nimic.“

A exprima „acel nimic“ astfel încât sa faca prezent „acel tot“ care e arta - iata calea cea mai grea pe care poate apuca un critic. Criticii care pot folosi, nu doar evoca, puterea de a misca a artei sunt putini. Înainte de toate, cartea este admirabila pentru felul în care narativizeaza nu atât prospectul Truffaut, cât efectul Truffaut. Cum spune Alex Leo Serban pe coperta, volumul „e ca un gros plan pe sufletul lui sTruffautt“.

În cautarea „acelui nimic“, Magda Mihailescu nu apeleaza numerele scurte din agenda criticului. În primul rând, nu foloseste o metoda passepartout, desi se raporteaza la mai toate metodele care au fost folosite de exegeza regizorului (v. micro-capitolul „Filmele vorbesc între ele“, care cuprinde de fapt poetica volumului). În al doilea rând, evita procedeele care supraexpun. Triviala psihanaliza s-ar parea ca gaseste în fragilul François o usa deschisa. Dar nu cumva aceasta vulnerabilitate a subiectului este un pic greceasca? Odata intrat pe usa, sistemul doctorului Freud se transforma într-un cal troian care explica totul si distruge totul. Magda Mihailescu stie ce face când îi deschide doar un coltisor de usa, cât pentru a-l lasa sa-si laude marfa; dupa care îi închide usa în nas („Sa lasam în seama psihanalizei cele petrecute, inclusiv amanuntul mortii lui Werner, chiar a doua zi dupa Truffaut.“ - p.136).
Filmele lui Truffaut (ca si Truffaut însusi) nu sunt citite liniar, cronologic, static. Si nici dintr-un unic unghi. Filozofia criticului e cât se poate de truffaldiana („Întrebat «Ati schimbat stilul?» va raspunde: «Nu, am schimbat subiectul»“, p. 79).
Pe Godard stii întotdeauna unde sa îl gasesti, dintr-un motiv simplu: e prizonierul inteligentei lui, care îl tine la vedere chiar si atunci când batrânul strut se disimuleaza între rolele de pelicula. Truffaut, el e mai greu de gasit: curatorul unor obsesii fara final („Adèle H“, „Camera verde“, „Femeia de alaturi“), tânarul insurgent care se joaca de-a autobiografia („Cele 400 de lovituri“), dar si de-a falsul autobiografic, ironistul care scoate comedii burgheze dintr-un buzunar („Domiciliu conjugal“) si drame tot burgheze dintr-altul, cineastul care îl iubeste pe Jean Vigo, cititorul de polare, cititorul pur si simplu, marele cititor care îsi gaseste subiectele în cartile de care se îndragosteste, metafictionarul care deconspira iluzia cinema-ului („Noapte americana“) si tot el o recreeaza, cu fiecare film.
Stilul lui Truffaut, desi traversat de câteva obsesii, nu e prizonierul manierei, adaptându-se necontenit intentiilor filmului în curs. Magda Mihailescu îsi adapteaza critica acestei realitati.  Aici vom gasi accentul cazând pe analiza formala (montajul rapid din „La Peau douce“, ducându-l în viteza pe bietul sau erou catre sfârsit; stilul mixt de naratiune din „Jules et Jim“); dincolo vom gasi analiza unor functii (a scrisorilor care aduc vesti rele); altundeva investigarea unor continuturi sau contextualizarea istorica.

Cele 4 mari sectiuni transversale în filmele lui Truffaut - Jocul (jocul copiilor, jocul destinului, jocul cu formele, jocul cu replicile), Moartea / „definitivul“; Efemerul (provizoriul); Scrisul (cartile literatura, scrisorile) - nu sunt un simplu clou taxinomic, facut în siajul tematismului curent în anii 60-70. Construirea cartii în functie de aceste categorii (în care Magda Mihailescu identifica propozitiile fundamentale ale gândirii creative ale lui Truffaut) are trei avantaje principale. În primul rând, ofera o aproximare unui nisip miscator si o ipoteza de lucru. În  doilea rând, ofera o formula de interpretare dinamica, neliniara, foarte truffaldiana în spirit: filmele nu „intra“ în carte în ordinea lor cronologica si o singura data, pentru a fi tratate monografic, ci participa la un scenariu plin de suspans (reluari, intrari partiale, false intrari, anticipari, schimbari de unghi), care recupereaza nu o filmografie, ci o gândire vie. În al treilea rând, schiteaza - fie si printre rânduri - o polemica împotriva celor care vad în Truffaut minorul, iubitorul de fleacuri nerevolutionare. Toate cele 4 categorii sunt fundamentale: „minorul“ Truffaut era macinat de major.

Principalul neajuns, în teorie, al conceptului critic de autor cu care lucreaza Magda Mihailescu e dificultatea de a mai disocia valoric între filme bune si filme slabe. Un film slab în sine poate deveni astfel bun pentru ca face vizibila o anumita expunere a autorului; sau, invers, un film bun poate aparea ca mai putin interesant pentru ca nu deconspira „stilul“, „specificul“, „aerul“.
Desi nu lipsesc actele de valorizare („La Peau douce“, de pilda, nedreptatit si neînteles la vremea lui, are parte de o justa reabilitare), pentru Magda Mihalescu „a valoriza“ functioneaza pe alt sens decât acela trivial si curent al topului. Magda Mihailescu alege solutia valorizarii ca punere în lumina: criticul nu exclude (în numele unor slabiciuni, fie ele si manifeste), ci integreaza (cu tot cu slabiciuni).
Iata „Camera verde“, care ramâne un film slab - luat de unul singur. Morbiditatea lui e decorativa; introspectia în zona obsesionala (spre deosebire de „Adèle H.“) nu ajunge sa ia realitate, ramâne precara. În plus, Truffaut actorul nu ajuta filmul. Regizorul stia ce spune când a pus esecul filmului pe seama esecului sau de actor: e aici o prezenta subtiratica si limitata, ale carui lipsuri sunt mai vizibile ca niciodata (luati numai  felul inabil si prea explicit în care îsi foloseste, mijindu-i, pentru a face racordul cu hors-champ-ul).
Dar ca film al lui Truffaut, „Camera verde“ capata o altfel de viata, pe care o trage din viata celorlalte filme ale regizorului. „Filmele vorbesc între ele“ nu este doar o formula fericita, ci un stil fericit de a-l citi pe Truffaut (dar nu si pe oricine altcineva). Citindu-l minutios, Magda Mihailescu nu face din „Camera verde“ un film mai mare decât este. Dimpotriva, îl lasa sa fie filmul care este de fapt (un film de François Truffaut); prin asta, îi deblocheaza emotia. Pot spune ca filmul m-a miscat dupa ce am citit paginile Magdei Mihailescu, tocmai pentru ca ele m-au ajutat sa-l vad pentru prima oara.

Închei citându-l din nou pe Alex Leo Serban - „dupa gustul meu, este cea mai buna carte de cinema scrisa vreodata în limba româna“. Am de facut aici câteva precizari.
Critica de film din România se remarca prin multe lucruri, dar nu neaparat prin calitate sau prin cartile publicate. În ultimii douazeci de ani au putut fi cititi mult prea putini critici cu adevarat buni - Magda Mihailescu, Alex Leo Serban, Andrei Gorzo, si mai cine? Sigur, sunt mai multi critici tineri care au potential si pe care îmi face placere sa îi citesc: dar autorii sunt cei pe care i-am spus. Lipsa unei reviste de cinema care sa reinventeze nu genul (care poate exista si în conditii de dispersie), ci domeniul face dificila aparitia altora. Principala tendinta e a deprofesionalizarii: pentru a exista în fata publicului de acum, critica de film trebuie sa-si uite nu doar limbajul de specialitate, ci si coordonatele - sa reduca filmul la poveste si la distributie. Se pierde astfel cinema-ul ca forma, ca filozofie, ca traditie. Cinematecile noilor critici sunt pline de filme recente.
Cartea scrisa de Magda Mihailescu înseamna mai mult decât „cea mai buna carte de cinema scrisa vreodata în limba româna“. Pentru ca:
E o carte si nu un volum sau o culegere; o carte scrisa dintr-o pasiune necircumstantiala pentru cinema si pentru unul din autorii lui majori.
Duce catre unul din momentele paradigmatice din istoria cinematografului (Noul val francez), oferind astfel o lectie extraordinar de vie de revizitare a traditiei.
Contine analize exemplare în regim profesionist care ofera nu atât un model formal (stilul Magdei Mihailescu nefiind imitabil), cât un model de calitate critica.
Spune povestea pe care o are de spus într-un fel care onoreaza si cinema-ul, cu magia lui intranscriptibila, si mediul care îl traduce tradându-l cât mai putin (literatura critica).

În rest, sunt perfect de acord cu Alex Leo Serban.   

---