Ceva de trait

articol aparut in Cultura, nr. 243 din 2009-10-01
» cultura literară »
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE

Una dintre cele mai frumoase provocari de pe agenda cronicarului literar este legata de „instabilitatea“ obiectului sau. Nu numai ca acesta e multiplu si atât de variat; dar reperele si cotele scriitoricesti se schimba necontenit, obligând criticul de întâmpinare sa se adapteze din mers la coordonatele fiecarei aparitii editoriale.


Poetul X si prozatorul Y evolueaza sau involueaza, confirma sau deziluzioneaza. O buna carte anterioara nu garanteaza valoarea celei de fata, dupa cum un rateu ceva mai vechi nu e o pre-conditie pentru un alt rebut. Se va spune ca e suficient sa urmarim trend-ul individual; dar trend-ul nu este fixat! În timp ce istoricul literar lucreaza cu valori cristalizate si deja disociate critic, cautând o noutate mai degraba interpretativa, cronicarul actualitatii îsi testeaza frecvent elasticitatea, prin aceasta receptare diferentiata, de prima instanta.
Dan Sociu, de exemplu, scrie cum îi vine la mâna: dupa un debut poetic cu potential, dar fara pregnanta, el poate sa dea o placheta excelenta de poezie; iar dupa o prima încercare, ratata, de roman, se poate revansa printr-o reusita prozastica. Dar daca Sociu este inegal si destul de confuz artistic, criticul care-l citeste pe masura ce (des)creste e obligat sa fie atent, nuantat, argumentativ si - lucrul cel mai important - obiectiv. Când constata un esec, sa-l constate si în scris; iar când observa, apoi, o realizare notabila sa o marcheze fara a considera ca îsi slabeste prin aceasta autoritatea. Caci criticul bun nu este cel care „da“ valoarea unei carti, dupa cum criticul rau nu e cel care i-o „ia“. Criticul bun sesizeaza, vede meritul literar ori platitudinea unui volum, pe când criticul rau (în sens de: incompetent) nu le vede. Asta-i tot. Cum ar zice Lucian Raicu: asta e, de fapt, totul...
Pe cât de slab, teribilist la modul puberal si, în fond, caraghios era asa-zisul roman „Urbancolia“ (pacat de titlul excelent), pe atât de „naturale“ si bine instrumentate epic sunt noile „Nevoi speciale“ ale lui Dan Sociu. Într-un interval extrem de scurt, tânarul autor a schimbat complet formula, renuntând la parodiile conspirationiste si la ordurile complementare, pentru a se plia pe subiectul preferat al ego-fictionarului român: viata lui. Viata lui asa cum a fost (amintiri din copilarie din vremea comunismului crepuscular) si viata lui asa cum este acum, în chiar prezentul scrierii.
Marind putin cadrul, îi vezi parca pe redactorul de carte, corectorul, editorul, PR-ul, cronicarul si jurnalistul cultural (traducatorul e si el pe-aproape) într-un lant profesional al nerabdarii. Toti stau cu mâinile întinse asteptând cartea pe care un scriitor rasfatat din noua generatie a promis, a semnat c-o scrie. Iar la capatul celalalt al lantului, îl vedem pe autorul însusi, terorizat de termene sau plictisit la culme de aceasta cerere generala si disproportionata a viitoarei lui capodopere. Ce vor oamenii acestia de la mine? Ce sa mai scriu? Ce sa mai inventez? Pe ce amintiri mai pot sa contez?
Fabulatorii minutiosi, în genul lui Bogdan Popescu si Filip Florian, stau ani întregi pe un manuscris. Dan Sociu alege calea usoara, minimalist-comerciala, si compune doua volume într-un 2008 ambiguu existential si pestrit literar. „Nevoi speciale“ e îndatorat rezidentei la Akademie Schloss Solitude din Stuttgart, care aduce o dubla dislocare: din spatiul românesc irespirabil, dar atât de familiar, si dintr-o relatie afectiva care, aici, se încheie. Pe lânga aceste rupturi, bine speculate epic si retoric, autorul si protagonistul romanului (asa zicând: Sociu Dan) se lamenteaza cu mai multa credibilitate pe tema unui alt divort: de alcool. Drogurile au farmecul lor, dar ele îl smulg dintr-un trecut personal îmbibat de tarii si împartasit cu alti betivi genialoizi, înscriindu-l într-o noua generatie consumatoare (a „pustilor urbani“) si într-o noua faza existentiala.
În timp ce amintirea bauturii si a fumatului, gustul lor pierdut, proiecteaza în urma  binomul autor-personaj si ajung sa densifice experientele anterioare, administrarea însufletita a drogurilor e o tehnica si o tactica eliberatoare. Presupunem ca fiecare dintre rezidentii utilizatori de la Schloss Solitude se elibereaza, astfel, de câte ceva sau cineva; dar Dan, dupa cum se vede în romanul pe care-l traverseaza poticnit, mai mult ca toti. Lasând moralitatea deoparte, ca un aspect cu totul exterior cazuisticii ilustrate, ceea ce îl controleaza si îl destabilizeaza totodata pe tânarul român dedat la globalizare este creierul sau. Daca inima, biata, are ratiunile si dulcile ei confuzii, învalmasind sentimente trecute si prezente, complicata masinarie mentala este un sistem la prima vedere transparent, dar care apoi se arata tot mai impenetrabil.
Pe aceasta linie, traiectoria lui Dan si arta literara (cu si fara ghilimele) a lui Sociu se intersecteaza. Ca poet si - acum - ca prozator, acesta din urma e un cerebral obsesional, un autor capabil sa ia distanta fata de propriile pulsiuni, pentru a le pune la microscop si a le dilata. Lucrurile îngrozitoare, elementele terifiante, pasajele scabroase se datoreaza mai putin unei viziuni deformatoare, monstruoase, si mai mult ideii pure (!) si simple a tânarului scriitor ca, puse pe masa si disecate sub ochii cititorului, vor fi neîndoielnic mai interesante decât naivitatile si sentimentalismele.
Nici o legatura, asadar, între cei doi aspiranti masculini si poetici la sefia noii generatii, care ajung sa se palmuiasca în „Nevoi speciale“ (probabil si în realitate) la un Târg bucurestean de Carte. În poezia lui Marius Ianus, suflul e dat de un suflet care sufera pentru toti si pentru toate, pentru lumea întreaga. În textele lui Dan Sociu, dimpotriva, materia propriei vieti si matricea tuturor sentimentelor intra într-o schema a mintii. Sa parcurgem un fragment mai întins în care „încap“ (si se devoaleaza) toate paginile din „Nevoi speciale“: „O rupsese pâna la urma de tot cu Mihaela si o lasase singura cu Ioana, fiica lor. Într-o seara, la un an dupa, Catalina i se agatase de picioare pe scarile blocului, la ora unu noaptea si îi striga tare, strident ca îl iubeste, iar el nu simtea decât jena si mila si placere vanitoasa. Dar pe atunci bea mult si în ultima vreme încerca sa-si revizuiasca tot trecutul din perspectiva asta, îsi privea cu neîncredere si cu un usor dispret gesturile de atunci. Nu stia daca sa mai ia în serios ceea ce scrisese pâna atunci, ceea ce citise, modelele de comportament care i se formasera sub alcool si din care unele înca functionau. Viviana îi spusese ca e un tip de gândire perversa sa dai vina pe alcool pentru ceea ce ai fost. Dar ea credea ca betia fusese doar o anexa a personalitatii lui, nu întelegea ca betia fusese chiar el, de neseparat. Si atunci, cine mai era el acum. Viviana se temea probabil ca într-o zi el o sa ajunga la concluzia ca se îndragostise de ea pentru ca era beat, ca traise lânga ea pentru ca bea si avea nevoie de un fel de mit sentimental, ca sa nu se simta un nimeni. Viviana nu stia ca el ajunsese, de mult, cu tristete, la acea concluzie, dar nu era sigur daca sa îi acorde vreun credit, asa cum nu mai stia ce sa creada din tot ce îi trecea prin minte. Pentru ca erau doar gânduri, pentru ca asa face mintea, ce sa faca altceva, ruleaza întruna gânduri. Iar hotarârea o luase de mult si nimic nu o mai putea schimba. Trebuia sa decida asa ceva, indiferent pe cine si ce pierdea, era singura sansa ca sa înceapa sa se simta mai real. Si acum astepta sa înceapa odata.“ (pp. 70-72).
Relativ subtire, cu portretizari sumare, desi executate constiincios, cu putine secvente care dinamizeaza „actiunea“, romanul se citeste totusi cu interes maxim, datorita acestei capacitati ultra-reflexive. Conteaza nu faptele si datele, ci interpretarea lor; nu atât realitatea proxima, cât fantasmarea abundenta care o ajusteaza într-un sens ce apoi este din nou gândit si poate corectat. În ce are mai bun, prozastic, Dan Sociu e un cartarescian, integrând viata în text si textul în gândirea care îi da volum si forma. Spre deosebire însa de opulenta imaginativa si reconstitutiva a modelului, ajungând la autogenerare, aici spatiul epic e comprimat si decupat în unitati strict-caracterizante. Nevoi speciale, dar economie severa de material fictional. Accentul se muta de pe produsul concret si consistent al mintii, de pe materia secretata de ea, pe schemele intelective, asociative si deviante, de fixare sau disipare, fantasmatice ori fantasmagorice. Un termen predilect este, de altfel, „reinventare“. Câteva experiente fundamentale (alcoolul, drogul, sexul, scrisul) si putina viata consumata cu ele, ceva de trait, dar nu foarte mult si nici prea intens: e suficient ca un creier ingenios si pervers sa proceseze si sa reconfigureze totul.
Poate ca acesta e si motivul pentru care „Nevoi speciale“ este net superior precedentului „Urbancolia“. În locul unei naratiuni penibile, apare acum un ghem de optiuni si posibilitati narative, atragând atentia asupra motorului si rezervorului lor mental.   

---