(II)LUMILE POST-POST
articol aparut in Cultura, nr. 243 din 2009-10-01» cultura politică »
Autor: GEORGE MAIOR
Pu&a355;ine certitudini
Perspectiva controversata intelectual a lui Fareed Zakaria asupra unei „lumi post-americane“ tinde sa surprinda o realitate în general împartasita în comunitatea intelectuala si anume faptul ca în universul international, care se dezvolta rapid pe masura ce avansam tot mai adânc în secolul XXI, în noul mileniu, nici o putere statala (fie ea cea americana) nu are cum sa se ridice decisiv deasupra fortelor inexorabile ale globalizarii – economice, tehnologice, culturale si, în cele din urma, politice.Nu poate sta deasupra, nu are cum sa le controleze si nu poate sa-si impuna vointa si dorinta într-un asemenea mod încât sa dirijeze evolutia sistemului catre un stadiu predeterminat sau urmarit în mod deliberat. Globalizarea duce inevitabil la transferarea puterii catre multi actori diferiti care se misca extrem de dinamic în sistemul international, fie ca e vorba de state, fie ca e vorba de non-state, adica de organizatiile neguvernamentale, de actorii privati, deja deosebit de puternici (si care vor deveni tot mai influenti), precum cei economici si financiari, dar si de grupurile mai mult sau mai putin structurate care au obiective politice definite de agende proprii. Asa sunt de pilda organizatiile teroriste, la marginea negativa a lumii civilizate, dar poate fi vorba si de alte retele posedând grade de legitimitate sporite, cu diverse influente, cum este forumul de la Davos, de exemplu, unde se dezbat liber atâtea chestiuni importante, care tin de probleme fundamentale ale societatii contemporane, de la economie si finante pâna la politici si contexte strategice si geopolitice. O lume a elitelor care discuta liber idei ce pot marca esential conditia indivizilor si statelor în era informatiei si a globalizarii. Asa cum remarca Anne-Marie Slaughter într-un interesant articol din Foreign Affairs: „traim într-o lume a retelelor, a interconectivitatii. Razboiul e interconectat. Diplomatia e interconectata. Afacerile sunt interconectate. Media e interconectata. Societatea e interconectata. Religia e interconectata iar masura puterii e data de gradul de conectare al statelor în aceste retele“ (dupa Slaughter, statul cu cele mai multe conexiuni sau interconectari e statul jucator central, deci statul care poate poseda cea mai mare putere din sistem). Poate cea mai semnificativa asertiune a autoarei este însa cea care presupune ca „lumea interconectata a secolului XXI exista deasupra statului, sub stat si prin stat“.
Paradoxul politic si geopolitic caruia va trebui sa îi facem fata tot mai mult în viitor ar fi asadar urmatorul: desi cantitatea de putere care se formeaza în ordinea globala a acestui secol nou este probabil mult mai mare decât în orice alt stadiu al istoriei universale (datorita evolutiilor tehnologice, economice, militare sau sociale), gradul de disipare sau mai bine zis de diseminare a acestei cantitati de putere în întreg sistemul este, de asemenea, cel mai ridicat din întreaga istorie. Astfel, tot mai multi actori, dintre cei mentionati, pot realmente accesa puterea, prin diverse mijloace si nici unul singur sau un grup, o alianta de asemenea actori nu are cum sa obtina sau sa-si asigure monopolul în acest sens. Cu alte cuvinte, nu are cum sa capteze, sa „captureze“ o asemenea cantitate de putere încât aceasta sa-i confere, chiar si temporar, o situatie de dominatie absoluta sau, în orice caz, de diferentiere majora care sa permita cumva înaltarea deasupra valurilor prezentului sau planificarea pe directii mai clare a viitorului. Într-o asemenea lume, puterea absoluta este, mai mult ca niciodata, o iluzie.
Vorbim de o stare complexa, fluida ce genereaza desigur multa, foarte multa incertitudine, o situatie care poate deschide într-adevar destule oportunitati profitabile pentru societatea internationala, dar care ascunde numeroase pericole si noi provocari, unele nemaiîntâlnite pâna acum.
Incertitudinea este un cuvânt cheie, care tinde, din pacate, sa caracterizeze mult mai des decât ne-am dori discursul analitic si prospectiv despre realitatile si provocarile secolului XXI, secol în care ne adâncim rapid. E destul de surprinzator, la prima vedere, ca pâna si estimarile publice oficiale ale unei comunitati puternice de informatii precum cea americana, folosesc înca din titlu termenul „incertitudine“ – „era incertitudinii“ –, atunci când se refera la analiza prezentului si a viitorului din perspectiva sfidarilor la adresa securitatii si ordinii generale la nivel global sau regional în secolul XXI. Mai mult, în studiul intitulat „Perspective Globale 2025 – O lume transformata“ (unul din cele mai recente produse ale Consiliului National pentru Informatii al SUA), conceptul intrinsec abstract de „incertitudine“ tinde sa capete valente operationale în câteva dintre scenariile propuse în scopul explorarii tendintelor pe termen lung din universul international (pare un joc complicat într-un labirint cu multe carari, în semnificatii metaforice de tip borgesian, carari nu neaparat înfundate sau întortocheate ab initio, dar al caror traseu se schimba cumva pe parcurs, în umbra unor forte obscure, fara o logica descifrabila imediat). Astfel, sub sintagma emblematica de „incertitudini cheie“ sunt prezentate o serie de problematici a caror dinamica nu poate fi prevazuta fara riscul de a gresi în evolutiile pe termen mai lung, dar al caror impact se va rasfrânge oricum cu putere asupra unor contexte economice, strategice, sociale si geopolitice determinante pentru felul în care ar putea sa arate peisajul international în acel viitor.
Iata câteva asemenea „incertitudini cheie“ (formulate în sens interogativ), exact asa cum sunt prezentate în raportul Consiliului National pentru Informatii, a caror unica premisa sigura este însusi caracterul incert al posibilitatilor de manifestare într-o forma sau alta: „Daca pâna în 2025 se va renunta definitiv la sursele de energie reprezentate de petrol si gaze – printr-o stocare mai eficienta a energiei, combustibili biologici si carbune nepoluant; Cât de repede se va petrece schimbarea climatica si care sunt locatiile în care impactul acesteia va fi mai pronuntat; Daca se pregateste o revenire a mercantilismului si pietele globale se vor deprecia; Daca în China si în Rusia se vor înregistra progrese catre democratie; Daca temerile regionale privind înarmarea nucleara a Iranului vor genera o concurenta în ceea ce priveste armamentul si o sporire a militarizarii; Daca Orientul Mijlociu si zona adiacenta acestuia vor deveni mai stabile, mai ales daca Irakul se va stabiliza si daca razboiul arabo-palestinian se va solutiona în mod pasnic; Daca Europa si Japonia vor depasi problemele economice si sociale determinate sau amplificate de factorul demografic; În fine, daca autoritatile globale vor coopera cu institutiile multilaterale pentru a-si adapta structura si activitatea la peisajul geopolitic transformat“.
Nici una dintre aceste întrebari fundamentale, la probleme într-adevar esentiale nu are un raspuns clar si în orice caz, caracterul însusi, acum imprevizibil, al evolutiilor pe aceste chestiuni, fie ele de natura geopolitica, economica sau sociala (ca sa nu mai vorbesc de evolutia lor în timp) sugereaza cu pregnanta o lipsa de perspectiva analitica clara, dar si de predictibilitate asupra felului în care ar putea arata lumea sau lumile internationale într-un viitor mai mult sau mai putin îndepartat. Într-o asemenea atmosfera intelectuala, unica certitudine e ca putem doar sa lucram cu scenarii si posibilitati. Dar aici e nevoie de multa precizie pentru delimitarea lor si de multa informatie valida pentru corecta lor fundamentare. Ceea ce nu este deloc usor.
Alunecarea brusca în criza economica mondiala la finele anului 2008 si rasfrângerea acesteia la nivel planetar în majoritatea domeniilor vietii economice si sociale sporeste desigur starea de incertitudine si de nesiguranta, inclusiv la nivel cognitiv, la nivel de întelegere a cauzelor primare. Sunt puse în discutie paradigme si teorii altadata apriori inatacabile, sunt suspectate teze si principii economice pâna nu demult imposibil de supus unei critici de fond. Doar daca ne gândim la faptul ca aceasta criza majora nu a fost prognozata tocmai în zona cheie a originilor sale – în sistemele oficiale de analiza a starii finantelor si economiei – si acest fapt ridica deja semne majore de întrebare asupra posibilitatii cognitive de a descrie limpede evolutia viitorului, de a oferi un cadru conceptual solid pentru întelegerea profunda si sigura a fenomenelor. Desigur, exista întotdeauna diverse formule vagi care, cu cât încearca sa acopere mai multe domenii si posibilitati, cu atât se înfunda, se adâncesc în abstractul unui imaginar desprins de pilonii siguri ai cunoasterii strategice reale. De aici si continua utilitate a prefixului „post“, dar si proliferarea sa aparent nestavilita, în efortul disperat de cunoastere a unei lumi (sau a unor lumi) tot mai incerte, mai volatile. Aminteam cum, numai pe fundalul crizei economice mondiale din 2008, au si aparut rapid sintagme deosebit de pompoase din punct de vedere intelectual si analitic, precum „postcapitalism“, „posteconomie de piata“, „postliberalism“, a caror merit este înca destul de dubios în ceea ce ar trebui sa însemne înfatisarea realitatii lumii „postcriza“ (aceste merite s-ar putea referi eventual la constatarea deprecierii unor concepte istorice si traditionale, caci istoria e întotdeauna mai usor de descifrat decât prezentul si mai ales decât viitorul). Sau, cine stie, pâna si istoria ar putea sa fie contaminata în vreun fel de alaturarea prefixului „post“?
De ce nu, daca una din lucrarile fundamentale care au marcat tentativa de explicare a evolutiei universului international dupa sfarsitul Razboiului Rece si colapsul comunismului s-a intitulat tocmai „sfârsitul istoriei“, o demonstratie aproape interesanta asupra a ceea ce se credea ca va putea însemna victoria definitiva a liberalismului în dezvoltarea lumii, victorie echivalata, în spirit hegelian, cu un stadiu final al istoriei, cel putin în ceea ce priveste conditia statului si a individului, conditia politicii în general. Degeaba s-a straduit Francis Fukuyama, autorul acestei teze pe cât de revolutionare, pe atât de excentrice, sa explice, în fata avalansei de critici care a urmat, ca nu a intentionat nici o clipa sa sustina ca istoria ar fi capabila sa se sfârseasca. Metafora de „postistorie“, cel putin implicita în discursul sau, prinsese deja anumite radacini în stiintele sociale. Nu însa cu aceeasi fertilitate si creativitate precum în arta. Pentru ca în arte, fata de stiintele sociale, postistoria avea o istorie ceva mai consistenta si rodnica intelectual si, bineînteles, estetic. Pornind de la ideile si perspectiva inovatoare deschisa de un artist ca Branco Dimitrievici (care a si scris un Tratactus Post-Historicus), postistoria poate fi considerata „timpul de dupa istorie, un timp al perspectivelor multiple, o situatie ce presupune criterii individuale, deschise si flexibile, un timp al coexistentei unor valori diferite si adeseori contradictorii, un spatiu în care noutatea se manifesta în domeniul meta-materialului“. Este – afirma Brancovici, cu ceva timp înainte de avântul luat de post-modernism si de moda postmodernismului –, „un câmp multilogic, fara un adevar final“. Observam aici neta opozitie conceptuala fata de abordarea lui Fukuyama, care a vazut în sfârsitul istoriei un timp linear, mergând (cu convulsii, e adevarat) pe un singur curs dat de inevitabila instalare a unei unice legitimitati în spatiul politic international. Istoria însasi l-a contrazis repede pe Fukuyama, chiar mai dur decât au facut-o criticii sai.
În asemenea conditii, întrebarea asupra utilitatii prefixului „post“ în filozofia relatiilor internationale ridica însa o mare problema. E chestiunea legata de provocarile cognitive pe care le nasc încercarile de a întelege si explica lumea internationala într-o perioada tot mai incerta si nesigura în evolutia sa. Poate ca acest prefix lipsit de stralucire are meritul sa duca analiza pe un teren mai sigur, mai plin de certitudini, pe care credeam ca l-am putut descrie si întelege cândva în trecut, urmând sa limitam posibilitatile de explorare ale prezentului si viitorului în functie de acea cunoastere, oricum consumata, a trecutului. Ar putea fi o varianta de descifrare a necunoscutelor pe care le aduce multitudinea de lumi „post“, într-un univers politic care, cu cât este mai dinamic, cu atât este mai imprevizibil.