Gdansk – orasul unde s-a schimbat de doua ori Lumea
articol aparut in Cultura, nr. 243 din 2009-10-01» cultura politică » de la New York... şi nu numai
Autor: DUMITRU RADU POPA
Sigur, se va scrie anul acesta mult despre 1989. Sunt 20 de ani de la seisme istorice mari, cu promisiuni mai mult sau mai putin împlinite. Dar orasul Gdansk (Danzig, în germana) are, în acest context, o situatie unica, speciala.
Cu 70 de ani în urma, pe 1 septembrie 1939, Piata centrala din Gdansk a fost lovita de primele obuze trase de pe Schlesswig-Holstein, distrugatorul german transformat, chipurile, de Hitler într-un vas-scoala ca sa celebreze victoria de la Tannenberg din 1914. Tunurile germane de 280 au tras fara încetare, de pe Baltica, începând cu ora 5 dimineata, coplesind de obuze mica garnizoana poloneza, total nepregatita pentru un asediu de asemenea proportii. În acelasi timp, trei Stukas decolate din Elbing, în Prusia Orientala, survolau teritoriul polonez aruncând bombe în vecinatatea Vistulei cu scopul de a-i împiedica pe polonezi sa arunce în aer podul de la Dirschau, de care era nevoie pentru ca trupele si masinile blindate germane sa poata intra în Gdansk. Genistii polonezi, în ciuda bombardamentului aerian, au reusit totusi sa arunce podul în aer. Ceea ce a încetinit, dar nicidecum oprit, avansarea trupelor comandate de generalul Heinz Guderian. Bombele aruncate asupra Gdanskului au însemnat începutul celui ma distrugator razboi din istoria omenirii. Urmata de distrugerea nazismului, dar si de urgia comunista! Europa civilizata a reactionat timid si mai mult formal. Întrebarea emfatica a deputatului francez ex-socialist, Marcel Deat, „Mourir pour Dantzig?“ („Oare merita sa murim pentru Danzig?“) a ramas celebra. Nu întamplator, poate, deputatul a trecut cu arme si bagaje de partea nemtilor, în Franta ocupata, dupa ce tara care (împreuna cu Anglia) erau garantul Poloniei, a capitulat rusinos în spiritul acelui Pour qui et porquoi?
În acel an 1939, în luna Elul (corespunzând în calendarul ebraic perioadei august-septembrie), comunitatea evreiasca poloneza din Varsovia cânta Shofarul pentru a se apara de Satana, acea Satana cu figura Führerului nazist. Or, la 23 august 1938, Stalin semnase pactul cu Satana, iar îngrijorarea, deopotriva a polonezilor si evreilor, a preotilor si rabinilor crestea. Nu era nimic bun de asteptat din aceasta insolita asociere. Polonia era prinsa într-o cursa fara scapare: la apus Germania lui Hitler, la rasarit dusmanul sovietic. Nu era vorba doar de deosebirea ideologica dintre Polonia si URSS, ci mai degraba de resentimentele istorice ale polonezilor fata de rusii care le calcasera si împartisera în câteva rânduri tara. Cât despre democratiile occidentale, nu se putea conta pe ele deloc în acel moment. Nu e de mirare ca, la nici o saptamâna de la ocuparea Gdanskului de catre armatele germane, Stalin îi teoretiza lui Gheorghi Dimitrov, la Moscova, de ce era bine ca Polonia – cu un guvern nationalist – sa fie lasata de izbeliste. Consecvent acestei idei, Stalin a invadat, pe 17 septembrie, Ucraina poloneza, în deplina întelegere cu Wermachtul, ducând astfel la cea de-a patra disparitie a Poloniei de pe harta lumii. Se stie ce a urmat, între altele: distrugerea ghettoului evreiesc de catre nazisti, pe de o parte, masacrul bestial al polonezilor la Katyn de catre rusi, pe de alta parte.
E poate simbolic (dar, vai, si cât de ironic!) ca la 1 septembrie anul acesta, la exact 70 de ani de când, cu invazia Gdanskului, a început cel de-al doilea razboi, în aceeasi piata unde au cazut primele obuze, s-au întîlnit, pentru comemorarea oficiala, cancelarul german Angela Merkel si Vladimir Putin, ca oaspeti ai lui Donald Francizek Tusk, seful guvernului polonez, nascut la Gdansk în 1957. Ce si-or fi spus întrei ei cei trei (practic) sefi de state nu mi se pare important: istoria nu se mai poate schimba, dar e bine ca se iau masuri, cel putin „ oficiale „ pentru ca asa ceva sa nu se mai poata întâmpla. Desi Putin nu priveste tocmai cu ochi buni intrarea Poloniei în NATO. Iar guvernul de la Varsovia a manifestat în mod clar nervozitate în timpul crizei georgiene si probabil nu pune prea mult temei pe declaratiile amabile ale lui Putin.
Iata ca îi revine tot Gdanskului, acest oras erou, cinstea de a fi dat semnalul desteptarii si al revoltei muncitorilor din docurile portului de la Baltica împotriva regimului comunist. Revolta lor a luat dimensiuni atât de semnificative încât a produs caderea guvernului comunist de nuanta stalinista. Tot atunci, în anii '70, s-au pus bazele primului sindicat liber ce avea sa devina Solidaritatea, gruparea politica ce, dupa o activitate clandestina, a obligat, la începutul anilor '80, guvernul comunist sa trateze la masa de negocieri, lucru fara precedent în lumea comunista! Rezultatul de mai tîrziu au fost primele alegeri democratice si un guvern prezidat de un necomunist. Pe buna dreptate se poate afirma ca prima caramida din Zidul Berlinului a cazut, de fapt… la Gdansk!
O data se distinge, între toate, esentiala ca importanta: 4 iunie 1989. La Beijing, în Piata Tiananmen, dupa o asteptare care parea sa dea sperante mapamondului ce urmarea cu rasuflarea taiata evenimentele, guvernul a trimis tancurile, masinile blindate si armata împotriva protestului studentesc. Un masacru de dimensiuni fara precedent în vreme de pace, zeci de manifestanti ucisi. În aceeasi zi, la Gdansk, Varsovia, în toata Polonia se desfasoara primele alegeri democratice, impuse de Solidaritatea. Votul polonez e tinut oarecum în penumbra de teribilul epilog din Piata Tiananmen, dar nu are mai putina importanta istorica. La cele doua capete ale lumii comuniste, doua crize similare sunt tratate cu mijloace absolut opuse: în China revolta e înecata în sînge, dar va deschide dumul unei economii capitaliste, de piata, de un succes nemaivazut, cu toata existenta Partidului Comunist. În Polonia, chiar sub nasul Uniunii Sovietice, curentul reformist, pacific, reuseste sa impuna succesul Solidaritatii în alegeri, sindicatul liber creat în timpul revoltelor de la Gdansk. Gorbaciov nu e dispus sa se compromita, încurajeaza reformismul, iar unitatea monolitica a partidelor comuniste, încet dar sigur, se darâma ca un castel construit din carti de joc. Istoricul an 1989 continua cu revolutia de catifea de la Praga, Ungaria îsi deschide granitele spre Austria, criza Germaniei Democrate duce la caderea Zidului Berlinului, pe 9 noiembrie 1989. Timpul se grabea, se pare, si mai aveam înca sa ne oprim în România, sa asistam la cea mai sângeroasa pagina a caderii comunismului în Europa: revolta de la Timisoara, extinsa apoi la Bucuresti si în tara, cu mii de morti si executia cuplului Ceausescu în ziua de Craciun…
Si mai toate astea au început, într-un fel, la Gdansk – acum 70 de ani si acum 20 de ani!