Marginalii la o veche intrebare
articol aparut in Cultura, nr. 47 din 2006-11-09» cultura editorial »
Autor: Augustin Buzura
Zilele trecute, un redactor al unui post de televiziune s-a interesat, printre altele, de ce scriu. Sigur, mi s-a pus de multe ori aceasta intrebare la care am raspuns imediat si fara pretentia de a fi prea original. Caci aproape toti cei care au scris sau mai scriu literatura au cam aceleasi motivatii. Din pacate \nsa, pe cei din generatia mea, timpul ne obliga sa discutam subiectul cel mai grav, si anume, ce am inteles din intamplarile prin care am trecut, ce ne-au spus timpul, istoria si viata aflate acum in urma. Am traversat o lume plina de orori, de minciuni si falsuri printre care adevarul abia s-a strecurat, o lume in care tradarile, loviturile pe la spate si crimele nu au fost raritati, ci dimpotriva, iar ura si frica s-au impus ca sentimente dominante. Cat de intreg poate fi un om caruia frica si foamea i-au dictat gandurile si miscarile? Cu ani \n urma le-am trait cu toata fiinta, mai mult, le simtim si acum ranile care, probabil, nu se vor inchide niciodata. Ce am inteles din istorie, daca i-am descoperit multiplele ei chipuri si daca am avut taria sa o infruntam, sa-i punem oglinda in fata, se vede din cartile noastre. Caci numai arta este in stare sa cuprinda profunzimile spiritului si ale timpului intr-un anumit moment al istoriei. Prin urmare, suntem exact ceea ce am scris, avem dimensiunea cartilor noastre si, oricat de interesante ar fi teoriile despre profesia si munca literara, daca ele nu au acoperire in fapte, in carti, nu inseamna nimic. Si pentru ca mi s-a pus intrebarea pomenita, descopar, printre mormanele de hartii pe care le-am innegrit in decursul vietii, un raspuns de acum trei decenii, care ma induioseaza. Pe atunci eram terorizat de nevoia de a fi util. Ma simteam dator semenilor, tot ce faceam se inscria sub imperativul datoriei, iar meseria aleasa, de scriitor, imi parea foarte potrivita pentru a infrunta zodia cea mai neagra in care ne aruncase istoria. „Oricum ar fi – scriam atunci –, cu riscul de a-mi pune sub semnul intrebarii batalia pentru viitor, o prefer pe cea de zi cu zi, prefer sa repet de zeci si zeci de ori, cu obstinatie, aceleasi adevaruri sub diverse forme, aceleasi intrebari, accept riscul de a ma repeta si de a repeta cuvintele vitale fara de care un om nu poate fi considerat om, convins ca alfabetul democratiei si libertatii, atat de dificil, odata invatat poate garanta viitorul semenilor si trainicia creatiei celor ce vor veni.“ Iar pentru a fi si mai convingator, pentru a demonstra cat de importanta era infruntarea cu marii zilei, cu credinta lor aberanta in „viitorul de aur“, in numele caruia terorizau, cultivau cu consecventa ura si spaima, il aduceam in sprijin pe Eschil care, mai mult decat cu tragediile sale, s-a mandrit cu calitatea de luptator la Maraton unde, cu sulita in mana, in fata unui inamic superior, a tinut sa apere libertatea si demnitatea primei democratii din lume. In epitaful pe care el insusi si l-a scris, a considerat ca cel mai important lucru din viata sa a fost aceasta batalie si ca „…amintirea lui o pastreaza campia de la Maraton/ Si persii pletosi care i-au cunoscut curajul“. Analizand textul de atunci dupa canoanele acestui moment, nu pot sa nu observ ca „ persii pletosi“ impotriva carora ma angajasem intr-o lupta inegala au castigat deocamdata razboiul de dupa Maraton.
Au invins prin agresivitate, nesimtire, santaj, minciuna, dosare, prin sentimentele si manierele datorita carora s-au impus si ieri. Asa se face ca, datorita lor, traim mai mult in trecut, in lumea conceputa si dominata de ei. Zvonurile tin loc de informatii, iar adevarul pare, in majoritatea cazurilor, o simpla inventie. La fel, s-au schimbat si oamenii despre care am crezut mai demult ca merita orice sacrificiu. In schimb, indivizii ce ne ingretosau, prin prostia si nerusinarea lor, ne terorizeaza mai mult chiar decat atunci prin metastazele lor de o malignitate indiscutabila. Cu atat mai mult, cu cat s-au grabit sa profite de libertate pentru a inspaimanta si umili, de libertatea pe care o vedeam odinioara ca pe singurul remediu al mantuirii de rau si urat. Acum, cand timpul ce mi s-a dat este, in marea lui majoritate in urma, imi dau seama ca trebuie sa scriu doar pentru a ma elibera de infernul din mine. Aceasta mi se pare unica obligatie, caci infernul cuprinde nu numai ceea ce am vazut si trait – durerea, spaima infrangerile si proiectele nerealizate –, nu numai tentativa disperata de a ma opune mortii, ci si nevoia de nou, de nespus inca… Am avut sansa sa bat la multe usi: religioase, ezoterice, stiintifice, parapsihologice. Am cunoscut samani, oameni cu puteri neobisnuite, psihice si sociale, dar pana la urma am descoperit ca toti cei ce cauta sensul nelinistii lor au o maladie comuna, al carui unic paleativ este acela de a incerca zi de zi si pagina cu pagina sa se elibereze de ei insisi, in speranta ca poate vor gasi raspuns macar la una din intrebarile fara raspuns. Care, fireste, sa le intareasca iluzia ca sfarsitul drumului nu este, in realitate, chiar sfarsitul drumului.