Despre trenuri
articol aparut in Cultura, nr. 243 din 2009-10-01» cultura urbana »
Autor: Bogdan Duca
Sunt unul din cei carora chiar le place sa mearga cu trenul. Mi se pare cel mai comod si cel mai sigur mijloc de transport în comun. Când sunt în avion, lipsa banilor ma priveaza de confortul celor ce calatoresc la bussines class iar când sunt într-un autocar, microbuz sau într-un simplu autoturism, „eroismul“ soferilor din trafic nu ma face decât sa ma gândesc la cât de trecatoare este viata noastra de pe acest pamânt. În tren ma simt, în schimb, bine. Vagoanele sunt comode, preturile sunt acceptabile iar cusetele sau vagoanele de dormit îmi ofera sansa unui somn mai placut chiar decât cel din patul de acasa
Scuzele care nu vin niciodata
Dar nu sunt un om caruia doar îi place sa mearga cu trenul. Viata ma determina sa folosesc trenul destul de des, fiind un calator fidel pe cailor ferate, caruia nu îi sunt straine nici vagoanele de bussines class, dar nici „bou-vagoanele“ sau automotoarele pentru lumea „de la tara“. Prin urmare, se poate spune ca sunt interesat de tot ceea ce se întâmpla cu Caile Ferate Române, programul grevelor si reformele prin care este trecuta compania de Cai Ferate Române fiind deosebit de important si pentru mine.
Calatoresc mult cu trenul si îmi place mult sa calatoresc cu trenul. Acestea fiind deja spuse, voi trece la subiect: o succesiune de relatari din experientele mele cu CFR-ul si o pledoarie pentru rentabilizarea companiei de cai ferate si, implicit, pentru privatizarea acesteia. Sper ca acest articol al meu va ajunge, cumva, si sub ochii angajatilor de la CFR ce se ocupa de condica de „sugestii si reclamatii“.
Prima problema pe care o am cu CFR-ul este cea a... scuzelor. Trenurile au întârzieri mai mici sau mai mari. Unele întârzieri sunt placute, altele nu. Sincer, cel putin pentru mine, întârzierile la rapidul Bucuresti-Timisoara sunt ceva placut. E mai bine sa ajungi la ora 8 dimineata decât la 6,55. Profit mai mult de somnul odihnitor din tren. Dar oricum ar fi aceste întârzieri, ele nu apar în program si nu sunt deloc ceva firesc. Asa ca am astepta din partea angajatilor CFR niste scuze, fie ele si formale. Am astepta, le asteptam si poate ca le vom mai astepta. Ele însa nu vin niciodata.
Ah! Si, legat de aceste scuze... Angajatii CFR, ca orice angajat de institutie publica, par sa sufere (nu toti! dar în mare majoritate) de un sindrom curios: acela al loialitatii si solidaritatii absurde cu prostiile institutiei din care fac parte. Cred ca si dumneavoastra vi s-a întâmplat ca, atunci când sistemul nu functioneaza, functionarii publici, de la „înaltimea“ functiei lor, sa va priveasca pe dumneavoastra, victimele, ca pe niste... vinovati. Cum, necum, doar atunci când institutiile publice devin private impertinenta aceasta a functionarilor (care nu este decât o fudulie a prostiei) dispare, fiind înlocuita cu un fie si formal bun-simt.
Clasa I, clasa a II-a, cuseta
De multe ori a trebuit sa plec, fara o planificare din timp, cu câte un tren de noapte. Ajuns la gara, am descoperit mai de fiecare data ca nu mai pot cumpara bilete la vagonul de dormit deoarece... biletele la vagoanele de dormit nu se mai vând cu o ora înainte de plecarea trenului. Locuri ar fi (si sunt întotdeauna), dar cumpararea lor se poate face doar de la însotitorii de vagon.
Însotitorul de vagon nu este un simplu controlor de bilete. Daca folclorul l-a intitulat pe ultimul „nas“, însotitorul de vagon de dormit este un veritabil capo mafia. Si aceasta cu complicitatea involuntara a companiei de cai ferate. Negocierea locurilor în vagonul de dormit se poate face, desigur, cu bilet, dar se poate face si fara sa se mai taie nici o chitanta. Oricum, cine verifica? Calatorul e multumit ca trenul circula, iar însotitorul de tren se îmbogateste cu, în medie, 75 de lei neimpozabili.
Daca vagonul e relativ liber, însotitorul de vagon îti poate face „cadou“, pentru câteva zeci de lei suplimentari, un compartiment gol, unde poti sta nederanjat de sforaitul unui coleg de drum.
Se poate întâmpla însa sa nu fie locuri la vagonul de dormit sau la cuseta. Atunci, mare grija cum va alegeti vagonul de calatorit. Multi, mai neexperimentati ca mine, se pot pacali luând un bilet la clasa I. Desigur, clasa I poate fi mai confortabila decât clasa a II-a (si asa este si firesc). Dar sa nu credeti ca e tot timpul asa. Se poate întâmpla ca niste „sugubeti“ de la SNCFR sa compuna garnitura unui tren cu vagoane de clasa I din comunism (din acelea cu „emotii din 1968“) si vagoane de clasa a II-a „capitaliste“, cu priza, scaune comode si toalete decente.
Se mai poate întâmpla si ca vagoanele de clasa I sa fie private de mici avantaje elementare. Mi s-a întâmplat sa calatoresc o noapte întreaga într-un vagon, altminteri modern, unde lumina nu se putea stinge. Si era o lumina alba, de neon, ce facea imposibila pâna si închiderea nedureroasa a ochilor. „Vreti întuneric? Mergeti la clasa a doua. Dar aveti grija ca se va aglomera tare de tot acolo mai spre dimineata“ te poate îndemna-sfatui prieteneste însotitorul de vagon. Bravo lui, rusine CFR-ului, nu?
Dar ce sa mai vorbim de personalul din gari? Imaginati-va gara din Bacau, la ora 23.30, si un angajat al garii ce anunta, cu vocea aceea, standard, egala, neutra structura trenului spre Constanta, tren ce urmeaza sa soseasca în gara si sa îsi încarce calatorii în doar 5 minute. „Numaratoarea vagoanelor începe cu numerele 21, 22, 23, 24 de la locomotiva, dupa care se continua de la numarul 1, în ordine crescatoare.“
Am loc în vagonul numarul 2. Ca urmare, ma asez strategic, cu tot calabalâcul, pe mijlocul peronului. Dar ce folos? Trenul începe evident cu vagonul 1, iar eu si calabalâcul meu trebuie sa ne dam duhul (e drept, calabalâcul meu, desi plin de carti, nu are un... duh) ca sa ajungem în timp util la vagonul 2.
Supracontrol
Un alt aspect amuzant (postfactum, desigur) este cel cu privire la supracontrol. Când ti-e lumea mai draga (noaptea, mai ales, la orele în care ai adormit cu chiu, cu vai pe scaunul tau de tren) linistea trenului este tulburata de prezenta supracontrolului. Niste domni „la costum“, dupa care alearga „nasii“ transpirati si emotionati, verifica toate biletele de tren cu un aer atât de serios, încât i-ai suspecta ca sunt de fapt agenti FBI (sau, ma rog, SRI – suntem în România, totusi) în exercitiul functiunii. Indiferent de trenul în care îsi exercita supracontrolul, indiferent de coltul lor de tara, acesti supracontrolori au aceeasi atitudine. Îti privesc biletul cu atentie maxima, ca si cum ar putea fi falsificat, se uita neîncrezatori la batrânica aceea care le ofera spre control si bonul de pensie, analizeaza, patrunsi de importanta functiunii lor, legitimatiile de calatorie ale studentilor. Va asigur ca în nici un aeroport actele nu va vor fi controlate cu mai multa seriozitate decât de supracontrolul de pe personalul Marasesti-Ciceu, de exemplu.
Ar mai fi si altele de spus. De exemplu, ar fi multe de spus despre vagoanele-restaurant unde din ce în ce mai rar gasesti mâncare, doar chipsuri si bere (desi, în „vremurile bune“, cel mai bun escalop cu ciuperci pe care l-as fi putut recomanda era cel din trenul Bucuresti-Oradea).
Ma opresc aici asigurând CFR-ul de fidelitatea mea în ciuda micilor si marilor neajunsuri pe care mi le mai provoaca. Le doresc însa ceea ce îmi doresc si mie: sa nu mai fie legati de bugetul României si sa devina profitabili prin propriile lor servicii.