Starea de fapt
articol aparut in Cultura, nr. 243 din 2009-10-01» cultura editorial » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Nu mi-as fi închipuit vreodata ca, atunci când va veni vorba de realitatea româneasca postdecembrista, voi ajunge sa ma simt în situatia celebrului rabin care avea mult mai multe raspunsuri decât întrebari. Zarva politica nationala, care lasa multora impresia ca, în sfârsit, pe malurile Dâmbovitei s-ar putea întâmpla totusi ceva deosebit, nu mai induce în eroare pe nimeni. Chiar daca tara a devenit un fel de fight club, chiar daca se schimba guverne, coalitii, chiar daca se fac si se desfac parteneriate, în esenta nu se întâmpla absolut nimic. Miscarile se fac în cadrul aceleiasi echipe care, de doua decenii, se afla în fruntea tarii. Toate „evenimentele“ au devenit cât se poate de previzibile, întocmai cum erau odinioara cuvântarile lui Ceausescu: orice gazetar, cu o minima experienta, le putea scrie, pe un colt de masa, între doua beri, singura necunoscuta fiindu-i doar localitatea în care urma sa fie rostite. Cu toate astea, oricât ar parea de absurd, la doua decenii de la tragicul sau sfârsit, dupa potopul de înjuraturi si condamnari spuse si scrise si în ciuda comunismului condamnat cu mânie capitalista de noii profitori ai revolutiei, el continua sa ramâna un model nedeclarat pentru o parte însemnata a politicienilor de azi. Acestia, în ciuda numeroaselor diplome, sunt chiar mai incompetenti decât predecesorii lor. Exista, asadar, Ceausesti mici, mari si foarte mari care, împreuna cu aplaudacii din subordine, se simt chemati sa reformeze si sa modernizeze un stat pe care, în realitate nu-l cunosc si a carui istorie le este cu desavârsire straina. Mai mult, sunt convinsi, precum înaintasii lor, ca functia pe care se afla, le da dreptul sa se pronunte despre orice si oricând. Au consumat, vândut sau furat cam tot ce s-a produs în comunism, au iesit în fata cu valorile nascute si afirmate atunci, dupa care au început sa se dea ei însisi drept modele, asa cum procedasera si comunistii de dupa ultimul razboi. O jalnica lipsa de imaginatie. Din pacate, desi a observat destul de repede impostura, ca în realitate acestia nu au cu ce sa-si acopere vorbele si ca un carnet de partid sau declaratiile de dragoste adresate unui partid sau unui conducator nu tin locul faptelor, lumea nu a trecut dincolo de constatari, cazând mereu în plasa specialistilor în diversiuni. Adevarul este ca atunci când nu ai cu ce iesi pe piata, arunci în circulatie cuvântul „reforma“ care, cu certitudine, învrajbeste spiritele. De altfel, singura productie postrevolutionara este aceea de reformatori. În timp ce acestia au viziuni marete despre viitor, tara este lasata în seama altora precum F.M.I. ori a numerosilor functionari de la Bruxelles sau Strasbourg. Si realizarile lor sunt pe masura. În ultimii ani, s-a facut cu mari dificultati un kilometru de autostrada, iar de Craciun, ne vom apropia de milionul de someri. În plus, scolile si spitalele par abia iesite din razboi. Dupa 20 de ani de la Revolutie, nu producem mai nimic, fostul „grânar al Europei“ importa grâu si legume, suntem obligati sa traim pe datorii într-un spatiu al disperarii, în care spargerile, accidentele de munca, agresiunile de tot felul, abandonul scolar si mitocania la superlativ sunt la ordinea zilei. 47 de mii de curve asteapta clipa în care vor intra în legalitate, asemeni celor din politica. Mai mult, cei buni, performerii din toate domeniile, sunt pur si simplu alungati în strainatate, iar cei care s-ar întoarce sa puna umarul la schimbarea lucrurilor nu sunt primiti.
În vremea asta, reformatorii simt nevoia sa modifice tocmai Constitutia pe care, de altfel, nu au respectat-o niciodata! În fond, o „tara muribunda“- vorba presedintelui ei – , de ce sa mai aiba nevoie de o noua Constitutie? Poate, eventual, de marsuri funebre. Iar apoi, fusereala, incompetenta, nerusinarea si dispretul pentru lege, valoare si performanta sunt transpartinice si nu dispar o data cu schimbarea Legii. Unii au facut legatura între modificarea Constitutiei si un gând ascuns de dictatura. Dar pentru a stapâni, a dicta, nu e nevoie sa schimbi Constitutia, ci sa gasesti lichelele potrivite, dispuse sa execute ordinele. Iar la noi, unde partidele au ajuns sa fie privatizate, nu se pune problema unei crize: vizionarii, reformatorii ne-au prisosit întotdeauna. Îi vedem, râdem de ei, dar nu facem nimic pentru a-i opri. Mai mult, starea în care ne gasim la doua decenii dupa Revolutie ne poate conduce si la concluzia ca atâtia oameni au murit doar pentru a le da o sansa veleitarilor si psihopatilor, celor ce ascund în subconstientul lor apreciabile cantitati de napalm spiritual. Cu toate ca putini dictatori au murit linistiti în pat, fara sa fie otraviti sau împuscati, dictatura ramâne o mare tentatie. Caci ridicolul nu ucide. Si nici dispretul cu care dictatorii îsi trateaza lichelele. De altfel, faptele multora dintre ei au depasit asteptarile oricarui scriitor. Personajele lui Màrquez, Roa Bastos sau Vàlle Inclan ori cele reale ale lui Idi Amin sau Bokassa sunt întrecute de imaginatia unui contemporan de-al nostru din Turkmenistan, Sapamurad Niazov. Sau, în versiunea oficiala, „Cel mult preaiubit, pretiosul, înteleptul si justul Sapamurad Niazov cel Mare“. Un celebru „profiler“, Pascal Sutter, citeaza, si nu fara rost, nu numai bizareriile acestuia, ci si câteva axiome din cartea sa de panseuri filozofice destinata sa înlocuiasca manualele scolare. „Femeile sunt dragute de la natura“, „Persoana cea mai competenta din Turkmenistan e seful statului“, „Barba creste din creier. Cu cât barba e mai lunga, cu atât e mai putin creier. Cu cât e creier mai putin, cu atât exista mai putina întelepciune“. Si pentru ca gândirea sa sa fie cunoscuta si de extraterestri, Niazov si-a trimis cugetarile în spatiu cu o racheta ce trebuia sa ramâna pe orbita circa o suta cincizeci de ani. Asemenea aberatii sunt posibile si datorita primitivismului cultural al celor ce le suporta. Exista însa un prag, când foamea si frica nu îsi mai fac efectul si când nici macar lichelele nu mai pot înghiti umilinta pe care o acceptasera de dragul unor avantaje. Important ar fi, dupa mine, sa nu se ajunga niciodata aici, la acest stadiu. Pascal Sutter ne avertizeaza ca, în general, „îi preferam pe oamenii politici care au un graunte de nebunie oamenilor politici rationali si academici“. Istoria ne arata ca, pe noi, grauntele de nebunie pe care am mizat mereu ne-a costat foarte mult. Poate ca ar fi vremea sa facem si un inventar al celor rationali. Care, ma încapatânez sa cred ca exista. „Dovada n-am, dar îmi aduc aminte“, cum spunea un valoros poet clujean.