Rusia & mostenirea stalinista. Întoarcerea batrânului nemernic
articol aparut in Cultura, nr. 241 din 2009-09-17» cultura internaţională » presa internaţională
Autor: CATALIN STURZA
Rusia pretinde ca, de 20 de ani incoace, a luat drumul democratiei. Cât s-a schimbat de fapt in aceasta perioada si in ce masura Rusia e inca dominata de vechile politici si mentalitati staliniste? Destul de putine s-au schimbat, de fapt, in mentalitatea celor mai multi dintre locuitorii Rusiei in ultimii 20 de ani, incearca sa demonstreze istoricul Catherine Merridale intr-un articol recent din „History Today“.
Merridale descrie doua forte adverse, care au dominat mentalitatea ultimilor 20 de ani in Rusia. Pe de o parte, este Asociatia Memorial, dedicata sprijinirii si comemorarii victimelor comunismului. Pe de alta parte, este un puternic curent nationalist, ce viseaza la vechea glorie a Impreiului, de pe vremea lui Stalin si a Tarului. Razboiul lui Stalin si victoria ruseasca, de partea Aliatilor, in cel de-al doilea Razboi Mondial e una dintre cele mai importante surse de inspiratie si de mândrie a nationalistilor. Mereu a existat o tensiune intre victimele represiunii staliniste si veteranii de razboi, comenteaza Merridale, „de parca nu ar fi fost si unii, si altii supusi in egala masura, desi pe cai diferite, brutalitatii politicilor staliniste“.
„Subliniind lipsa de popularitate a Asociatiei Memorial si hranind entuziasmul actual pentru un regim puternic si autocrat, s-a dezvoltat un fel de amnezie, o amintire falsa a stalinismului“, scrie Catherine Merridale. „Cheia aici este esecul Rusiei de a aborda in mod decisiv aspectele criminale ale deceniilor comuniste atâta timp cât inca exista o sansa“
Prabusirea rapida a tarii, in 1990, arata istoricul, a fost o parte o problemei. O alta a fost pierderea curajului colectiv, ce a insotit aceasta prabusire. Daca Boris Eltin a adus Partidul Comunist, ca institutie, la judecata, nici un fel de acuzatii nu au fost aduse impotriva tortionarilor, delapidatorilor, anchetatorilor si violatorilor ce se aflau la caderea comunismului in viata. „Rusia, spre deosebire de Africa de Sud“, scrie Merridale, „nu a avut o Comisie pentru Adevar si Reconciliere. Momentul când un astfel de lucru s-ar fi putut intâmpla – cândva, in 1992 sau 1993 – a coincis cu o perioada de incertitudini profunde si multi au sustinut ca autoflagelarea nu e o buna metoda de management al crizei. Adevarul mai adânc, totusi, a fost acela ca oamenii s-au temut sa se uite prea patrunzator la ei insisi. Aproape fiecare familie isi avea secretele ei. Ca rezultat, adevaratii escroci, dintre care multi si-au pastrat functiile administrative influente, nu au ajuns niciodata in fata justitiei. Si mai grav, cazul impotriva metodelor staliniste, a mostenirii comuniste si chiar impotriva lui Stalin insusi a ramas in afara discutiei“. Când Putin a reintrodus, in anii 2000, imnul national stalinist, cu toate implicatiile acestuia, majoritatea rusilor se pare ca i-au salutat decizia.
„Nu a existat niciodata o ruptura decisiva cu aceste valori“, arata Catherine Merridale, „si nimic altceva nu a aparut intre timp care sa le concureze. Fantoma lui Stalin inca bântuie, cu alte cuvinte, si, cu toate ca e usor sa-i condamni pe noii stapâni ai Kremlinului pentru a o fi invocat, in goana lor dupa putere si bogatie, strategia a putut sa functioneze numai pentru ca o mare parte a poporului rus era gata sa-l reprimeasca pe batrânul nemernic acasa cu bratele deschise“.