Post-comunismul si reconcilierea
articol aparut in Cultura, nr. 241 din 2009-09-17» cultura politica »
Autor: GEORGE APOSTOIU
Blestematii douazeci de ani de nelinisti si bulversari preconizati de un profet platit pentru a spune în parabole ce era planificat sa se întâmple în România par sa fie pe sfârsite.
Corneliu Vlad a publicat recent la Editura Institutului Revolutiei Române din Decembrie 1989 volumul ,,Reconcilierea“, un excelent studiu comparativ privind evolutiile din Europa de Est dupa 1990, inclusiv din România. Previziunile pot fi încurajatoare daca privim senin la destinul nostru istoric. Literatura politica se îmbogateste cu o carte solida, construita pe argumente si pe interpretari judicioase. Sa spunem înca de la început: meritul deosebit al lui Corneliu Vlad este acela ca, în investigatiile sale, a consultat o vasta literatura consacrata fenomenelor politice din Europa de Est si fosta URSS intervenite dupa prabusirea regimurilor comuniste si dezmembrarea imperiului sovietic. Cercetatori si analisti de diferite optiuni, de la stânga la dreapta, gasesc o suma de virtuti ale reconcilierii, dar nu ocolesc limitele acesteia.
Reconcilierea, în ultima instanta, nu este nici principiu, nici criteriu, ci o cale de împacare între indivizi, între colectivitati, între grupuri, între popoare, între natiuni. Privita asa, reconcilierea este o necesitate si o conditie a istoriei. Nu poate exista o unitate în perceptia perspectivei si cu atât mai putin a solutiilor. Evolutiile din noua realitate politica instaurata în tarile est-europene dupa prabusirea regimurilor de guvernare comunista fac în asa fel încât cel mai important proces pentru sanatatea unei natiuni, dezvoltarea puterii economice, sa iasa de sub control. Una dintre consecinte este anihilarea atributiilor statului, ceea ce a deschis calea marii coruptii. Alta este disparitia claselor productive, cu consecinte în capacitatea unui stat de a putea asigura competitivitatea poporului pe care îl pastoreste într-o lume guvernata de legile liberalismului, adica de competitivitate. O a treia, fara a fi si ultima, este exodul de populatie, emigratia economica si a inteligentei creative a unui popor. Rezultatele se cunosc: coruptia, saracia, haosul, lupta politica oarba, pierderea busolei. Fenomenele sociale, când nu sunt de dezangajare, sunt de nemultumire neputincioasa, de proteste ineficiente si, din când în când, de iesiri violente. Reactia statelor fata de aceste forme de protest social se masoara în capacitatea lor de a recurge la reformele cerute de noua istorie. Diferentele sunt majore de la stat la stat.
Într-o perioada atât de ravasita si de confuza, cum este aceasta a tranzitiei de la comunism la capitalism, care ar fi drumul, cel mai putin pândit de primejdii, pe calea democratiei? Aceasta ar fi întrebarea de la care porneste Corneliu Vlad. O întrebare nu neaparat retorica. Dupa o examinare atenta a evolutiilor din spatiul est-european si dupa consultarea unei vaste literaturi politice europene si internationale, Corneliu Vlad prezinta avantajele reconcilierii ca un raspuns posibil la conflict. Posibil, repet, nu ca singura alternativa. Lectura ne conduce la concluzia ca trebuie sa consideram reconcilierea ca un proces istoric complicat. Este necesar ca atacarea ei sa porneasca de la adevar si cunoasterea acestuia, de la investigarea corecta a adevarului si acceptarea lui si de la recunoasterea adevarului ca posibil factor de conciliere. Chiar si acest cadru nu pare sa fie suficient pentru efectul pozitiv al reconcilierii. Intervin deconturile nationale, economice, financiare, educationale, toate cu dezvoltarile lor profunde în societate. Popoarele iesite din experienta traumatizanta a comunismului, cum o numeste Corneliu Vlad, se asteptau ca democratia sa rezolve imediat toate nedreptatile, sa puna capat tuturor umilintelor. ,,Regimurile comuniste (nu comunismul, caci aceasta utopie nu a existat si nu va exista propabil vreodata) au lasat un monstruos nod gordian si solutia salvatoare, de a-l dezlega sau taia, ramâne a fi gasita“, ne avertizeaza autorul... ,,Despre democratie se vorbeste înca de la jumatatea secolului al V-lea î.e.n. Despre reconciliere, doar de câteva decenii. Dar astazi, nicaieri în lume democratia nu poate functiona daca ignora concilierea si reconcilierea“.
Care ar fi dificultatile? Iata una: ,,În tarile Europei rasaritene reconcilierea nationala depinde si de relatiile dintre anticomunisti si comunisti“. Opozitia este sau cel putin asa lasa sa se înteleaga protagonistii, ireductibila. Autorul prezinta modalitatile prin care s-a încercat legiferarea lustratiei al carei scop difera de la o tara la alta si ea poate sa varieze de la preventie la condamnare. ,,În mod logic, lustratia ar fi trebuit... sa fie o prioritate imediata a noului regim post comunist. În realitate, însa, acest proces s-a confundat cu o diversitate de împotriviri si rezerve. Noile regimuri s-au considerat prea fragile pentru a trece la epurarea radicala sau la îndepartarea din viata publica a vechilor cadre ori nu au procedat la asemenea masuri din simplul motiv ca reprezentantii vechilor structuri si-au perpetuat influenta si în conditiile democratiei.“ Opinia este a unui ceh, Jiri Malenovsky, judecator la Curtea Constitutionala. Legiferari în privinta lustratiei au fost adoptate: în 1990, în Germania, prin Tratatul de unificare, în 1991, în Cehoslovacia, în 1992, în Bulgaria. Legea a fost anulata în 1995), în 1994, în Ungaria (fara efect, arhivele politiei politice fusesera practic distruse între timp), în 1995, în Albania, în 1997, în Polonia (,,rezultatul a fost o perioada de tensiuni politice si publice de proportii, care au atins apogeul în timpul guvernarii fratilor Kaczynski“), în 1998 si 1999, în Lituania (,,viu contestata, inclusiv prin decizii ale CEDO“), în 1999, în România, când este creat Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii.
De unde vin dificultatile de adoptare a legilor sau de aplicare a lor? În primul rând de la nevoia ,,echilibrului ce trebuie asigurat între imperativul legitim si moral al adevarului si dreptatii si respectarea principiilor statului de drept si ale drepturilor omului. Sinteza acestor doua exigente, considera de data aceasta Corneliu Vlad, nu este departe de metafora concilierii, irealizabile, între foc si apa.
Pentru mentinerea unitatii sociale sau nationale, dupa prabusirea regimurilor comuniste prioritara era nu atât trecerea la o decomunizare radicala, cât o tranzitie pasnica. Din nou publicistul român face apel la opiniile unor cercetatori straini avizati: ,,Obiectivul urmarit, scrie polonezul Zbigniew Truchlewski, era evitarea oricarei confruntari, a carei violente ar fi scindat societatea iesita slabita din comunism“. Polonezii au avut parte de masuri severe pe plan politic, dar si norocul de a avea cercetatori avizati, mai convingatori în interpretarea si întelegerea fenomenelor. Adam Michnic, sa ne oprim la acest mare disident, scrie într-un articol intitulat ,,Cele doua Polonii“ ca fiecare revolutie trece prin doua faze: mai întâi o lupta pentru libertate, apoi o lupta pentru putere. ,,Prima este o emancipare a fiintei umane, în care omul exprima ceea ce este mai bun în el, iar a doua elibereaza ceea ce este mai rau: invidia, intrigile, aviditatea, suspiciunea si dorinta de razbunare... Fiecare revolutie care reuseste are câstigatorii si perdantii ei... Revolutia poloneza a adus libertati publice, dar si mai multa delincventa, economia de piata, dar si riscurile falimentului pentru întreprinderi si somaj ridicat, precum si aparitia unei clase mijlocii dinamice, însotite de un decalaj al veniturilor care se adânceste. Ea a deschis Polonia catre Europa, dar a inclus si teama de strainatate si teama de o invazie a culturii occidentale de masa. În acest climat de anxietate a câstigat alegerile prezidentiale si parlamentare partidul fratilor Kaczynski pe fondul sentimentului popular ca vinovatii dintre comunisti nu au fost pedepsiti, iar militantii Solidaritatii nu au fost recompensati“. Se stie, ca sa concluzionam, ca democratiile occidentale au vazut în ascensiunea fratilor Kaczynski un nou pericol al nationalismului de dreapta.
Dupa confuziile întretinute si alimentate în privinta istoriei, si cea veche, si cea noua, care au urmarit mai degraba culpabilizarea românilor decât restabilirea adevarului – adevarul cui!? –, în sfârsit cineva le ofera celor interesati o perspectiva – fie si teoretica –, a avantajelor întelegerii resorturilor istoriei prin apelul la reconciliere. Marturisesc, titlul cartii, ,,Reconcilierea“, m-a surprins. Eu cred sincer ca atât cartea de istorie cât si cea de politica ridica una dintre cele mai grele probleme de receptare, cea a credibilitatii. Nu spun o noutate. În interpretarea consecintelor câstigarii razboiului ideologic în favoarea capitalismului, prabusirea standardului de viata al popoarelor din statele ex-comuniste este greu de explicat credibil numai ca o binefacere ce trebuie asteptata. De ce sa astepti? Când ai dorit curmarea raului comunist si ai optat pentru capitalism, ai pornit de la avantajele acestuia, avantaje de care nimeni nu s-a îndoit. Si, totusi, ceva s-a întâmplat ca lucrurile sa nu mearga în aceasta directie fara dificultati. Au aparut interese, pozitii partizane si tehnici de manipulare. Corneliu Vald are meritul de a încerca sa dea garantii de credibilitate prin recursul la concepte moderne politice si la analize de autoritate. Literatura parcursa si bibliografia sunt alte pârghii de sustinere. Impartialitatea este salvata, de asemenea, prin reproducerea unei game largi de opinii. El se documenteaza în toate zarile pentru a vedea cum vad altii efectele disparitiei regimurilor comuniste din Europa de Est si nu ocoleste nici o opinie serioasa. Nu ideologiile îl intereseaza, ci conceptiile privind reconcilierea în regim de tranzitie. Reconcilierea din interior. Mai ales cea sociala pe care, întelegem, ar plasa-o între principalele orientari de jugulare a haosului în drumul spre democratie. Concilierea politica este dificila, dar daca se poate realiza tactic, ea devine o conditie a bunei guvernari.
Reconcilierea în post-comunism ar fi, daca s-ar realiza, a doua mare reconciliere istorica.
Reconcilierea – o sansa
Ideea reconcilierii nu este noua si nu va ramâne o ultima sansa a abordarilor istorice. Au existat si la noi, dupa '89, politicieni cu raspunderi care au invocat reconcilierea nationala, dar vâltoarea evenimentelor si suspiciunile fata de intentia mesajului lor au devenit obstacole în considerarea valabilitatii caii recomandate. În carte, opiniile despre comunism sunt extrem de diferite, de la afirmatia lui Bronislaw Geremek, fost lider al sindicatului polonez celebru, Solidaritatea, care spunea ,,cadavrul comunismului raspândeste înca duhoare“ pâna la afirmatia publicistului britanic de la ,,The Guardian“ care descoperea înca în 2006 ,,entuziasmul de azi din cercurile oficiale occidentale care danseaza pe mormântul comunismului“. Sa reproducem aici si opinia unui observator mai detasat, politologul francez Georges Mink: ,,În nici una din tarile postcomuniste nu exista, pâna acum, consens asupra încheierii definitive a dosarului trecutului comunist. Dimpotriva, se creeaza impresia ca odata cu trecerea timpului importanta sa în viata politica se accentueaza pe motiv ca n-au fost anihilate consecintele sale morale si socio-politice“. Iesirea din acest labirint de opinii ar fi putut fi data de ceea ce s-a numit lustratia, adica scoaterea din circuitul politic a comunistilor, macar a celor care au avut functii. Corneliu Vlad analizeaza pe rând efectele acestei tentative: germanii si cehoslovacii, precursori, au progresat mai rapid pe calea decomunizarii. În Germania de Est, ,,câtiva responsabili ai Stasi, politia politica, au fost condamnati, dar restul, adica marea majoritate, nu a intrat sub incidenta justitiei“. Optiunea actionarii rapide a fost preluata de cehi, dupa scindarea Cehoslovaciei, dar Ungaria a adoptat ,,maniera lenta“ pentru ca ungurii au dorit ca tranzitia sa fie pasnica. În Polonia reconcilierea a fost ratata. Merita sa vedem în ce context: ,,În 1992, ministrul de Interne, A. Macierewicz, a depus în Parlament o lista de presupusi agenti, actiune vizând, dupa cum s-a spus la Varsovia, destabilizarea puterii în functie. Pe lista figura si Lech Walesa, seful statului si lider istoric al Solidaritatii“. În tarile baltice a intervenit obstacolul rus, iar România si Bulgaria sunt tarile întârziate în abordarea lustratiei. ,,Daca românii au reactionat foarte rapid dupa caderea zidului Berlinului, condamnând imediat cuplul Ceausescu, decomunizarea n-a avansat si statutul arhivelor a ramas mult timp problematic...“ s-a scris în ,,Le Monde“. Explicatia este de luat în seama, dar avertizez ca nu este suficienta. Iat-o: ,,procesul de clarificare a trecutului este îngreunat si de faptul ca functionarii importanti ai fostului regim si-au perpetuat influenta, ocupând în continuare posturi publice“. Corneliu Vlad ne lasa sa credem ca drumul parcurs de români nu a fost ales deliberat, ci a fost impus: în România, presedintele Basescu s-a angajat sa promoveze un text asupra lustratiei, dupa reconfirmarea sa în functie prin referendumul din 19 mai 2007. Autorul se opreste aici si lasa strainii sa interpreteze situatia. „Le Monde“ explica obedienta clasei politice românesti astfel: ,,Abia în 2006, în preajma aderarii lor la Uniunea Europeana, când vechii comunisti au parasit scena politica, arhivele s-au deschis într-adevar“ si aminteste ca, în august 2006, presedintele Traian Basescu a declarat ca ,,România nu ar fi putut intra în U.E. daca nu ar fi deschis arhivele Securitatii“. În cazul în care lucrurile au stat (numai) asa, le ramâne celor de la „Le Monde“ sa explice care ar fi ratiunea postulatului lor daca avem în vedere ca dosarele de integrare în NATO si de aderare a României la Uniunea Europeana au fost instrumentate de guvernele din timpul mandatelor unui presedinte tintuit permanent de acuzatia de fost demnitar comunist. Lucrurile se complica, asa cum complicata este si problema reconcilierii din interior. În cei 20 de ani trecuti de la schimbarea de regim drumul democratiei în România a fost mai drept la început si mai complicat în timpul mandatului unui presedinte de dreapta care se declara anticomunist. El, fost membru al Partidului Comunist.
Ne trebuie o a doua reconciliere, dar ea nu poate fi facuta decât asezând temeinic procesul pe ceea ce ofera încrederea, ,,element cheie al culturii democratice si conditie sine qua non a reconcilierii“. ,,Un trecut care nu trece“, îsi intituleaza Corneliu Vlad un capitol, important în structura cartii, în care aflam ca nu exista miracole, ca procesul reconcilierii este complicat si cere timp. Aici aduce în sprijin conceptul de ,,justitie tranzitionala“ care se instaleaza dupa marile schimbari declansate de revolte populare, cazul Europei: ,,Ceea ce nu înseamna ca justitia tranzitionala – prin Institute de studiere a istoriei recente, Comisii ale adevarului si reconcilierii, prin Comisii de investigare a crimelor trecutului, prin procese – trebuie neaparat sa functioneze, din plin, de la bun început“. Reconcilierea dupa traumele comunismului ,,nu se face printr-o justitie expeditiva în ce priveste gestionarea crimelor trecutului (asa cum s-a procedat, de exemplu, în cazul procesului sotilor Ceausescu, subiect ce ramâne, în continuare controversat si pe plan national, si international). Daca se proclama ruptura totala cu politica si practicile trecutului, abandonarea samavolniciilor, arbitrajul si abuzurile fostilor guvernanti, noua justitie trebuie sa arate ca este cu adevarat dreapta si democratica iar populatia sa o perceapa ca atare“. Ideea îi apartine cercetatorului canadian Mark Freeman si Corneliu Vlad se foloseste de ea pentru a spori credibilitatea tezei si nevoii de reconciliere.
Trecând prin toate opiniile, abordarile si convingerile celor care s-au apropiat de framântarile politice, economice, sociale, filozofice din statele est-europene care au iesit din istoria comunista si au ales democratia ca alternativa salvatoare a destinului lor, Corneliu Vlad ajunge la concluzia ca încrederea este conditia sine qua non a reconcilierii. Este de adaugat aici, complementar, opinia cercetatorul belgian Luc Huyse: ,,La modul ideal, reconcilierea trebuie sa împiedice, pentru totdeauna, utilizarea trecutului ca samânta a unui nou conflict“.
Este posibila reconcilierea? Cred ca da. Pentru reusita, este nevoie de spirite superioare si vointa politica uriasa, de slujirea unui tel înalt, de un crez drept si nobil. Doua mari personalitati europene, germanul Konrad Adenauer si francezul Robert Schuman, au demonstrat ca reconcilierea este posibila si realizabila. Europa le datoreaza enorm. Iata, pe scurt povestea acestei performante cu adevarat istorice. Dupa încheierea razboiului, în mai 1945, Europa traia drama neîncrederii iar Germania, vinovata de declansarea conflagratiei, trebuia pedepsita exemplar. Si a fost. Era de ajuns pentru linistea Europei? Nu. Robert Schuman, ministru de externe al Frantei, a fost primul politician european care a considerat ca pentru instaurarea cu adevarat a pacii în Europa era nevoie de o reconciliere, în primul rând a celor doua mari puteri rivale, Germania si Franta. O reconciliere care nu devenea efectiva, nici macar posibila, prin decretarea pacii si consemnarea ei în tratate. Oamenii de stat, afirma profetic Schuman, pot sa elaboreze planuri importante; dar ei nu le vor putea traduce în practica niciodata fara o importanta schimbare a sentimentelor. Nu este locul sa dezvolt procesul declansat de aceasta noua filozofie pus în mers de întelegeri intervenite între Schuman si Konrad Adenauer înainte ca acesta sa devina cancelar. Sa spun numai ca între cele doua popoare, care au fost de atâtea ori în razboi, reconcilierea s-a facut cu dificultati majore care au antrenat si celelalte state europene. Oficial, reconcilierea s-a manifestat pe deplin, pentru prima oara abia în 2004, când cancelarul Gerhard Schroeder a acceptat sa participe la cea de a saizecea aniversare a debarcarii (la 6 iulie 1944) a aliatilor în Normandia. El s-a aflat alaturi de sefii statelor care învinsesera Germania: presedintele SUA, G. Bush, presedintele F. Rusia, Vl. Putin, regina Elisabeth a II-a a Marii Britanii si premierul Tony Blair si, bineînteles, presedintele tarii gazda, J. Chirac. Pâna atunci, nici un cancelar german nu acceptase sa participe la sarbatoarea aliatilor care învinsesera, gratie acelei debarcari, Germania. Germania lui Hitler, evident. Cancelarul Helmut Kohl nu a acceptat niciodata sa participe oficial la ceremoniile din Normandia pentru ca ele aminteau sau chiar simbolizau capitularea Germaniei. Gestul a fost posibil numai când la Berlin a aparut un cancelar care nu facuse razboiul. Reconcilierea se produsese. Sefii statelor învingatoare au menajat sentimentele cancelarilor germani conducatori ai unui popor care nu purta vina declansarii razboiului. Schroeder nu participase la razboi, dar fara sa accepte – cum si-ar fi dorit unii compatrioti –, ca Germania ,,si-a regasit inocenta“, el a considerat ca amintirea trecutului trebuie sa fie mereu vie daca vrem sa construim o Europa pasnica... ,,Noi, germanii, stim cine sunt autorii crimelor de razboi. Suntem constienti de responsabilitatea noastra în fata istoriei si ne-o asumam... Împreuna cu Franta noi avem acelasi obiectiv fundamental: sa oferim Europei o perspectiva“.