Despre jurnalism, moguli si... minunatul Caragiale
articol aparut in Cultura, nr. 241 din 2009-09-17» cultura urbana »
Autor: Bogdan Duca
De curând, domnul Mihail Neamtu, cunoscut teolog si eseist, a publicat in revista „Idei in Dialog“ un amplu articol intitulat „Criza jurnalismului si deficitul democratic“, text ce contine un frumos juramânt „hipocratic“ al jurnalistului. Acestui text as vrea sa ii inchin câteva consideratii critice, nu inainte de a „arunca“ o privire asupra mass-media din vremurile noastre.
Horia-Roman Patapievici vs Mircea Badea
Textul domnului Neamtu vine pe un fundal plin de tensiune. Mass-media românesti trec prin transformari dramatice: trusturi de presa isi schimba peste noapte orientarea politica, apar dezbateri mai mult decât legitime pe tema calitatii discursului jurnalistic (dezbaterea recenta dintre Horia Patapievici si Mircea Badea). Contextul electoral si scandalurile de pe scena politica ce se succed cu o viteza de-a dreptul ametitoare fac ca munca jurnalistilor sa devina nu doar mai dificila, ci si foarte importanta.
Activitatea unor jurnalisti a scos la iveala ilegalitatile doamnei Monica Iacob-Ridzi si a dus la demiterea si cercetarea penala a acesteia. Tot jurnalistii au inceput sa cerceteze cu atentie afacerile in care este implicata familia presedintelui Basescu, obligându-l pe acesta din urma sa isi tempereze fratele „intreprinzator“. Iar sirul descoperirilor facute de presa nu este nici pe departe aproape de sfârsit.
Pe de alta parte, mass-media pare sa fie straina de idealul obiectivitatii, jurnalistii, chiar si atunci când isi fac cum trebuie treaba, fiind mai interesati de zdrobirea adversarului, de satisfacerea intereselor politice si/sau economice ale patronilor, precum si de obtinerea notorietatii.
Dezbaterea dintre domnii Horia-Roman Patapievici si Mircea Badea este, din punctul meu de vedere, cel putin interesanta. Ca de obicei, domnul Patapievici scrie un text excelent, la nivel de idei, dar neinspirat daca tinem cont de context. De ce spun aceasta? Domnia sa scrie un frumos text despre necesitatea decentei si despre refuzul imputiciunii dezbaterilor politice de la noi. Ceea ce este ok! Dar domnia sa scrie acest text in context electoral si de pe o pozitie in mod clar lipsita de neutralitate.
Daca domnul Horia-Roman Patapievici ar fi acuzat in textul domniei sale si grobianismul din discursul politic ale unor oameni din PDL – „ciocul mic“ pretins de o fosta doamna deputat, „pasarica“, „gaozarul“ si apropourile golanesc-erotice ale actualului presedinte al României – sau atacurile dure din presa intreprinse de unele penite din prejma domniei sale, textul acesta ar fi fost unul echitabil. Domnul Horia Patapievici nu o face, din pacate.
Domnul Horia Patapievici nu remarca nici macar faptul ca atât „atacatorul“, cât si „atacatul“ (Mircea Badea si Elena Udrea) fac parte din aceeasi realitate sociala, unde dezbaterile se transeaza... vulgar. „Organul“ asupra caruia „specula“ vulgar Mircea Badea a fost introdus in discursul politic de catre oamenii din preajma Elenei Udrea, o doamna ce nu intelege sa isi justifice pozitia de ministru inutil al unui minister inutil altfel decât prin sfidarea legii si prin jignirea unui parlamentar ales al statului român.
Mai mult, imaginea doamnei Udrea din mass-media ar fi, potrivit lui Horia Patapievici, una ce pune in evidenta erotismul acestei doamne. Dar domnul Patapievici probabil ca a uitat ca responsabila de aceasta imagine este chiar doamna Udrea. Nu presa este vinovata de faptul ca doamna Udrea prefera sa se imbrace provocator (daca nu chiar vulgar) in aproape toate iesirile sale publice. Si pot aduce si o dovada a nevinovatiei presei: sunt multe doamne si domnisoare frumoase in politica româneasca, poate chiar mai placute privirii decât doamna Udrea. Una din aceste doamne, Anca Boagiu, colega de partid cu doamna Udrea, a stiut sa isi construiasca imaginea pornind de la profesionalismul sau si nu de la... fustele mini. Iar presa a tinut cont de acest lucru.
Vinovatia „mogulilor“
Nu este vina nimanui ca oameni precum Mircea Badea si Elena Udrea au reusit sa se afirme in spatiul public devenind VIP-uri. Intr-o societate asa cum o viseaza domnul Patapievici (si sunt sigur ca este foarte asemanatoare cu societatea visata de mine) nici domnul Mircea Badea, nici doamna Elena Udrea nu ar avea ce cauta in spatiul public. Dar din pacate pentru noi, societatea nu este asa cum ne-o dorim.
Dar ar puteau sa fie mass-media românesti altfel decât sunt ele acum? E posibil un juramânt precum cel inspirat din juramântul lui Hippocrate, propus de domnul Mihail Neamtu? Am putea parasi faza aceasta a grobianismului, a atacurilor josnice la persoana, a atacurilor feroce, in haita sau solitare?
Domnul Mihail Neamtu crede ca da. Eu, cu tot respectul si prietenia pe care i-o port, indraznesc totusi sa il contrazic. Cred ca mass-media nu fac altceva decât sa reflecte cel mai bine firea noastra, cu toate pacatele sale, dar si cu toate calitatile sale. Acestia suntem. Hai sa ne impacam cu situatia!
Pentru domnul Neamtu, insa, vinovati de felul de a fi al mass-media românesti sunt... „mogulii“. Ei sunt cei care, din interese obscure, obliga sau platesc constiintele jurnalistilor sa scrie „ce trebuie“ si nu ceea ce este adevarat.
Aceasta descriere e foarte posibil sa se potriveasca realitatii. Dar este in mod necesar aceasta potrivire rea? Ca om de dreapta, ca adept neconditionat al capitalismului, cred ca si presa trebuie sa se supuna regulilor economiei de piata si sa fie dependenta financiar, aducând profit patronilor sai.
Nu sunt de acord cu denumirea de „moguli“ data patronilor din presa. Ei sunt pur si simplu patroni si este firesc sa decida cu de la ei putere câti bani vor cheltui si pentru ce scopuri, atâta timp cât acestea sunt legale. Nu ne plac ideile expuse de trusturile de presa ale „mogulilor“? Putem sa schimbam canalul. Nu ne place nici o televiziune? Ne putem informa de pe net. Nu ne plac ziarele pe care le citim? Putem sa nu le mai cumparam. Si, mai mult ca sigur, decizia noastra de a nu frecventa anumite spatii din mass-media va conta in masura in care acest lucru se va resimti in rating si la vânzari.
Nu cred in presa independenta. Chiar daca pot sa antipatizez in egala masura toata clasa politica româneasca, aceasta nu inseamna ca sunt independent. Nimeni nu e independent in ceea ce spune, ci, in masura in care este principial, este dependent de valorile ce il reprezinta, de ideile ce il formeaza intelectual. Iar acest fenomen, pe care il consider a fi axiomatic, face ca ceea ce psihologii numesc „efectul Rashomon“ sa devina o constanta a intelegerii oricarui fapt la care ne raportam.
Modelele dlui Mihai Neamtu – Eminescu, Seicaru, Arghezi
Interesante sunt consideratiile domnului Mihail Neamtu fata de presa culturala de la noi. Cotidienele noastre au niste pagini culturale „splendide, dar... care lipsesc cu desavârsire“, ca sa il citez pe Caragiale. Avem in schimb reviste culturale, destul de multe, poate chiar prea multe, tinând cont de faptul ca nu putine dintre ele traiesc doar racordate la perfuzia si asa amarâta a bugetului de stat.
Dar cum sa avem pagini culturale de calitate când viata noastra culturala este una construita pe cu totul alte valori decât cele ale dialogului? Noi nu avem o cultura a recenziei (cred ca se pot numara pe degetele de la o mâna recenziile cu adevarat de calitate ce apar in presa culturala româneasca intr-o luna de zile) si nu putem acuza pe „moguli“ de lucrul acesta, mai ales in conditiile in care ei isi fac mai mult decât onorabil datoria de mecena, finantând, intre altele, chiar revistele intre care se poarta acest dialog prin textul domnului Neamtu si raspunsul meu. Caci atât „Cultura“ cât si „Idei in Dialog“ beneficiaza de generozitatea (pentru care ar trebui sa le fim recunoscatori) unor „moguli“ precum Dan Voiculescu si Sorin Ovidiu Vântu, ceea ce... nu este deloc rau, nu-i asa?
O alta chestiune din textul domnului Mihail Neamtu pe care doresc sa o amendez este cea a modelelor. Domnul Mihail Neamtu propune niste modele jurnalistilor români. Primul personaj la care se raporteaza este Mihai Eminescu.
Desigur, respect optiunea domnului Neamtu de a se raporta la jurnalistul Mihai Eminescu. Din punctul meu de vedere insa, publicistica lui Eminescu nu poate fi considerata un model. Marele poet, al carui talent literar nu il contest (si nici nu sunt in masura de a o face) a fost un jurnalist agresiv, antisemit si deloc intelegator fata de valorile liberalismului clasic. Acest fapt trist poate fi confirmat oricând de simpla lecturare a publicisticii eminesciene, ale carei idei sunt similare cu cele vehiculate in anumite ziare si reviste nationaliste de acum, pe care, de altfel, nici domnul Neamtu nu cred ca le frecventeaza...
Alt model propus a fost cel al lui Pamfil Seicaru, pe care domnul Mihail Neamtu il opune unui Sorin Rosca-Stanescu, probabil. Ceea ce uitam prea ades e faptul ca activitatea jurnalistica a lui Pamfil Seicaru nu a fost deloc una diferita de cea a „mogulilor“ de la noi. In anii '30 circula o butada (formulata, se pare, de Nicolae Iorga) ce facea referire la sediul destul de mare al cotidianului „Curentul“, patronat de Pamfil Seicaru: „Santajul si etajul. Etajul si santajul“. Vai, cât se potrivesc aceste cuvinte si jurnalistilor de acum, nu?
Alt nume de model din trecut, propus de domnul Neamtu, este cel al lui Tudor Arghezi, care totusi a fost un colaborationist (acuzat si condamnat pentru tradare) in anii Primului Razboi Mondial – fapt ce invalideaza moral, din punctul meu de vedere, orice demers public ulterior. Ca pamfletar, Arghezi a stiut sa fie acid si usturator, pe buna dreptate sau nu, la fel ca multi jurnalisi de acum.
Desigur, pe lista domnului Mihail Neamtu apar si nume onorabile, precum cel al lui Mihail Farcasanu si cel al lui Mircea Vulcanescu. Dar sa nu uitam totusi ca aceste penite, ca si multe voci de jurnalisti decenti de acum, erau inghitite de o mare de voci agresive si de stilouri invenintate, fie ca privim spre stânga, unde aveam scriitura agresiv-vulgara a lui N.D. Cocea, fie ca privim spre dreapta si spre extrema dreapta, unde teologi si poeti rafinati, precum Nichifor Crainic, isi deversau vulgaritatea, sau filosofi eruditi, precum Constantin Noica sau Emil Cioran, elogiau femeia legionara ca pe o „noua Antigona“ sau laudau nazismul.
Lumea lui Catavencu
Ce vreau de fapt sa spun? Nu sunt pornit pe campanii de „demitizare“ si nici pe distrugerea generatiilor de inaintasi ilustri. Tot ce vreau sa spun este faptul ca acestia suntem noi. Din pacate, din fericire, sau poate doar pentru ca acesta ne este stilul, atunci când vrem sa facem jurnalism cadem inevitabil intre mismasuri politicianiste de tip Catavencu, intre speculatii intelectual-politice gratuite de tip Rica Venturiano sau peste indemnuri patetice, de tipul: „Natiune, fii desteapta!“, ca cele citite de batrânul admirator al lui Garibaldi, conul Leonida.
Ce sa vrem? Nu putem sa scapam de boala de a fi români, aceasta maladie spirituala atât de bine identificata de genialul I. L. Caragiale. Tot ce putem este sa profitam de pe urma ei, atâta cât putem. Fie si macar facând haz de necaz, potolindu-ne setea de altceva cu o halba de bere si cu un hohot de râs.