Dansul, între lectia civica si manifestul politic
articol aparut in Cultura, nr. 241 din 2009-09-17» cultura spectacolului »
Autor: VIVIA SANDULESCU
Îndreptându-ma spre Teatrul National ca sa vad „Pasarea de foc“ în Festivalul Enescu nu-mi închipuiam ca voi pleca emotionata si cu ochii umezi. Ce putea fi interesant la un spectacol de amatori?
Datele generale se cunosc: o suta de copii români din medii diferite, cu dotari fizice diferite, din Bucuresti, Brasov si Sibiu; un proiect initiat de doamna Monique Gruber, sotia fostului ambasador al Germaniei la Bucuresti (2003-2006), presedinta Asociatiei Jungen Rumänien eine Chance, pus în practica cu sprijinul companiei If Magic si cu suportul a neasteptat de multi sponsori si al autoritatilor centrale si locale (în treacat fie spus, ce bucurie sa auzi o sotie de diplomat strain vorbind bine româneste, relativ fluent si corect gramatical!); o echipa artistica alcatuita din coregrafii Royston Maldoom (Anglia), Josef Eder (Germania), asistati de „contemporana“ Irina Roncea, columbiano-germana Martha Hincapié si foarte tânara Oana Rotariu (care va fi facut legatura cea mai directa cu dansatorii „aspiranti“).
În mod evident, Royston Maldoom are vocatia muncii cu amatorii si viziunea în spatiu a grupurilor mari. S-ar zice ca are si o predilectie pentru partiturile lui Igor Stravinski (documentarul „Rythm Is It!“ din 2005, care i-a adus o mare popularitate surprinde proiectul „Sarbatoarea primaverii“, realizat cu doua sute cincizeci de copii si Filarmonica din Berlin). În plus, si-a dobândit o experienta consistenta lucrând în Croatia, Africa de Sud, Zimbabwe sau Georgia, în general în zonele de conflict. De fiecare data, în proiectele sale dimensiunea sociala a fost prioritara, în sensul oferirii posibilitatii de constientizare a potentialului latent în majoritatea indivizilor si a impulsului de care tinerii au nevoie pentru a se exprima prin creatie si interpretare.
De altfel, „potential artistic“ este notiunea centrala în community dance, concept nu doar necunoscut, ci si greu de înteles într-o societate unde voluntariatul si munca în folosul comunitatii sunt doar incipiente, iar strainii care ne apreciaza se (pre)ocupa de noi mai mult decât noi însine.
„Pasarea de foc“, suita simfonica de la a carei premiera cu Baletele Ruse ale lui Serghei Diaghilev se împlineste aproape un secol, prezinta de la primele acorduri o scena plina de copii, unii dintre ei cu o plastica nativa deosebita. Povestea e regândita simplificat, în cheia visului, ceea ce îi confera circularitate si se reduce la cercul familiei: Pasarea e totodata aleasa Printului Ivan. Împreuna alcatuiesc minunea de parinti, a caror dragoste risipeste amenintarea raului întruchipat de Kascei; în visele copilului se întâlnesc prietenii, jocurile, înfruntarile, sperantele si esecurile de-o clipa...
Daca din punct de vedere coregrafic nu se pot spune lucruri speciale, regizoral Royston Maldoom are propuneri simple si eficiente, de o sugestivitate directa si percutanta (mingile, legaturile elastice, podul, aripa etc). Remarcabile sunt functionarea grupurilor, dezvoltarea memoriei motrice a tinerilor interpreti (care pâna cu vreo doua luni în urma nu aveau niciun fel de notiuni despre dans sau teatru) si obisnuirea lor sa asculte si sa auda o muzica nu foarte simpla, nu foarte „patrata“ si sa o urmeze. Desi pasii sunt elementari (mers, alergare, rostogoliri, sarituri), se simte acea asumare ce se produce în urma întelegerii sensului si contextului.
Fara îndoiala, pentru micii artisti este un moment de glorie al copilariei lor (ce grozav e sa fii solist, la doar câtiva anisori, într-un spectacol de dans pe scena Teatrului National!) si genul de eveniment care te marcheaza pe viata. Dincolo de modelarea de traiectorii individuale, în jocul de-a dansul si de-a teatrul adevarat cea mai importanta este însa continuitatea, preluarea si propagarea ideii – o altfel de forma de arta angajata, pe care societatea româneasca abia începe sa o descopere.