Western taitei: Cel bun, cel rau, cel ciudat
articol aparut in Cultura, nr. 241 din 2009-09-17» cultura cinema »
Autor: CATALIN OLARU
Intr-o scena antologica din clasicul „Cel bun, cel rau, cel urât“ (1966), Tuco si Blondul se indreapta spre cimitirul unde este ascunsa Comoara, iar aventura lor pare a se apropia de sfârsit (doar pare). Dupa obicei, personajele interpretate de Eli Walach si Clint Eastwood, care numai blond nu era, se cearta („iti zic eu ca stiu unde mergem!“, se faleste Tuco). Stie mai mult de-o gramada: nici bine nu termina de vorbit, ca cei doi sunt inconjurati de soldati, sunt dezarmati si luati prizonieri. Tabara era la o aruncatura de bat, mare cât o zi de post, dar daca nu au vazut-o ei, nu o vedem nici noi. Camera arata exact atât cât o lasa regizorul Sergio Leone sa arate.
In reinterpretarea sud-coreeana a clasicului spaghetti western, suntem cu un pas inaintea personajelor: camera se unduieste de la un erou la altul, astfel incât nu avem doar perspectiva celor trei, ci toate perspectivele. Asa aflam ca in geanta pe care Ciudatul/Yoon Tae-goo ii porunceste unei ostatice sa o goleasca se afla un revolver. Tensiunea creste, scena e lasata sa curga, de personajul interpretat de Kang-ho Song inca nu am apucat sa ne atasam prea mult, nu stim daca vrem sa traiasca sau nu, de altfel nici nu suntem pe deplin constienti cine e, ce vrea si daca face parte din trio, ar putea fi la fel de bine un personaj episodic, dar ceva din faptul ca la celalalt capat al pistolului se afla reprezentantii autoritatii, curati, spilcuiti, cu costumul calcat la dunga, ne face sa vrem sa-l ajutam, sa vrem sa-l avertizam, in felul in care avertizam papusile la teatru in copilarie.
„Joheunnom nabbeunnom isanghannom“ e exact genul acela de divertisment inofensiv pe care il traiesti ca un copil, astfel a fost conceput. Inainte de a fi o comedie western sau o pastisa postmodernista, filmul lui Ji-woon Kim e o jucarie frumoasa.
Scrânteala fara Clint
Negativul inarmat cu un ciocan, pornit sa darâme tot ce-i iese in cale, are ceva din Jaws, persistentul idiot cu dinti de fier de pe vremea Bond-ului lui Roger Moore. De o loialitate de nestramutat, e doar unul dintre vrajmasii cuplului de pozitivi. Treptat, cei doi reusesc cumva sa isi strânga suficienti inamici cât sa faca deliciul oricarui privitor etern prescolar care isi sie interesul. Din ce in ce mai multi, insuficient de malefici pentru a lasa impresia ca ar putea constitui un pericol real, dar incapatânati si caraghiosi, acesti inamici amintesc de liota de politisti, nazisti, rapsozi country si foste logodnice care le pusesera gând rau lui Jake si Elwood Blues in „Blues Brothers“, musicalul din 1980 al lui John Landis.
Unele momente din cult-ul lui Sergio Leone sunt intoarse pe dos in „Joheunnom nabbeunnom isanghannom“. In „The good, the bad and the ugly“, personajul lui Clint Eastwood se salveaza atunci când unul dintre atacatorii sai isi deconspira pozitia. Blondul e in camera sa de hotel, afara bubuie tunurile armatei, indaratul usii se ascund asasinii de ocazie. Unul dintre ei isi incarca arma intr-unul din rarele momente de tacere ale tunurilor. Mare greseala... In „Cel bun, cel rau, cel ciudat“, in timp ce incearca sa fuga pe fereastra, Ciudatul scapa o cutie pe dusumea si se da de gol, punând pe jar armata de golani de dupa usa. Reuseste sa se salveze, in cele din urma...
In coproductia anglo-americano-spaniola, odata ajuns la cimitirul unde ar fi trebuit sa fie ingropata comoara, inarmat doar cu un nume, si acela fals, de pe mormântul unde ar fi trebuit sa fie ascuns aurul, Tuco e literalmente innebunit in marea de cruci. Câti raposati, atâtea identitati. Cum sa gasesti acul in carul cu fân? In sud-coreeanul „Joheunnom nabbeunnom isanghannom“, indiciile lipsesc cu desavârsire, presupusul loc al comorii e un desert, plat ca o linie dreapta. Când in sfârsit descopera comoara, netotii nici macar nu o recunosc: in ceea ce poate fi interpretat ca o ironie la adresa lumii contemporane, cei trei gasesc „doar“ aur negru. Razboiul celor trei cu restul lumii si apoi intre ei, fiecare cu fiecare, are insa putin de-a face cu acest nestiut plocon ori cu politica. Are de-a face cu trei barbati porniti sa se ucida. Un conflict cam din topor, o distractie pe cinste.
E un remake sud-coreean al unui western italian cu staruri de la Hollywood filmat in Spania. Are costume cât intreaga garderoba a unui teatru respectabil (de toate felurile, din toate epocile), muzica mexicana, dar si „Moonlight Serenade“ a lui Glenn Miller, droguri, comedie slapstick, urmariri cu cai, trenuri, camioane si motociclete.
Nu il are pe Clint Eastwood, dar nici nu are nevoie de el.