Risc extrem - instalatia de poezie
articol aparut in Cultura, nr. 241 din 2009-09-17» cultura ars combinatoria »
Autor: CORNELIA MARIA SAVU
Dupa ce a fost lasata, timp de o luna, sa „respire“ in atelierele deschise ale Palatului Brâncovenesc de la Mogosoaia, „Instalatia de cArte“ a fost prezentata publicului (pe ploaie cu rasfat de toamna) duminica, 6 septembrie. Am anuntat proiectul la vremea lui, adica inainte de 4 august, când a inceput, efectiv, travaliul artisticesc, incercând sa-mi imaginez cum se va armoniza acest insolit discurs polifonic pe opt voci. I-am vazut apoi mecanismul inainte de asamblare, intr-un spatiu ce ofera multiple posibilitati desfasurarii experimentelor creator-creative, intr-un simultan, de o zi si jumatate (cât am fost la fata locului), cu filmarile telenovelei „Aniela“. Un veritabil Babel, animând latente de expresivitate si spontaneitate, sub lumina reflectoarelor care faceau din zori noapte si viceversa. O gradina a deliciilor, la figurat, dar si la propriu, in care n-aduce anul ce aduce ora. Si iata ca am reusit sa vad si experimentul incheiat, oferit spre privire, discutie si meditatie unui public numeros, reunind, pe lânga obisnuitii curiosi „de vernisaj“ si artisti si critici din câteva promotii bine individualizate ale vietii noastre culturale.
Trebuie spus de la bun inceput ca din cei „4 x 4“, poetii, adica Andra Rotaru, Florina Zaharia, Dan Mircea Cipariu si Robert Serban, si-au asumat partea leului in riscul extrem al acestui „sport“ artistic numit „Instalatia de cArte“. O plonjare in necunoscut, in necunoscutul vizual, vreau sa zic, in care limbajul, firul elastic al cuvintelor ar fi putut oricând sa cedeze. Bineinteles ca in acest experiment fiecare a venit cu „meseria“ de acasa. Cu obsesiile si cu expresivitatea la purtator. Numai ca, in atelierul deschis care i-a reunit cu cei patru artisti vizuali, care practica inovarea si experimentul de buna vreme, Marian Dobre, Francisc Chiuariu, Mihai Zgondoiu si Simona Vilau (enumerarea da ordinea celor patru cupluri), au trebuit sa uite (aproape) tot ce stiau. De unde si tatonarile si adecvarea la simultaneitatea de emisie creator – creativa intre cuvânt si vizual care au reusit, in timp record, sa faca masinaria sa functioneze – in doar 10 zile, cât a durat rezidenta lor la alintatul Mogodorf. Amanuntele, neaparat necesare pentru intelegerea fenomenului, se afla in „Jurnalul de carte – palat“ pe care l-a tinut Andra Rotaru si in confesiunile celorlalti postate pe blogul „4 x 4. Instalatia de cArte“, si el o noutate in domeniu (www.4x4project.blogspot.com).
Riscul extrem asupra caruia am insistat, acela al instalatiei de poezie devenita „cArte“, n-a insemnat doar adecvarea cuvântului la imagine si implinirea in viziune, prin mobilizarea, la maxima rezistenta, a unei artilerii de efecte stilistice. De stileme puse in raport de intersanjabilitate cu esantioane vizuale, ceea ce, sa recunoastem, n-ar fi fost putin lucru, atâta vreme cât la noi intâlnirea, intr-o carte, dintre scriitor (in speta, poet) si artistul vizual inca inseamna ca cei doi se „ilustreaza“ (adica, se „explica“, in cel mai bun caz) reciproc, prin mijloace specifice, de cele mai multe ori, insa, paralele.
Instalatia de poezie a produs câteva efecte spectaculoase si, fireste, irepetabile. A dislocat latente si stereotipii – radical, in ceea ce priveste discursul poetic esentializat al Florinei Zaharia, de pilda. A rasucit un cutit in rana serializarii prin „Visa Poems“, unicat versus consum globalizant, pasaport al unei calatorii fara intoarcere a unui eu poetic ce nu se sfieste sa clameze „meseria mea e sfârsitul“ (Dan Mircea Cipariu). A reunit fotograme extreme, sub presiunea exprimarii existentiale postexpresioniste, la limita tipat-sarja, in „cartea“ lui Robert Serban. A strâns, ca intr-un insectar, in simbioza verbal – vizuala, itinerariul „Plimbarii la sanatoriu“, cu „instructiuni de functionare“ cu tot, respingând iluziile/ deziluziile existentei artistului modelat de stari-extreme (cu mijloace si „materii“-limita) in cazul Andrei Rotaru. Trupuri – poeme infipte in butaforia „pamântului“, felii rotitoare de oglinzi care suporta si rasfrâng scrisul „dintr-o respiratie“. Sarcofage „vorbitoare“, cartoane, calcar, deseuri si consumabile, grefe, suturi, interventii pe organe (artistice) deschise, in-semne de viata-moarte-viata la vedere. La memorare. La ne-repetare.
Poetii si „vizualii“ au lucrat nu imprumutându-si, nu furându-si (cum se spune) unii altora mestesugul, ci l-au gândit, l-au testat, l-au asezat in matrice stilistica impreuna. Apoi au sigilat matricea, refuzându-i progeniturile serializate si pasapoartele identitatii multiple. Instalatia de poezie devenita „cArte“ lasa totusi un final deschis, deschis, fireste, altor unicitati.
Este vorba despre un film-performance, „Fifty-six End Stories“. Mihai Zgondoiu a gasit 56 de tigle de la vechiul Palat Brâncovenesc. Le-a vopsit in negru, a scris, cu vopsea alba, 56 de litere pe ele si le-a asezat pe iarba gradinii intr-o zi de august cu soare. Dan Mircea Cipariu a scris cu ele un poem. Apoi, le-a recombinat, si a scris altul. Poeme de un vers, imbucate perfect in ansamblul atelierului-rezidenta care a readus, dupa aproape treizeci de ani, scriitorii la Mogosoaia. Vor veni altii, le vor vedea si poate vor scrie alte poeme. Poate cele 56 de tigle vor deveni o neverending story... Pâna atunci, experimentul „4 x 4. Instalatia de cArte“ ar trebui „repetat“. In acelasi atelier deschis care este Palatul Mogosoaia, in 2010. Atunci s-ar putea vedea daca inovatia a fost perena si cât rezista instalatia de poezie. Mai bine spus, cât de departe poate ajunge irepetabilul intr-o lume a produselor de serie. Pâna atunci, „4 x 4. Instalatia de cArte“ mi se pare cel mai inspirat si inchegat experiment artistic, de arte, de atitudine, de concept al anului 2009.