„Coafeza“
articol aparut in Cultura, nr. 241 din 2009-09-17» cultura antropologică » Barca lui Noe
Autor: Maria Ellis
Uneori sunt predispusa sa imi asum riscuri. Necalculate. Inchid ochii si ma arunc. E versiunea mea de a trai periculos, in feluri mai mari sau mai mici. Odata am sarit cu parasuta. In alte dati am plecat singura in calatorii. Am spus lucruri de nespus unor oameni carora nu m-am gândit ca le voi spune. Am mâncat in restaurante de cartier feluri de mâncare ce nu stiam ca exista. Am cumparat haine fara sa probez. Pe unele din experientele astea n-o sa le mai incerc niciodata fiindca, odata traite, se descarca de zeama ca o boaba de strugure crantanita intre dinti. Altele sunt izvoare nesecate insa – de bucurie sau de suferinta. Ingrijirea parului este unul care le imbina cumva pe amândoua.Femeile stiu despre ce vorbesc.
Parul e un accesoriu, o podoaba, o corvoada si unul din centrii de putere ai unei femei. Nu exagerez cred. Am auzit de-a lungul anilor atâtea vaiete si plânsete din cauza cositelor stricate ca n-as putea sa le cuprind. Mi s-au intâmplat si mie o gramada, in general marunte. A fost insa una care a ramas in istoria mea personala ca o trauma fiindca n-o sa-mi mai asum riscuri in privinta asta. M-am fript – la propriu – prea rau.
Saloanele de coafura bune sunt scumpe. Mai sunt insa coafeze sau, ma rog, stilisti, care lucreaza de acasa sau la domiciliul clientului. Costa la jumatate de pret si toata lumea e multumita. E greu insa sa gasesti pe cineva asa, pentru ca cei buni au atâtia clienti, ca aproape ca trebuie sa moara unul ca sa accepte altul. Odata insa mi-am pus in cap ca voi gasi totusi pe cineva, cumva. Dau sfoara in tara. Raspunsurile vin in decurs de o saptamâna: nici unul nu ia clienti noi. Mai putin o vecina de la bloc, de a carei existenta nu stiam. Mi-a fost nu chiar recomandata, ci pur si simplu… adusa la cunostinta. „Stiai ca pe scara cu noi sta cutare?“ Intreb daca e buna, raspunsul e „Nu stiu.“ Iaca riscul – si aventura. In fond, parul creste, ce am de pierdut?
Intr-o dimineata petrec câteva zeci de minute cautând poze de actrite cu coafuri care sa-mi placa. Le salvez pe laptop, il iau sub brat si ma duc sa sun la usa pe care nu o vazusem deschisa pâna atunci vreodata si in spatele careia nu stiam cine locuieste. Nu stiu la ce ma asteptam… poate o doamna intre doua vârste, cu un permanent vopsit roscat si cercei de aur care sa nu aiba cine stie ce simt artistic dar care sa stie destula meserie cât sa faca o treaba onorabila. Am fost surprinsa. Usa o deschide o femeie de treizeci si… bine de ani, plinuta, cu sânii mari si picioare subtiri, o coafura strânsa intr-o coada alambicata si vopsita negru abanos, bermude stretch, o bluza cu imprimeu de leopard si multe bijuterii. De aur.
„Intra, intra te rog,“ ma pofteste cu gesturi lichide. Am bagat asta de seama la alti oameni care fac meseria asta – par ca au un centru de greutate foarte stabil: gesturile nu le sunt niciodata bruste si sacadate, iar corpurile par ca li se misca adunat cumva. Poate ca e din cauza meseriei, ca nu-si pot lasa mâinile sa sara aiurea si spontan, sau pentru ca vorbind toata ziua cu alti omeni si discutându-si in amanunt problemele nu acumuleaza tensiunea psihica ce-i face pe altii sa se manifeste abrupt.
Intru. E o casa de femeie singura, asta se vede si se si simte, din aerul statut si imbibat de parfum de contrabanda, amestecat cu mirosurile chimicalelor de coafor. Bibelouri, mileuri, carpete, covoare si covorase, flori de plastic si multe cosmetice imprastiate pe toate politele si dulapurile.
Sufrageria e sala de operatie in care asteapta o femeie, cu telecomanda in mâna, sa actioneze in par vopseaua, asezata la masa cea mare pe care sunt unelte si produse pentru tuns si vopsit.
Buna ziua buna ziua, intru si ma asez si deschid laptopul. Coafeza se uita mirata la mine. Ii spun ca am cautat pe internet poze cu actrite si i le-am adus sa le vada. Pare oarecum confuza, de parca obiectul cu pricina ar avea in el ceva voodoo si ma face sa imi amintesc de indienii americani care refuzau sa fie fotografiati pe motiv ca aparatul le fura sufletele. Stomacul mi se strânge si am o senzatie clara ca, daca voi continua experimentul, voi pleca in conditii nu tocmai bune – pentru mine. Dar pentru ca din când in când imi place sa risc…
„Aha… aha… am inteles,“ da ea din cap, punctând pe ici pe colo câte o poza cu unchia lunga si vopsita siclam. „Da' sa stii,“ zice, „ca la pozele astea pica lumina intr-un fel anume si astea-s facute sa arate-asa o seara, nu tot timpu'.“ Sunt de acord cu ea si ma gândesc ca uite, la gusturi nu ne potrivim, dar femeia are spirit practic si intelege ce trebuie facut. Imi spune ca da, sigur, poate sa-mi faca suvitele blonde de rigoare, pe parul meu blond inchis si ca sa vin seara, pe la 8, ca atunci pleaca ultima clienta din zi.
Revin la ora precisa. Nu-mi place sa intârzii. Ma pofteste din nou inauntru si de data asta apartamentul mi se pare si mai statut ca inainte si foarte, foarte tacut. Intru in sufrageria goala si ma asez pe un scaun. Nu mai e nici televizorul aprins si, ca sa faca economie, are un singur bec chior la lustra. Mi se strânge din nou stomacul dar ii dau un ghiont si-i zic sa taca si sa intre in spiritul de aventura.
Femeia trece direct la treaba. Imi pune o babetica mare de plastic si se apuca sa amestece pomezile pentru vopsit. Totul in tacere. Ma mir.
„Si tu de când faci meseria asta?“ o intreb ca sa deschid conversatia, dar ea crede ca o verific, asa ca incepe sa-mi spuna ca de vreo douazeci de ani, ca s-a dus la scoala si pe urma a lucrat intr-un salon, apoi a plecat de acolo si a avut salonul ei la care a renuntat pentru ca era prea multa munca si bataie de cap, iar acum lucreaza de acasa. Turuie toate astea pe un ton neutru, fara sa exprime variatiuni sentimentale mari sau entuziasm de vreun fel. Pare a trece prin viata precum femeile frigide: „Spune-mi si mie când se termina corvoada asta si intre timp pot sa dau drumul la televizor?“
Pomada mea e gata. Se apropie de capul meu si incepe sa ma pieptene. De-acum ma simt de-a dreptul deprimata. Stomacul meu face tumbe si nu reusesc sa-l potolesc, dar din nu stiu ce motiv misterios stau intepenita pe scaun, iar in mintea mea se bat doua gânduri contradictorii: ca o sa plec de-aici plângând si, celalalt, ca e o aventura si ca oricât de rau va fi, se poate repara.
Coafeza alege o suvita lata de par si da sa aplice vopseaua.
„Nu e prea mare suvita aia?“ o intreb speriata.
„Nu, nu,“ zice ea, „lasa ca stiu eu ce fac, o sa iasa foarte bine. O sa fie pe dedesubt suvitele-astea si o sa dea foarte bine, o sa faca nuante cu paru' de de-asupra.“
Nu mai zic nimic. Ma dau la fund, lânga stomac si stam amândoi balanganind din picioare si uitându-ne agale cum pe cap apar bucati late de folie de aluminiu sub care incep sa se decoloreze cositele. Dupa ce termina aplicarea vopselei, ne asezam putin la vorba. Imi zice ca are 38 de ani, ca sta singura, n-a fost maritata niciodata si nici nu are de gând. Nu e stilul ei. Nici copii nu doreste. Pentru ce? Vacante nu-si ia ca nu-i place sa calatoreasca si, de fapt, ei ii place mai mult sa stea la munca. De citit citeste romane de dragoste sau de aventuri. Mâncare isi face, câte o oala mare de ciorba si una de felul doi, dar le arunca de multe ori fiindca se plictiseste de ele. „Manânc o data si-apoi gata, nu mai vreau,“ râde si mie mi se pare ca vad pentru prima data o sclipire de entuziasm, nu când vorbeste despre mâncare, ci despre aruncat.
Ma simt dezamagita tare pentru ca experienta asta nu-mi ofera nici macar sedinta de terapie prin bârfa la care ma asteptam. Nu vorbim nici despre vecini, nici despre vedetele de cinema, nici despre clientele ei.
Timpul trece greu… cu pauze intre detaliile de viata monotone (am vorbit si despre facutul curateniei de Paste). Ma lasa sa stau vreo 45 de minute cu vopseaua pe par, ca sa fie sigura „ca prinde“. Mergem apoi la baie ca sa dea jos bucatile de folie de aluminiu si ca sa ma spele. Mi-e frica sa ma uit in oglinda si-i spun ca vreau sa fie o surpriza, dar n-a mai fost pentru ca am vazut pe fata ei rezultatul. O unda de ingrijorare si un incruntat nedumerit din sprâncene o dau de gol ca nu e ce gândise ea, dar ca taranul la piata se face ca ploua ca sa nu vezi ca i-ai dat prea multi bani. Poate avea sa imi placa, cine stie?
Ne intoarcem in sufragerie si ma usuca, apoi ma duc sa ma uit in oglinda. Parea ca parul meu a suferit arsuri in diverse locuri si l-au bandajat la spital. Stomacul imi lesina de-a dreptul când vede rezultatul, iar eu simt ca ma lasa puterile si incep sa plâng.
„Vai de mine, nu stiu ce s-a intâmplat,“ se lamenteaza coafeza. „Eu am vrut sa iasa mai inchis dar…“
„M-ai lasat sa stau 45 de minute cu vopseaua pe cap,“ zic suparata si-mi vine sa ma infig in cocul ei si sa i-l ciufulesc putin, ca sa vada si ea cum e sa-si bata cineva joc de parul tau.
„Pai asa fac cu toate clientele,“ zice.
„Clientele tale sunt in general brunete?“ zic.
„Da,“ raspunde ea, fara sa inteleaga de ce am intrebat asta.
Gem de durere si-mi trag nasul. Imi aduce un servetel.
„Hai ca il vopsim acum din nou. Da?“ ma intreaba nesigura, de parca ar fi existat vreo posibilitate sa plec atunci, sa ma duc acasa si sa reflectez la gravitatea actiunilor mele, ca apoi sa hotarasc a doua zi ca pansamentele nu-s chiar asa de rele.
„Da, normal ca da,“ zic si nu stiu de ce nu am curaj sa-i zic mai multe de-atât, s-o fac cu ou si cu otet.
Incepe sa vada cât sunt de suparata, asa ca se grabeste sa amestece o noua pomada. De data asta intinde vopseaua pe tot parul si urmeaza strict instructiunile fabricantului. Dupa baie, spalat si uscat ma recunosc, fara nici un fel de suvite insa. Culoarea cea noua e un blond spalacit inchis, cu nuante verzui.
„Cât costa?“ o intreb slab, sperând ca va avea bunul simt sa nu-mi ia bani sau macar ceva acolo simbolic si-o sa merg sa dorm si sa uit. Imi cere senina pretul intreg, nu foarte departe de cel de la salon. Hipnotizata ii dau banii si plec.
N-am mai vazut-o de-atunci si nici nu vreau s-o vad. Cât despre riscuri… mai bine sar cu parasuta.