„Accentul pus pe sacrificiu nu este de foarte buna credinta; mi se pare mai onest sa-si recunosti ambitia“
articol aparut in Cultura, nr. 241 din 2009-09-17» cultura politică »
Autor:
Toader Paleologu in dialog cu C&a259;t&a259;lin Sturza
Volumul „Era suparaciosilor“, aparut la Editura Curtea Veche si lansat la Bookfest 2009, reuneste eseuri publicate de actualul ministru al Culturii, Cultelor si Patrimoniului National, Toader Paleologu, in „Ziua“, „România libera“ si „Adevarul literar si artistic“. Eseurile acopera o paleta larga, de la Montaigne la terorismul contemporan si de la aspecte ale exercitiului diplomatic la metehnele românilor. Am discutat, in acest interviu, parte despre unele probleme atinse de autor in carte si parte despre modul in care Toader Paleologu isi concepe actualul sau mandat de ministru.„Microcosmosul politic, mediatic dâmbovitean nu trebuie confundat cu intreaga tara“
Catalin Sturza: Ati trait 20 de ani in Occident, in mediul academic si diplomatic occidental. Cum rezistati in acesti ani pe care ii veti petrece la Bucuresti?
Toader Paleologu.: Aproape 20 de ani – e vorba de fapt de nouasprezece ani, zece la Paris, trei in Statele Unite, doi ani si jumatate la Berlin si inca patru ani in Danemarca.
Rezist foarte bine in Bucuresti, dupa cum vedeti sunt inca in viata. Sunt foarte legat de acest oras, este si motivul pentru care m-am implicat in politica, dorinta de a opri distrugerea orasului la care am asistat in ultimii ani. Tocmai postura aceasta de ministru al culturii imi permite sa actionez in continuitate cu ceea ce am spus in campania electorala si cu ceea ce reprezinta de fapt mobilul principal al implicarii mele in politica. Desigur, nu e singurul mobil, si probabil vom mai discuta pe parcurs despre ce motiveaza pe cineva sa intre in politica, sa ramâna in politica si sa tinda catre un rol important in politica.
Intrebarea se refera si la climatul bucurestean. Ar trebui precizat ca România nu e Bucurestiul sau ca Bucurestiul nu este România. Nu intreaga tara este precum Bucurestiul – ma refer la agitatia tipic bucuresteana si la o anumita violenta ubicua in lumea bucuresteana; o violenta de limbaj, presa româna este localizata, in principal, in capitala, de aceea si aceasta e foarte agresiva. Asa cum e traficul agresiv, si presa e agresiva. Dezbaterea publica, in general, este agresiva. Asadar, microcosmosul politic, mediatic dâmbovitean nu trebuie confundat cu intreaga tara. De aceea ma si relaxez când merg in teritoriu si vad oameni mai linistiti, mai blajini.
In cartea mea am vorbit despre metehne românesti. Desigur, nu am terminat acel serial pentru ca sunt mult mai multe metehne, daca ne gândim bine. Si, daca rasfoiti cartea, veti vedea ca prima meteahna pe care o mentionez este vorbitul de rau. E, intr-adevar, o mare problema aceasta nevoie de a vorbi de rau si graba de a-i judeca pe altii, de a banui intotdeauna ceva intentii necurate.
Mai constat ceva, oarecum surprinzator: declinul umorului. Suntem obisnuiti sa ne consideram un popor plin de umor. Si asa era, si mai este, in buna masura. Nu pot sa nu constat, totusi, ca uneori faci glume, iar acestea nu sunt intelese. Chiar daca le faci de 1 aprilie tot se gasesc spirite imbufnate care nu isi dau seama ca de fapt ai vorbit in gluma. Acum, sigur, e frustrant acest lucru, insa uneori devine amuzant sa mai spui câte o gluma si sa observi felul in care nu se pricepe ca de fapt este o gluma. E, daca vreti, un amuzament putin masochist.
Ct. S.: Afirmatia ca Ionel Bratianu, daca ar fi candidat in ziua de azi, nu l-ar fi batut in alegeri pe Traian Basescu era o astfel de gluma?
T. P.: Nu, si n-am spus asta. Evident, este o afirmatie total distorsionata. Dumneavoastra lucrati in presa, eu insumi am scris la ziar mai multa vreme. Nu stiu câti jurnalisti capabili sa reproduca in mod exact ceea ce spune cineva ati putea sa-mi numiti.
Era o conferinta despre Machiavelli si Montaigne si ma refeream la un capitol din „Principele“ lui Machiavelli in care ideea era aceea ca succesul unui politician depinde de concordanta lui cu timpurile in care traieste. Repet, si o spun cu tristete de altminteri, nu sunt convins ca, in ziua de azi, Bratianu ar avea acelasi tip de succes precum cel pe care l-a avut la inceputul secolului. Dar aceasta este problema societatii românesti contemporane. Repet si sustin ceea ce cred, si-am mai spus-o si in 2004 – Traian Basescu e capabil sa se afirme in acest context, el corespunde vremurilor noastre. Din punctul meu de vedere, este deschis catre niste idei la care eu tin. Prin urmare, de asta depinde sustinerea mea pentru el.
„Sunt politicieni care atunci când aud de cultura nu scot revolverul, dar arata degetul“
Ct. S.: Cultura româna este centrata pe capitala. As spune ca e un model care vine din vremuri mai vechi, din timpul comunismului – concentrarea intr-un singur punct si intr-un singur oras. Exista speranta unei descentralizari culturale, si nu numai la nivel institutional? Ridicarea provinciei la nivelul Bucurestiului e ceva la care am putea, cândva, sa speram?
T. P.: Acest lucru nu vine numai din trecutul comunist, ci si de dinainte. România s-a constituit prin imitarea modelului francez unde, tot asa, capitala e supradimensionata.
Pe de alta parte, sunt lucruri de foarte buna calitate care se intâmpla in provincie, si trebuie subliniat acest fapt. La Sibiu, de pilda, exista muzee foarte bune, un teatru foarte bun, un festival international de teatru recunoscut peste tot; Iasiul, la fel, are o vitalitate culturala si intelectuala cu totul aparte. Nu trebuie neglijata dimensiunea universitara foarte importanta in orase precum Cluj si Iasi. Nu consider, asadar, ca nu ar exista alte centre culturale in tara.
Aveti dreptate, insa, e un fel de hipertrofiere a capitalei in comparatie cu restul tarii. Iar descentralizarea administrativa, in domeniul culturii, nu este decât un aspect minor si nici nu cred ca va schimba in mod fundamental starea de fapt. Problema pe care o ridicati dvs e mult mai ampla; transferarea unor bugete de la Ministerul Culturii la consiliile judetene nu va rezolva, sub nici o forma, aceasta deficienta de fond care tine si de gradul de cultura al autoritatilor locale, de modul in care ele inteleg sa valorizeze patrimoniul si cultura. Exista o serie intreaga de alte aspecte care nici nu pot fi modificate de catre Ministerul Culturii.
Fara indoiala, insa, o mai echitabila distributie a accesului la cultura constituie un deziderat fundamental.
Ct. S.: La inceputul mandatului dvs bugetul ministerului nu a fost foarte mare, comparativ cu alte ministere, ba chiar a scazut, fata de anul anterior. Cum ati negociat acest buget, s-a putut el negocia?
T.P.: L-am negociat si am si obtinut mentinerea unor finantari pe care le-am considerat foarte importante. Ministerul Culturii a patit ceea ce a patit toata lumea, si anume s-au taiat bani, intr-un anumit procent, de la toate ministerele.
Problema este cu totul alta. De 20 de ani incoace, cultura nu se bucura de recunoasterea pe care ar trebui sa o aiba. De fapt, nici inainte de 1989 nu putem spune ca situatia era roz. Insa exista, cel putin, acea Biblioteca pentru Toti, care era o foarte buna maniera de a facilita accesul la cultura, insa in ansamblu, fireste, politica in ceea ce priveste cultura a regimului comunist a fost si ea foarte paguboasa.
De aceea am spus-o si o repet si acum, România nu a avut politica culturala demna de acest nume de la Carol al II-lea incoace. Asta nu tine de personalitatea ministrilor de dupa 1990, pentru ca România a avut ministri ai culturii foarte buni si personalitati de seama, deopotriva culturale si politice. Nu e vorba asadar de persoane, nici de felul in care aceste persoane au administrat acest minister. Este vorba despre recunoasterea importantei culturii de catre ansamblul clasei politice. Degeaba esti destept la Ministerul Culturii si ai o echipa buna de colaboratori...
Desigur, a avea o echipa buna e foarte important, insa problema de fond ramâne aceea ca de multa vreme cultura nu se bucura de recunoasterea care i se cuvine in lumea politica româneasca. Nu se constientizeaza ca de fapt cultura aduce bani, si chiar bani foarte multi. Mai multi chiar decât alte domenii considerate prioritare.
Si, constat din nou cu tristete, sunt politicieni care atunci când aud de cultura nu scot revolverul, dar arata degetul.
„Am trei prioritati in acest moment, incepând cu Legea Patrimoniului“
Ct. S.: Ati stabilit, totusi, in acest mandat anumite prioritati care tin de personalitatea ministrului. Una dintre acestea este patrimoniul, fapt dovedit si de lansarea la Bookfestul din 2009 a primului volum din „Cartea neagra a patrimoniului“. Va fi aceasta o tema dominanta, reprezentativa pentru mandatul dvs?
T. P.: Am vorbit mult despre patrimoniu si, mai exact, despre patrimoniul construit, pentru ca. ne aflam intr-o situatie de criza. Eu nu consider, altfel, sub nici o forma ca ministrul Culturii ar trebui sa se ocupe numai de asta. As fi bucuros sa nu ma mai ocup de patrimoniul construit, sa vad cum lucrurile merg de la sine in acest domeniu si sa ma pot concentra pe proiecte care ar purta marca mea personala.
Insa, asa cum am mai spus-o, sunt un ministru pompier. Incerc sa reactionez la niste situatii scandaloase de distrugere a Bucurestiului, de distrugere a patrimoniului construit din alte orase ale tarii. Aceasta insistenta pe patrimoniu este reflectia unei situatii de criza, in acest domeniu.
Eu am trei prioritati, in mandatul meu – cu adevarat prioritare, ca sa spun asa, pentru ca, fireste, sunt multe alte lucruri care ma intereseaza si carora le dau toata atentia mea. Insa trei chestiuni mari imi retin atentia in acest moment. Mai intâi, importanta este Legea Patrimoniului si, dincolo de Legea 422, un cod al patrimoniului pe care sa-l elaboram, punând de acord diferitele legi care au o incidenta in acest domeniu.
A doua prioritate mare care va avea un impact, cred, nu imediat, dar foarte important in timp este o lege a mecenatului care sa incurajeze intr-adevar sustinerea activitatii culturale de catre domeniul privat. Aceasta trebuie foarte bine discutata din timp atât cu Ministerul Finantelor, cât si cu cei care fac mecenat. Sunt multi oameni de afaceri care chiar dau bani pentru cultura, s-au confruntat cu probleme si impreuna cu ei trebuie sa gasim solutiile optime pentru incurajarea mecenatului in cultura. Si nu doar in cultura, ci si in educatie ar avea un impact foarte important.
O asemenea masura n-ar genera consecinte pe termen scurt, pentru ca trebuie schimbata o anumita atitudine si, uitându-ne la alte tari, care au avut ca si noi o traditie etatista in acest domeniu, o lege buna a mecenatului isi face efectul in doi-trei ani. Cam asta astept eu de la o revizuire a Legii Sponsorizarii. Prefer termenul de mecenat pentru ca este mai larg si mai nobil.
A treia mare prioritate este reasezarea relatiilor dintre Stat si Culte pe un temei normal si sanatos.
Ct. S.: Ma gândesc, in ceea ce priveste problema patrimoniului, la un exemplu concret. Lânga Biserica Armeneasca a fost construit, se pare, abuziv un turn de birouri; de curând, a avut loc in acel turn un incendiu care a afectat si biserica – monument istoric. Atunci când s-a pus problema cine a dat acordul pentru constructie, primaria si Ministerul Culturii au dat vina unii pe ceilalti...
T. P.: Nu, eu nu am dat vina pe primarie. Domnul Ontanu a avut un moment in care l-au lasat nervii si nu si-a amintit cine era ministru când s-au dat respectivele avize. Nici nu m-am suparat pentru ca dl Ontanu era atunci foarte agitat, m-a vazut si a avut o scapare nervoasa care i-a fost iertata in urmatoarele minute...
E adevarat, Ministerul Culturii a dat aviz pentru constructie si atunci când ma uit la respectiva cladire ma mir putin pentru ca sunt oameni de foarte buna calitate, n-am nici un fel de dubiu asupra corectitudinii lor. Insa cred ca avizul pe care ei l-au dat tine de o viziune despre dezvoltarea urbana care nu mai este acceptata de opinia publica in momentul de fata. Exista si un studiu care circula printre urbanisti acum 10 ani, cu privire la asa-zisele accente de inaltime in Bucuresti.
Eu nu am nimic impotriva cladirilor inalte, sa se construiasca si cladiri inalte, e un semn foarte imbucurator, dar nu in centrul capitalei. Despre asta este vorba. Mai e si altceva: arhitectii, chiar si cei foarte buni, nu iau in considerare toate aspectele vietii in societate. Constructia de la Armeneasca nu numai ca este lipita de biserica si a creat in timp o serie de probleme foarte grave – aduceti-va aminte ca se surpa biserica, erau probleme de infiltratii s.a.m.d.; pe lânga asta, este situata intr-un cartier cu strazi foarte mici, eu locuiesc in zona respectiva si va spun ca este un dezastru pentru cei care traiesc acolo. Si nu numai acea cladire; avalansa de cladiri inalte pe care a declansat-o construirea acestui bloc.
Este aberant sa proiectezi cladiri de 15-20 de etaje pe strazi de 6 metri latime. Asta este si problema blocului de la Sf. Iosif si a altor blocuri ce se doresc a fi construite in aceeasi zona. Este absolut dezastruos, dupa parerea mea; si nu doar dupa parerea mea – vorbiti cu oricine pe strada care nu are un interes in construirea acelui bloc si va va spune acelasi lucru.
Ct. S.: Ce poate face, concret, ministerul? Poate, banuiesc, sa nu acorde avize.
T. P.: Noi am facut deja foarte mult. E important sa spun asta. In primul rând, am eliminat un ordin anterior care introducea notiunea de declasare in regim de urgenta. E o masura importanta care a avut deja un impact notabil. Apoi este ordonanta initiata de Ministerul Dezvoltarii in guvernarea trecuta privind zonele protejate. Este o ordonanta foarte importanta, ea risca sa fie aruncata la cosul de gunoi, insa m-am batut pentru ea.
M-am dus la Parlament, sunt foarte multumit de colaborarea pe care am avut-o cu Sulfina Barbu, de faptul ca a fost foarte receptiva, ca a inteles importanta problemei, de faptul ca asociatiile si ONG-urile s-au implicat in discutii. Si, realmente, legea care a iesit pe baza ordonantei reflecta aceasta colaborare intre Ministerul Dezvoltarii, Ministerul Culturii, Parlament si, foarte important, opinia publica si asociatiile.
In momentul de fata, lucram la revizuirea legii 422 si, dupa cum, probabil, stiti, m-am mai batut pentru niste situatii concrete, unde am avut câstig de cauza. De exemplu, la Maria Rosetti am oprit demolarea casei de acolo si sper sa ii convingem pe proprietari sa isi revizuiasca proiectul.
„Sunt partizanul sustinerii Bisericii de catre Stat“
Ct. S.: Ar trebui sa ramâna in Ministerul Culturii cultele? In 2005 a existat o initiativa de separare, de scoatere a cultelor din portofoliul Culturii.
T. P.: Nu mi se pare ca aceasta ar fi problema cea mai importanta, unde anume sunt cultele, fie intr-un minister independent, fie secretariat de stat, in directa coordonare a primului-ministru, fie la Ministerul de Interne, cum se intâmpla in Franta, de exemplu, sau, de ce nu, impreuna cu Ministerul Educatiei, ca in Grecia si in Austria si asa cum a fost la noi inainte de Al Doilea Razboi Mondial – Ministerul Cultelor si Instructiunii Publice.
Problema aceasta nu este, dupa mine, fundamentala. Problema fundamentala este felul cum se dau bani catre Culte. Eu nu sunt un laicist si consider ca istoria României, specificul istoriei noastre politice si religioase face sa nu putem adopta un model de separare totala, precum in Statele Unite sau precum in Franta, in alta forma, la inceputul secolului XX. Sunt, asadar, partizanul sustinerii Bisericii de catre Stat.
Ct. S.: A Bisericii, a bisericilor?
T. P.: A bisericilor, a cultelor – a celor recunoscute de stat, bineinteles. Insa, tocmai pentru a face aceasta viziune credibila si durabila, imi arat nemultumirea fata de anumite excese care se produc in acest domeniu. Si anume, o supralicitare electorala – se dau bani pentru biserici noi atunci când monumente istorice se distrug. De aceea am si gândit o serie de criterii rezonabile si simple pe baza carora sa aiba loc aceasta sustinere pentru culte.
Sunt, dupa mine, trei criterii. Intâi, patrimoniul, pentru ca patrimoniul bisericesc este mare parte din patrimoniul national; apoi diaspora, pentru ca Biserica poate juca un rol foarte important pentru românii din afara tarii. Si spun asta ca om care a trait multa vreme in afara tarii, ambasadele si consulatele nu pot realiza ceea ce face Biserica pentru românii din diaspora. Mi-am aratat sustinerea pentru bisericile românesti din diaspora, in principal pentru mitropolia care pastoreste Italia, Franta, Spania, Portugalia, unde nevoile sunt foarte mari.
Un ultim criteriu este aplanarea conflictelor confesionale in acele locuri unde exista probleme legate de restituiri – ma refer, fireste, la problemele cu proprietati ale Bisericii Greco-Catolice. Acestea sunt, asadar, cele trei criterii pe care trebuie sa le avem in vedere atunci când sustinem financiar bisericile.
„Mi se pare ca e mai onest sa-ti recunosti ambitia“
Ct. S.: Intr-unul dintre eseurile pe care le-ati adunat in volumul lansat recent la Bookfest, „Era suparaciosilor“, vorbiti despre rolul extraordinar al ambasadorului, aflat deasupra partidelor politice, un functionar care scurtcircuiteaza chiar birocratia si ierarhiile. Se pastreaza acest rol si in functia de ministru?
T. P.: Fireste, intr-o mai mica masura, pentru ca un ministru este numit de un partid politic. De fapt, numirea formala nu este a partidelor, insa este recomandat, sustinut de catre un partid.
Pe de alta parte, cred ca un ministru bun trebuie sa aiba in principal in vedere interesul general si sa se ridice deasupra consideratiilor partizane. Chiar daca are o viziune politica legata de un partid, aici vorbim deja despre principii, nu despre interese de grup sau de partid. Dupa mine, intr-adevar un ministru trebuie sa tinda spre depasirea conflictelor partizane, chiar daca nu poate sa depaseasca total aceste conflicte. Mai cu seama ministrul Culturii si al Cultelor, mai mult chiar decât alti ministri, trebuie sa faca acest efort.
Ct. S.: Intr-un eseu despre Montaigne, publicat in acelasi volum, atingeti chestiunea ambitiei temperate si a rolului jucat de ambitie intr-o cariera publica. In acest mandat, care este ambitia lui Toader Paleologu?
T. P.: Reconstitui, intâi, putin contextul acestui eseu. Multi intelectuali care se implica in politica spun ca „se sacrifica“. Fireste, politica implica un sacrificu, trebuie sa te trezesti devreme, sa stai la sedinte, sa semnezi mormane de acte si de hârtii. Nu e intotdeauna foarte placut.
Cred insa ca accentul pus pe sacrificu nu este de foarte buna credinta si de aceea mi se pare ca e mai onest sa-ti recunosti ambitia. Acum, trebuie sa vorbim despre ce fel de ambitie este vorba. Exista multe tipuri de ambitie: cea grabita si pe termen scurt, ambitii nocive, ambitii puse in serviciul binelui comun. Eu chiar cred ca virtutea, in sensul de virtute publica, isi are originea in ambitie. Acea virtute despre care vorbeste Machiavelli este ambitia pusa in slujba binelui comun.
De aceea ma cam agaseaza intelectualii care spun ca ei sunt total dezinteresati, ca doar se sacrifica atunci când accepta o functie publica. Nu, eu recunosc ca intr-adevar aceasta functie corespunde unei ambitii pe care o am, insa incerc, pentru mine in primul rând, sa-mi canalizez aceasta ambitie catre serviciul binelui comun si, in consecinta – sper, cred –, ambitia mea nu e de o natura vulgara.
Ct. S.: Atingeti, in aceeasi carte, fenomenele patologice ale realitatii românesti. Banuiesc, pe de alta parte, ca daca realitatea româneasca s-ar reduce la patologic nu ati mai fi aici. Exista si parti benigne ale realitatii românesti care va leaga de aceasta functie si de acest context?
T. P.: Adaug inca ceva, despre seria de articole „Metehne românesti“. Ele sunt scrise cu o anumita bunavointa, e o atitudine amuzata si binevoitoare fata de aceste metehne. Nu vorbesc despre defectele românesti cu aerul incruntat, imbufnat si inchizitor al altor autori. Nu duce România lipsa de procurori, inchizitori si de spirite imbufnate.
Eu, dimpotriva, am incercat mereu sa fiu in scrisul meu si in atitudinea mea publica moderat, ingaduitor, amuzat. Iar acele metehne pe care le-am enumerat le cred foarte prezente in societatea româneasca, insa, fireste, viata in România are si partile ei amuzante si placute. Imi face mare placere sa intru in contact cu oamenii, imi plac campaniile electorale pentru ca sunt o ocazie de a intâlni foarte multa lume. De altminteri, sansa carierei politice pe care am imbratisat-o este tocmai intâlnirea cu cât mai multi oameni. Aceasta este o foarte mare satisfactie de ordin uman: sa intri in vorba cu oameni pe care, altminteri, nu i-ai fi cunoscut.
„Eu nici nu cred, foarte tare, ca balcanismul este un element de explicatie convingator“
Ct. S.: Sunt aceste metehne un simptom al balcanismului, al democratiei tinere, sau ele reflecta, pur si simplu, caragialismul de fond românesc?
T. P.: Aici imi puneti o intrebare prea dificila; nu sunt sigur ca pot raspunde. Cred ca unele lucruri tin doar de conjunctura de dupa 1989, altele sunt defecte mai vechi, hipertrofiate, si, da, probabil si aceste transformari foarte rapide ale societatii românesti au creat o anumita nevroza.
Acestea sunt doar niste elemente de raspuns, insa nu cred ca detin raspunsul la intrebarea dvs. Eu nici nu prea cred, foarte tare, ca balcanismul este un element de explicatie convingator. Balcanicii nu sunt neseriosi; ne place noua sa dam vina pe balcanism si mai dam vina si pe mostenirea otomana. Dar, va spun, Turcia este, din unele puncte de vedere, mult mai serioasa decât ne imaginam noi. Am si fost recent in Turcia, intr-o vizita oficiala la Istanbul, si sunt foarte impresionat de forta acestei tari, de organizarea turcilor, de spiritul foarte intreprinzator care ii caracterizeaza.
Ct. S.: Blogul dvs era o modalitate de a intra in legatura cu oamenii. Erau multe comentarii acolo, foarte multi cititori care raspundeau textelor dvs, chiar mai multi decât pe forumurile ziarelor unde publicati. La un moment dat, cam dupa alegeri, ati cam renuntat sa scrieti. Vezi reveni pe blog?
T. P.: A fost aici o problema tehnica si imi pare rau ca nu am continuat acest blog, chiar imi lipseste. Sunt lucruri despre care as fi vrut sa scriu, dar am niste probleme tehnice pe care sper sa le rezolv. M-am si lasat dus de vârtejul activitatilor ministeriale si n-am mai apucat sa scriu. La fel, nu am mai apucat sa citesc la fel de mult cum citeam inainte. Dar sper sa reiau acest blog, mi-as dori foarte mult asta.
Ct. S.: Aducea blogul ceva in plus, fata de o rubrica permanenta in „Ziua“ sau in „Adevarul“?
T. P.: Si asta poate ca ar trebui sa iau in consideratie, insa blogul cred ca permite sa vorbesti mai mult despre ceea ce ti se intâmpla, despre ceea ce vezi. Va dau câteva exemple, concret. As fi vrut sa scriu pe blog despre vizita in Iordania, despre vizita la Istanbul, despre lucruri pe care le-am vazut in tara, despre monumente pe care le-am vizitat, despre spectacole la care am asistat, despre spectacolul de la Edinburgh la care am asistat de curând. Acestea sunt subiecte pe care le poti aborda mult mai scurt pe blog, fata de un articol de ziar.
„Sibiul este un oras care a beneficiat enorm de pe urma recunoasterii
centralitatii culturii in viata comunitara“
Ct. S.: Am vazut la inceputul anului 2009, in martie, un studiu realizat de un Centru de studii si cercetari al Ministerului Culturii, condus de Liviu Chelcea, despre lipsurile culturii din România. Principalele lipsuri ar fi fost: lipsa resurselor financiare, infrastructura precara si distributia slaba a produselor. Desi apar multe reviste, carti, filme, acestea nu ajung la public. Sunt acestea cele mai mari lipsuri ale culturii, in momentul de fata?
T. P.: Categoric! Da, aceasta este diagnoza corecta. Acum, as avea nevoie si de sugestii din partea celor interesati de remedierea acestei situatii. Nu consider ca un ministru trebuie sa aiba el toate ideile luminoase care sa schimbe fata Pamântului. Chiar cred ca acesta e un reflex periculos, pentru ca fiecare ministru vine cu ideile proprii si se apuca apoi sa faca tot ce-l taie capul.
Diagnosticul este foarte corect. Asa este, si imi dau seama, ca ministru, ca lucrurile stau exact asa cum spune acest studiu. Insa as astepta, atât de la Centrul respectiv, cât si, mai cu seama, de la consumatorii de cultura si de la operatorii culturali solutii pentru acest lucru. Un aspect tine de ceea ce mentionam inainte, si anume lipsa de recunoastere a importantei centrale a culturii pentru o natiune sanatoasa. Exista exemple bune din care ne-am putea inspira. De pilda, Sibiul este un oras care a beneficiat enorm de pe urma recunoasterii centralitatii culturii in viata comunitara. Uitati-va cum e acum Sibiul si spuneti-mi daca n-ar trebui si alte orase sa imite acest exemplu.
Ct. S.: Daca ar putea sa ajunga, fiecare in parte, capitala culturala europeana.
T. P.: Nu e vorba doar despre acest statut tranzitoriu, de capitala culturala europeana, care suna foarte frumos. Sibiul a avut acest succes important pentru ca opinia publica locala a inteles importanta culturii din capul locului. Importanta este atitudinea oamenilor fata de patrimoniu, fata de cultura. Nu un primar rezolva totul. Johannis este un foarte bun primar. Dar daca nu ar fi fost opinia publica in sprijinul acestui demers nu s-ar fi putut intâmpla ceea ce s-a intâmplat la Sibiu. Iar Sibiul este un exemplu pentru alte orase din tara si e, pe de alta parte, in mic, ceea ce ar trebui sa se intâmple la nivelul intregii tari.