„Sunt un evadat în uniforma gardianului“
articol aparut in Cultura, nr. 241 din 2009-09-17» cultura literară » în ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
S-a pastrat mult timp tacere despre perioada în care Eugen Ionescu a lucrat ca atasat de presa la Ambasada Româna de la Vichy... Scriitorul însusi a fost totdeauna discret cu acest subiect din motive pe care le putem usor întelege. De-abia în ultima vreme, tema a început sa-i preocupe mai sistematic pe cei interesati sa reconstituie, nu atât biografia lui Eugène Ionesco în cronologia ei reala, integrala, cât prietenia lui cu Cioran si Eliade. Alexandra Laignel-Lavastine a mers pe urmele acestei relatii si a publicat un volum de peste 500 de pagini (1) în care reconstituie biografia politica a primilor doi scriitori si complicitatea prin tacere a ultimului, pornind de la fotografia facuta de Louis Monier în 1977, devenita celebra: cei trei români, aflati în plina glorie europeana si mondiala, în Place Fürstenberg, lânga Saint-Germain de Prés...
Mircea Eliade va explica în jurnalul sau (dec. 1977) care este semnificatia acestei întâlniri: în sept. 1945, cei trei intelectuali români, se revazusera, prima oara dupa razboi, în aceeasi Place Fürstenberg: trei români, înca tineri, fara capatâi, într-un oras care nu le promitea nimic. Unul venea de la Vichy, altul de la Lisabona, cel de al treilea (Cioran) – dupa o perioada ridicol de scurta în diplomatia româneasca – redevenise ceea ce fusese înainte si va fi totdeauna: boemul din Cartierul latin, bursier intermitent terorizat de trecutul sau românesc... În 1977, Eugène Ionesco se grabea sa ajunga la o sedinta a Academiei Franceze, Eliade era profesor în Statele Unite, iar Cioran, eternul bursier, devenise, dupa parerea lui Claude Mauriac si a altor critici literari, cel mai mare moralist al Frantei de la Voltaire încoace... Altii îl considerau si cel mai mare prozator francez contemporan... Cioran pare a fi relaxat, chiar zâmbitor – el care n-a vazut decât apocalipsul existentei si n-a prevazut decât dezastre, Eugène Ionesco, în mijloc, arata o fata luminoasa, este evident încântat de întâlnirea cu acesti colegi de generatie, în fine, Eliade, cu eternii ochelari si cu o lunga pipa în gura, atent la dialogul dintre cei doi amici parizieni, personalitati de prim rang în cultura franceza. Eliade însusi era un nume mare într-o disciplina pe care, în opozitie fata de structuralism si de alte metode reductioniste, cum le numeste el, reusise s-o impuna în lumea spiritului: istoria religiilor si a miturilor...
Ce se ascunde în spatele acestei fotografii? Ce trasee au urmat acesti români de succes în complicata istorie a secolului al XX-lea, ce compromisuri morale au facut pentru a-si construi cariera lor intelectuala? Este ceea ce cauta sa dezvaluie cercetatoarea citata mai sus. Nu este locul de a discuta opiniile ei, ma refer doar la ceea ce are legatura cu tânarul Eugen Ionescu si, în chip special, cu momentul Vichy. Autoarea comenteaza acest episod în capitolul VII („Cioran et Ionesco, Bucarest-Vichy – Paris“), aducând informatii pâna acum inedite, luate cu precadere din arhiva Ministerului Român de Externe si din corespondenta scriitorului (nu prea numeroasa) din aceasta perioada... Un punct de referinta este, ca si în cazul lui Mircea Eliade, „Jurnalul“ lui Sebastian, citat si de noi în mai multe rânduri, si amintirile Marianei si ale lui Mihai Sora. Altul este Jurnalul „Passé Présent, Présent Passé“ (1967) care, am precizat deja, reia multe însemnari dintr-un jurnal scris în limba româna în perioada 1939-1942. Aici se afla propozitia deseori citata: „Je suis comme un évadé qui s'enfuit avec l'uniforme du gardian“, notata în vara anului 1942... Simona Cioculescu a publicat în 1998 în „Manuscrisptum“ (2) o parte din rapoartele trimise sefilor sai de la Ministerul Propagandei de secretarul de presa si cultural pentru regiunea Marseille-Toulouse, Eugen Ionescu, privind activitatea sa si a serviciului pe care îl conduce. Din ele ne putem face o idee despre activitatea diplomatica a evadatului în uniforma paznicului.
Cert este ca, la 1 iulie 1942, Eugen Ionescu este numit de Ministerul Propagandei atasat de presa la Vichy si ca, în aprilie 1943, este promovat secretar cultural. De la 1 dec. 1942 si pâna la începutul anului 1943 este detasat la Marseille. În august 1943 este numit secretar cultural principal (1). O cariera, care va sa zica, rapida. Rapoartele (12 la numar) sunt din perioada 1934-1944. Secretarul de presa si cultural nu sta degeaba: pregateste întâi un numar din revista „Pyrénées“ dedicat României. A luat din nou contact cu conducatorii publicatiei (Didier – editorul, dl. Ferran – profesor la Facultatea de Litere din Toulouse si director al revistei, cu dl. Alphonse Dupront – conferentiar la Facultatea de Litere din Montpellier, fost director al Institutului Francez din Bucuresti – si cu dl. Darmangest – publicist). Discuta cu acestia despre sumarul volumului si ajung la concluzia ca mai trebuie facute unele modificari în proiect. Accentul sa nu cada, de pilda, pe literatura, ci pe prezentarea „omului tarii românesti“, urmând ca literatura sa fie subordonata, zice Eugen Ionescu într-un stil oficial neîntâlnit pâna acum în articolele sale, „cunoasterii omului si tarii si servind numai ca ilustrare a celor aratate despre tara si om“... Alta idee este ca în sumar colaboratorii francezi sa fie dublati de cei români, numai ca românii nu se tin de cuvânt, n-au trimis la timp materialele cerute si, cunoscând bine mentalitatile dunarene, secretarul de presa raporteaza constiincios îngrijorarea sa: este posibil ca numarul din „Pyrénées“ sa apara cu întârziere. Are, totusi, promisiunea sa apara înaintea numerelor dedicate Spaniei si Elvetiei (orgoliul national functioneaza în acest caz). Alphonse Dupront si-a asumat responsabilitatea de a coordona acest volum, iar dintre autorii francezi sunt desemnati: dl. Martonne, Louis Gillet, F.O. Martin, istoricul Paul Henry (predecesorul lui Dupront la directia Institutului Francez din Bucuresti), Mario Roques, Alain Guillermou, eventual Paul Morand („acesta din urma pentru aspectele exterioare si pitoresti“).
Alegere buna, trebuie sa spunem acum când stim câte ceva despre aceste personaje. Paul Morand fusese ambasador în România si a scris despre români o carte care a avut mare succes. Se mai citeste si azi. Profesorul Emmanuel Louis Eugène de Martonne (1873-1955) era un mare geograf si, la Conferinta de Pace de la Paris, studiile lui despre Transilvania au avut un rol important în desemnarea granitelor României Mari. Era un intelectual complex (geograf, geolog, om de litere) si, în 1912, îsi trecuse doctoratul cu o teza despre Valahia... Publicase si înainte studii privitoare la geografia regionala a României (între ele un „Essai de monographie géographique“, 1902; altele despre Dobrogea, Basarabia), iar mai târziu o „Harta a repartitiei nationalitatilor din tinuturile în care domina românii“ si alta privitoare la „nationalitatile si densitatea populatiei în teritoriul sud-est carpatic“..., aparuta în colectia „Geografia universala franceza“. Academia Româna îl alesese în 1912 membru corespondent, iar în 1919 membru de onoare (3). Mario Roques (1875-1916) este, de asemenea, în 1943, o mare personalitatea în domeniul romanisticii si al românisticii. Fusese multi ani directorul Institutului de Filologie Româna din cadrul Facultatii de Litere din Paris si director al revistelor „România“ si „Bibliothèque d'Études Balkaniques“. Publicase despre româna veche, despre „Evangheliarul“ lui Coresi, „Palia de la Orastie“ si, în 1934, un studiu despre „Poezia româna contemporana“ (4). Si istoricul Paul Henry era „un alt prieten al României“ si, într-un raport din mai 1943, Eugen Ionescu îi face un portret encomiastic... Secretarul de presa de la Vichy se gândeste, dimpreuna cu Alphonse Dupront, sa ceara din tara, colaborarea sau o ceruse deja lui George Bratianu, Sextil Puscariu, Mircea Eliade, I. Petrovici, Alex. Marcu, Tudor Vianu, D. Caracostea, Serban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Al. Cioranescu, Lucian Blaga, Nichifor Crainic... Nume bune, specialisti de clasa în domeniile lor spirituale, niciunul (cu exceptia lui Nichifor Crainic) amestecat în politica momentului. Putem spune, vazând aceste liste, ca secretarul de presa si, în curând, secretarul cultural principal Eugen Ionescu se orienteaza bine, renuntând la nihilismul lui critic atât de capricios.
Si „Portretele României“ (cum urma sa se numeasca volumul) are teme atragatoare: a) la terre: paysages (cu texte de Eminescu, Alecsandri, Iosif, Pillat, Sadoveanu, Hogas), b) l'homme sur la terre (le paysan, le berger, le village), ilustrat cu fragmente din basme populare, Creanga, Lucian Blaga), c) la structure de la langue, în fine, capitole despre credinta, folclor si conceptia lumii, psihologia – arta de a trai în stil românesc, arta româneasca, studii despre literatura si gândirea româneasca, despre relatiile româno-franceze... Alphonse Dupront se angaja sa scrie un capitol despre „Définitions de la Roumanie“, iar studiile despre marii scriitori ar fi trebuit sa prezinte, în viziunea diplomatului Eugen Ionescu, o sinteza privind „misticismul românesc“, alta despre „luciditatea mediteraneana“ si, în continuare, despre „viziunea româneasca si taraneasca a lumii“...
Raportul din 17 aprilie 1943 se încheie promitator si, înca o data, în alt limbaj decât acela cu care ne obisnuise scrisul lui Eugen Ionescu. Se vede limpede ca, devenit diplomat, scriitorul se adapteaza circumstantelor: „Credem – zice el – ca din numarul special consacrat României se va putea desprinde figura omului si a tarii; a unei culturi ce se naste si, mai ales, perspectiva creatiilor viitoare ce pot fi determinate de aceasta istorie, de aceasta tara, de acest om“... Nu stiu înca daca acest numar omagial a aparut sau nu. Va trebui sa consultam bibliotecile pentru a ne convinge ca proiectul secretarului de presa de la Vichy a fost dus la capat. Din rapoartele ulterioare observam ca el se plânge de lipsa hârtiei si cere, în consecinta, ajutor din tara în acest sens. În noiembrie 1943 face socoteala articolelor promise si constata ca, dinspre partea româneasca, au intrat în portofoliul revistei un eseu de Blaga (care, în fapt, este discursul sau de receptie), un eseu de Camil Petrescu („despre sufletul national“, reprodus din „Teze si antiteze“), un fragment din „Metafizica“ lui Nae Ionescu (privitor la spiritualitatea ortodoxa româneasca) si... cam atât. Niciuna dintre personalitatile solicitate (I. Petrovici, Tudor Vianu, Serban Cioculescu, Al. Rosetti, Pompiliu Constantinescu, Mircea Vulcanescu, Petru Comarnescu, Vladimir Streinu) n-a raspuns pâna acum, se plânge diplomatul Eugen Ionescu. Tonul raportului este acum mai ponderat. E limpede ca intelectualii români nu se grabesc sa raspunda chemarii secretarului de presa. Inertie cunoscuta, ieri ca si azi. Ca sa dovedeasca faptul ca, tot asteptând ca inertia din tara sa explodeze si energiile spirituale sa se puna în miscare, Eugen Ionescu nu sta degeaba, el anunta pe superiorii sai de la Propaganda ca a tradus împreuna cu Gabrielle Carrini o nuvela din Pavel Dan si a pregatit alte texte românesti (din „Miorita“, „Bocete“) traduse de altii, pentru un post de radio local... În ianuarie 1944, când devenise deja secretar cultural principal, anunta ca a alcatuit o antologie de poeme de Arghezi si ca asteapta acceptul autorului; poemul „Fatalaul“ („L'Androgyne“) fusese transpus în franceza chiar de el.
Are un proiect ambitios privind traducerile din literatura româna. În martie 1944 pregatea o „saptamâna româneasca“ la Universitatea din Montpellier cu acelasi devotat filo-român Alphonse Dupront, dar lucrurile nu merg prea bine pentru ca lectorul român Eugen Tanase, care trebuie sa puna în practica acest program, nu primise confirmarea de la Ministerul Educatiei si Ministerul Propagandei... Ultimul raport este din 3 aprilie 1944 si, în el, secretarul cultural principal se plânge din nou de lipsa hârtiei pentru a putea tipari pe Arghezi si Blaga. Ar fi bine ca România sa urmeze exemplul Ungariei, Finlandei si Estoniei care trimit hârtie în Franta si, iata, vitrinele librariilor sunt pline cu romanele si poemele lor... Eugen Ionescu le-a citit si „,sentimentul nostru este ca ele nu depasesc nicicum în valoare productiile literare românesti“... Apreciere flatanta, diplomatica, strategica.
Eugen Ionescu este foarte atent cu propaganda culturala maghiara în Franta si, când citeste în „Nouvelle Revue de Hongrie“ un articol privitor la „Relatiile culturale bulgaro-române“, scris de Ladislau Gáldi, face un raport amanuntit despre el, subliniind fara complexe ceea ce el numeste „absurditatea tezelor propagandei maghiare“. Iata opiniile lui Gáldi rezumate de constiinciosul secretar de presa de la Vichy: a) „românii au apartinut totdeauna sferei culturale slavo-bizantine“; b) „românii s-au aratat ostili expansiunii culturii de tip occidental, reprezentata de Ungaria“; c) „ungurii si bulgarii au patronat formarea structurii statale românesti“; d) românii „nu pot întemeia o civilizatie si o cultura originala“; e) ei „au emigrat“ de fapt în Transilvania abia în sec. 12 sau 13, pastrând caracterul slav încât, zice Gáldi, românii ar fi „slavi care si-au schimbat limba“; f) singurele elemente de civilizatie pe care le au românii vin de la unguri si bulgari, în fine; g) „Ungaria, iar nu România «bulgara» este mostenitoarea latinitatii“... Eugen Ionescu ia act de aceste mistificatii, le mai rezuma o data la urma pe puncte, aratându-se, pe drept, indignat de faptul ca Ladislau Gáldi vrea sa sugereze ca românii anarhici („bogomilici“) „nu se pot organiza ca stat... decât sub ascultarea Ungariei, de pilda“. Si tot ei, românii, ar fi iremediabili orientali, balcanici, „refractari spiritului occidental si latin“... Secretarul cultural principal se gândeste ca ar trebui sa se raspunda acestor aberatii, dar publicatiile franceze nu accepta o polemica româno-maghiara. Are o idee: aparitia în limba franceza a unei reviste de cercetari românesti care sa informeze pe intelectualii francezi asupra „adevarurilor românesti istorice si nationale si [...] valorilor noastre de civilizatie“... Idee buna, trebuie sa recunoastem, fara a fi dusa însa la capat, ca atâtea altele. Adamismul românesc pe care Eugen Ionescu îl criticase în 1939 se manifesta si în mediul diplomatic. Câte initiative de acest gen nu s-au pierdut, de atunci, pe drum?
Eugen Ionescu sta de vorba cu intelectualii tineri din sudul Frantei pentru a lua temperatura starii lor de spirit. Unii sunt de stânga, altii de dreapta, unii colaboreaza, altii nu colaboreaza cu guvernul Maresalului Pétain, si ce remarca diplomatul român? Ca ei manifesta o indiferenta totala, „un mare scepticism istoric“, n-au încredere în nicio actiune organizata... Un gazetar de provincie e de parere chiar ca atunci când Germania „ne-a învins si ne-a dezarmat spe noi franceziit am fost bucurosi pentru ca am socotit ca am scapat de orice griji istorice“ si ca Germania si Franta ar fi bine sa fie între protectorat american pentru a avea în viitor liniste în Europa... Eugen Ionescu înregistreaza în stil neutru asemenea optiuni, spunând la urma ca ele sunt expresia unei crize (psihologia învinsului) si ca, în fond, opiniile se pot schimba de la o zi la alta. Mai mult decât atât, scrie el, francezii din Sud au afinitati cu Orientul... Sugestia este ca nu trebuie luati în seama si ca mentalitatea lor e flexibila?... Când sta de vorba cu Dl. Paul Raves, deputat, director, al ziarului „L'Efort“ simpatizant al „adevaratei revolutii national-socialiste“, deduce ca acesta deplânge faptul ca revolutia citata nu s-a înfaptuit si, daca s-ar înfaptui, ar fi bine în lume. Nu sunt, evident, si opiniile lui Eugen Ionescu. Raportul le înregistreaza fara niciun comentariu... Autorul este prudent, stie cui se adreseaza (Ministerului Propagandei). Este chiar suspect de respectuos, în limbaj, atunci când vorbeste de dl. Consilier I. Dragu care-i da unele însarcinari... Recenzeaza alta data (23 febr. 1944) cartea lui Paul Henry despre Napoleon al III-lea si remarca faptul ca autorul vorbeste pozitiv despre români si despre pozitia lor pro-occidentala...