Clasicii si Timpul
articol aparut in Cultura, nr. 241 din 2009-09-17» cultura literară » texte şi contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Septembrie este luna in care s-a nascut George Bacovia. Dintre marii poeti români, Bacovia este poate singurul a carui valoare a fost intuita si consacrata mai intâi de poeti. Ei au fost primii care au spus cele mai profunde lucruri despre universul liric bacovian atât de derutant in monotonia sa sonora si cromatica. Insusi acest fapt dovedeste, o data in plus, unicitatea poetului de la Bacau.
Glumind putin, am putea zice ca tocmai criticii par sa fi fost inselati de versuri aflate departe de orice imagistica precum acestea: „In târgu-nvaluit, in saracie/ Am intâlnit un popa, un soldat/. De-acum pe carti voi adormi uitat/ Pierdut intr-o provincie pustie.“, tratându-l pe autorul lor ca pe un Tradem. „Un mare poet minor“, oximoronul calinescian celebru, putea ramâne multa vreme, data fiind autoritatea celui care l-a formulat, o stampila pe cât de nedreapta, pe atât de pagubitoare. Poetii l-au simtit altfel pe Bacovia, vazând in opera sa, intre altele, chiar definitia conditiei poetului dintotdeauna, meritul lor in aceasta privinta fiind remarcat apoi de criticii insisi, care s-au aplecat si au dezvaluit frumusetile si filosofia cuprinse in opera autorului „Scânteilor galbene“ si al emblematicului „Plumb“. Vazând in Bacovia sfârsitul continuu – titlul memorabilului eseu al lui Ion Caraion, aparut in 1977 – poetii au dovedit ca au antene pe care nu le au criticii si prin care au patruns dincolo de simplitatea unei naturi. Nu putini s-au descoperit bacovieni, s-au trezit (mi se pare cuvântul potrivit) contagiati de bacovianism. Si-au dat seama ca Bacovia trecuse prin prezentul lor si al nostru, al tuturor, ii marcase puternic – pe fiecare dupa sensibilitatea si natura lui – si se afla deja undeva la orizont (plumburiu?!), in viitor. Viziunea si verbul sau auster li s-au revelat ca fiind de o fascinanta modernitate. Interesant e ca poetul „Stantelor burgheze“ nu are totusi epigoni si nu este model in sensul clasic al termenului. Poate fi trait pe cont propriu si atât. Când il recitesti pe Bacovia, toate discutiile despre postmodernism si toate hectarele de hârtie trase din padurile patriei innegrite cu ele ti se par nu doar sterile, ci si retardate. Pe de alta parte, daca despre Eminescu constatam adeseori ca mai sunt multe lucruri de spus, desi s-a scris enorm, despre Bacovia aproape ca avem sentimentul ca s-a vorbit prea mult, desi ni se pare mereu ca s-a spus si se spune foarte putin. Sa fie asta si pentru ca a vorbi despre Bacovia – asa cum observa Ileana Malancioiu – inseamna a explica inexplicabilul? Intr-un eseu publicat, cred, in anii '80 (textul este inclus in volumul „Calatorie spre mine insami“, dar nu are data), marea poeta din generatia de aur afirmata in deceniul sapte marturisea:
„Cu cât il citesc mai des pe Bacovia si cu cât mi se deschide mai adânc in suflet orizontul misterului sau cu atât imi vine mai greu sa spun ceva anume despre el./ Incep sa am in fata poeziei sale acel sentiment de neliniste pe care il are el in fata adâncimilor de nepatruns ale lumii si imi interzic sa inchid in cuvinte lumina cea adevarata cu care ma lumineaza./ Voi scrie altadata „orice si tot nimic“, imi spun, cu convingerea ca mereu imi va ramâne de neinteles tocmai zona esentiala in care se situeaza existenta exemplara a poetului, de unde mi se transmit numai acele semne divine care ma determina sa il caut asa cum m-as cauta pe mine insami“.
Aceasta confesiune a Ilenei Malancioiu este mai revelatoare decât o intreaga exegeza menita sa explice starea pe care o genereaza lectura si relectura poeziei lui Bacovia.
Un alt eseu din aceeasi carte, intitulat „Aripile de plumb“, incepe cu aceasta tulburatoare marturisire: „Nu pot adauga nimic la ceea ce se stie exact despre George Bacovia. Nu l-am cunoscut personal; nu i-am numarat verbele si adverbele; nu l-am vazut dansând; nu l-am vazut bând; nu l-am vazut plângând./ I-am vazut doar masca mortuara, pastrata cu sfintenie de Eugen Jebeleanu, care intr-o foarte frumoasa tableta il numea Bacovia cel Mare./ Si i-am vazut aripile de plumb surprinse in adevarata lor miscare catre adâncuri de sculptorul Constantin Popovici (autorul insolitului monument din centrul orasului Bacau, dezvelit in toamna anului 1971, când se aniversau noua decenii de la nasterea poetului si când a avut loc prima si de cea mai mare anvergura editie a Festivalului „George Bacovia“ – n.mea). In rest, l-am citit si iarasi l-am citit pâna când am inteles ca prin poezia sa mi se infatiseaza, in forma cea mai pura, tocmai ceea ce nu este de inteles./ Pâna când, intr-o zi, m-am trezit ca as putea spune eu insami, asemenea lui: „Cu cei din morminte/ Un gând ma deprinde“./ Atunci, daca m-ar fi intrebat cineva ce este poezia, poate ca, asemenea unui scolar timid, care, brusc, a uitat tot ce stia, as fi raspuns: Poezia este… Bacovia“.
Impostura si profanare
Scriind in anii trecuti despre impostura si profanare m-am referit si la faptul ca in faimoasele Studiouri Mosfilm, acolo unde s-au creat atâtea capodopere ale artei cinematografice, se comisese un film porno dupa romanul „Evgheni Oneghin“ al lui Puskin. In viziunea cinematografica porno, Tatiana Larina, unul dintre cele mai memorabile personaje feminine ale literaturii universale, este – ce altceva? – manager (la o firma de publicitate). La vremuri noi, eroine noi! Regretatul profesor, eseist si traducator Emil Iordache, reputat specialist privind limba si literatura rusa, gratie caruia am aflat de pelicula cu pricina, preciza, comentând acest act profanator ca „personajul feminin principal din capodopera lui Puskin, Tatiana Larina, a ajuns sa simbolizeze femeia rusa in general, capacitatea ei de a iubi si a se sacrifica pentru cel iubit, dar si puterea de a o lua de la capat atunci când este respinsa. Este una dintre femeile literare de o coplesitoare puritate, scrisoarea ei catre Oneghin fiind stiuta pe de rost de orice rus care a frecventat macar scoala generala“. In transpunerea cinematografica de care vorbim, puritatea eroinei „se converteste“ in forta de a realiza cât mai multe performante sexuale (platite de producator cu 250 de dolari fiecare). Terenul sau de „suferinta“ este un pat imens cu baldachin unde partener de „iubire“ ii este un Oneghin musculos cu priviri de bovina.
Sa fi devenit Rusia tara profanatorilor sau fie si numai a stricatorilor de capodopere? Nu o sa cad in eroarea de a crede asa ceva. Dar iata ce relata intr-un cotidian iesean criticul Al. Calinescu: un editor rus si-a propus sa-i faca un pustiu de bine lui… Lev Tolstoi si sa-i „actualizeze“ romanul „Razboi si pace“, care i se pare prea lung si plicticos. In consecinta, el a decis sa opereze o serie de modificari. Citez din textul lui Al. Calinescu: „1) scurtarea romanului, ceea ce il va face mai dinamic si mai usor de citit; 2) eliminarea digresiunilor filosofice si istorice, prea grele pentru cititorul de astazi (asta cam asa-i, dar nu e vina lui Tolstoi! – n.mea); 3) toate dialogurile in frantuzeste (…) sa fie traduse in ruseste; 4) accentul sa cada nu pe razboi, ca la Tolstoi, ci pe pace; tot ceea ce tine de Napoleon, de campania din Rusia etc. sa fie scurtat (…) 5) Tolstoi a gresit când a rezervat unora din personajele sale o soarta trista; iata de ce, in noua versiune, printul Andrei Bolkonski nu mai moare, iubirea pe care i-o poarta Natasa devine plina de speranta. Cititorul va fi si el fericit când va constata ca totul e bine când se termina cu bine“.
Nu stiu daca astfel cititorul va fi sau nu mai fericit, dar nefericitul editor m-a facut sa ma gândesc serios la o afirmatie a celebrului cineast Nikita Mihalkov: „Cel putin pentru noi, rusii, ar trebui reintrodusa cenzura“.
250 de zile de lectura intr-o viata de om
O revista de stiinta si cultura din Franta publica, la finele anului 2000, un dosar consacrat Timpului. Timpului material, celui despre care anticii – cu spiritul lor deopotriva metafizic si pragmatic – ziceau ca fugit irreparabile. Dosarul avea ca generic intrebarea: „Cum trece timpul vietii noastre?“ sau, altfel spus, cât timp petrecem, ori cheltuim, cu fiecare actiune, preocupare, habitudine etc. Drept raspuns, se prezentau in sinteza rezultatele unei cercetari, prefatate de un excurs in istoria mentalitatilor, a modului cum a fost perceput timpul, inclusiv conceptual, de-a lungul mileniilor, in diverse epoci, pâna in prezent. Concluziile la care ajunsesera cei ce au studiat – folosind cele mai moderne mijloace de investigatie – problema trecerii si petrecerii timpului de care dispunem intr-o viata sunt frapante.
Circa 500 de zile le consumam stând la cozi. Pentru a ne imbraca avem nevoie de 531 de zile, iar pentru a ne adresa banalul, formalul „Buna ziua“ cheltuim 8 zile din existenta noastra. Completarea foilor de impozit ne rapeste 5 zile. Nu mai putin de 159 de zile ni le petrecem la toaleta. Râdem impreuna cu prietenii (si, uneori, cu dusmanii; in orice caz cu sau de adversarii, de obicei politici, dar si literari, mai ales atunci când acestia nu se pot abtine si comit texte) un an si 258 de zile. La volan ne aflam circa 5 ani in timpul pretioasei noastre vieti. In fata televizorului pierdem 6 ani, in timp ce somnul ne rapeste 23 de ani. Cea mai mare parte a vietii stam in picioare, adica 30 de ani. Dintre acestia, 16 reprezinta mersul efectiv pe jos. Mâncam 6-7 ani si visam doar 4 (nu se precizeaza aici daca a fost luat in calcul si visul in stare de veghe). Facem amor 110 zile (e mult, e putin?!). 180 de zile vorbim la telefon. Cu siguranta nu s-a avut in vedere aici vorbaria „invârtitului“, parvenitului postdecembrist de la noi, care comunica pe telemobil lucruri foarte importante din orice situatie sau pozitie s-ar afla: sedinta, Consiliul Europei, talk-show-uri TV, plaja marii, muntii patriei, avion, automobil, greva si, daca interesul sau partidul o cer, chiar de la WC… Pentru pitorescul lor, mai consemnez câteva date. Avem guturai un timp egal cu un an si 135 de zile, plângem 50, ne spalam pe dinti 92 de zile, iar privitul ceasului ne ia trei zile.
Cea mai socanta cifra mi s-a parut insa a fi trecuta in dreptul acelei dulci zabave de care vorbea batrânul nostru cronicar, si anume: cetitul cartilor. Nu alocam acestei zabave decât… 250 de zile.
De când s-a efectuat insa cercetarea ale carei rezultate apareau in publicatia franceza a trecut aproape un deceniu. Ma indoiesc ca unele cifre, in primul rând cea privind timpul rezervat lecturii, nu au devenit si mai alarmante.