Vârsta de fier
articol aparut in Cultura, nr. 241 din 2009-09-17» cultura literară »
Autor: GEORGE NEAGOE
Dupa ce ne-a ajutat sa trecem „Puntile Stalinskaya“ in 2004, Radu Andriescu nu ne prea calauzeste prin „Padurea metalurgica“. E greu de facut o carare prin desisul de poeme. Defrisându-le, ar fi devenit un morman de fier ruginit. Topindu-le, s-ar fi facut o masa amorfa. Calatorul trebuie sa inventeze un traseu, urmând semnele incrustate pe copaci. Poemele te ametesc intr-un labirint de semne. Volumul te ghideaza ca o harta pâna la ascunzatoarea unui cufar, dar nu-ti ofera niciun indiciu despre cheia care deschide lacatul. De aceea, trebuie sa te intorci, sa recitesti, sa aduni indicii.
„Padurea metalurgica“ reprezinta universul coclit si corodat, aflat in pragul dizolvarii. Timpul e pe sfârsite. Vârsta de fier se prabuseste. Haosul pare ca se reinstaureaza. Insa Radu Andriescu evita sa ajunga un epigon molesit al lui Bacovia. Scriitorul iesean incheaga o mistica a distrugerii si a regenerarii intr-o poezie sufocata de biografism, de tehnica, de referinte livresti. Mai ales acestea din urma se depun ca un strat de tesut adipos, care, de multe ori, ingreuneaza inutil volumul.
Vârsta critica
Sentimentul disparitiei iminente intensifica necazurile individuale. Scârtâitul crengilor ii ciopârteste barbatului sensibilitatea. Propriile defecte fizice il exaspereaza, dragostea nu mai reprezinta decât o rutina a obligatiei conjugale, iar prietenia amuteste. Poetul nu poate fugi de problemele zilnice: „Nu cred ca stiu sa scriu fara sa pomenesc biografeme,/ dar incerc./ E la indemâna, biografemul, ca o pereche de balamale/ pentru usa smulsa a dulapului din bucatarie“ („Handyman“). Sanatatea precara genereaza speranta ca va supravietui in simbioza cu padurea metalurgica, lasându-si trupul si constiinta manevrate de un microprocesor. Daca Ion Barbu, in „Timbru“, simtea nevoia unui „cântec incapator“, care sa cuprinda nasterea si distrugerea, Radu Andriescu doreste sa-si corecteze vederea: „Stii/ când voi fi cyborg cu un cristalin din plastic, ochiul/ nu va putea focaliza/ corect. Ar trebui un cristal special, cu niste cârlige/ infipte in muschii circulari, care sa deformeze mereu cristalinul, in functie de distanta“ („Pagina lipsa“). Poetul are senzatia ca va orbi in orice moment. De aceea, se bucura admirând, la cumparaturi, o tânara frumoasa, care ii aduce aminte de eminesciana „Atât de frageda“: „Atât de fragila, o pustoaica subtire, in catedrala/ conservelor!// [...] Doar/ eu, eliberat cu o mângâiere a ochilor „ („Cu usa deschisa“).
Anatomia mutilata il trimite in coltul izolarii, il determina sa se inchisteze, sa nu-si infrunte complexele. Imperfectiunile corporale inseamna descompunere lenta. Trupul devine un recipient umplut cu deseuri. Sfatul grijuliu al medicului ii aminteste bolnavului de temerile izgonite in subconstient: „Oamenii de peste patruzeci de ani trebuie/ sa-si faca ochelari pentru citit, chiar daca n-au avut/ niciodata nevoie de ochelari. Eram intr-un taxi/ pe Independentei si ascultam vocea/ inteleapta si sexi a unei doamne oftalmolog“ („Container“). Radu Andriescu scrie poeme de mare tensiune când transforma complexele in patimi, când banuieste ca persoanele apropiate il evita, il batjocoresc si-l considera o piedica: „Schiop/ si chior, cu un cristalin pe care urmeaza sa mi-l pun/ in februarie, sunt tolerat pe scaunelul/ de lânga masa celor trei poeti. Nu sper sa joace/ vreunul din ei un set cu mine. Ar fi/ pierdere de timp“ („La Motor, dupa Club 8“).
Barbatul ajunge la momentul in care isi doreste sa-si petreaca viata ca-n filme, „ca barbatul burtos dintr-un video descarcat pe computer/ zilele trecute“ („Poezia fericita a Palestinei crestine“). „Barbatul de peste patruzeci de ani“ are fortele secatuite. Vegetând, i-ar placea sa se asemene cu personajul din pelicula, care, desi dizgratios, era asa de bogat incât sa se autoproclame zeu al fecundarii, intr-o maniera aroganta si neghioaba, ce-l apropie de Laurentiu Blaga din „Singurul Dumnezeu disponibil“: „Dar SUNT SIVA/ lumea ma respecta/ oriunde merg“. La vârsta critica, bucuria nu se mai poate rupe de consolare. Dragostea se reduce la ocheade, la emotii superficiale, la erotism de taraba. Lentoarea caracterizeaza cel mai bine comportamentul acestui pacient care se complace intr-o senectute prematura. Radu Andriescu este un poet teatral, care trece de la disperare la exaltare: „Imi e aproape jena sa spun/ ca sunt fericit. Stiu, e bine sa fie disociate/ niste roluri, dar daca se intâmpla/ ca aceeasi persoana sa acopere cel mai bine toate/ personajele din viata/ unui om, de ce sa refuzi asa noroc“.
High Tech
Biografemele transpuse in poeme sunt o fuga nesfârsita de sine, de ceilalti. Discutiile fara miez au ca subiect fructele si semintele metalurgice: „Vorbesc pe margine/ cu Lia lui Costica despre computere. Carcase, RAM,/ procesoare. Nu e prea naspa sa vorbesti/ despre carcase si memorie RAM“. Când se intâlnesc, membrii Clubului 8 nu pot inchega niciun dialog. In era vitezei, fiecare goneste „ca un titirez“, cautând sa faca tot ce si-a propus inainte de a pieri in maldarul de metal. Fata de colegii sai care joaca ping-pong fara sa se plictiseasca si fara sa mai vada pe nimeni, barbatul incearca sa reinnoade comunicarea cu acestia. Ca sa le stea alaturi, isi neglijeaza sotia, ciuntind pâna si din formulele de salut. Limbajul trunchiat nu mai transmite nimic, prescurtarile de tip SMS abrutizeaza gândirea, iar sentimentele se sfoiegesc: „Dimineata ii scriam Mirunei,/ când incepea in hambar campionatul/ de ping-pong. Nu am reusit sa mai vorbim/ eu si Ovidiu, dupa Schöppingen/ TCB,/ toate cele bune,/ la un capat de mail“ („TCB“). Comunicarea virtuala ii muta pe oameni in „lumea celor care nu cuvânta“, dar le da senzatia de normalitate, aceea ca relatiile cu semenii isi pastreaza intacta sudura. Tastatura ii minte ca-si petrec mai multa vreme impreuna gratie conexiunii la Internet: „Ieri am aflat/ ca un cuplu comunica 29 de minute pe saptamâna,/ in medie. Mai putin de doua ore/ pe luna. Daca ma gândesc/ la cât stam impreuna la taclale pe net, cred ca avem/ un avantaj major fata de cupluri. Suntem/ un cuplu ?“ („Negresele zeului Siva“). Versurile precedente, betesugite de o beatitudine tâmpa, sunt ilustrative pentru intregul volum. Fericirea inseamna credinta de a fi mai norocos ca altii.
Seminte
Universul bolnav delireaza si se sufoca din pricina ranilor provocate de padurea metalurgica. Furtuna iscata suna precum trâmbitele apocaliptice. Totul se surpa si se scufunda in hau: „Telefonul/ din buzunar, inutil când porneste mormanul/ de fiare la vale. Intre dealuri, furtuna/ smulge un geamat kosmic cartierului tihnit“ („Geamat kosmic“). Imaginile isi revendica stramoasa in „Lacustra“, insa Radu Andriescu scapa de tutela bacoviana prin faptul ca pune distrugerea pe seama lui Siva, care, cu fulgerele sale, carbonizeaza copacii. Totodata, zeul recreeaza „kosmosul“ din aburii febrei si ai alcoolului. Distanta dintre ordine si dezastru e o betie, un sprit dintre inconstienta si nerozie: „Kosmosul/ prinde guturai, pentru ca nu poate/ prinde forma. Am vazut cum Siva/ scapa din ochi fulgerul. Sau/ poate nu-l scapa. Lasa lumina/ sa-si caute drumul. Dupa mai multe pahare, Kosmosul transpira zile de luni/ si de marti. Transpira/ miercuri si joi. Toate zilele de odihna ale religiilor/ monoteiste“ („Toata noaptea“).
Timpul s-a regenerat, iar padurea metalurgica a disparut. Locul fiind necurat, nu va rodi pentru o perioada sau chiar pentru totdeauna. Ii ramâne poetului misiunea de a sadi plantele, de a transforma pârloaga in teren fertil: „Luam si un plic mic de Impatiens/ walleriana, mai mult pentru numele pe care/ nu s-agasit nimeni sa-l traduca. Am renuntat/ la bulbi, sunt prea scumpi. Avem deja/ unul de Gloxinia, ca o nuca de cocos/ mai mica. Vor creste flori stacoji din el, flori/ facute pentru un Kaiser. [...]// Nu stiu/ cum pare, dar chiar e fericire“ („Isoscelul fericit“).
Greu de perceput estetic, „Padurea metalurgica“ e o carte labirintica, prolixa pe alocuri. Radu Andriescu isi rateaza volumul deoarece, in afara de inteligenta si de unele comparatii surprinzatoare, cititorul nu gaseste altceva.