Cartea lui Teodor

articol aparut in Cultura, nr. 241 din 2009-09-17
» cultura literară »
Autor: IRINA GEORGESCU

Ana Dragu scrie versuri din ceara. Mereu topite, ele transpar in istorii cliseizate. Poemele sunt dialoguri neterminate de indragostiti. Cel putin, la prima vedere, fortati sa ne chircim in poem, privim din unghiuri stinghere. Imediat, se rupe preaplinul regasirii si ne trezim in bocetele cimitirului sau pe holurile reci din spital. De cele mai multe ori, amutiti, incapabili sa ne exprimam, suntem prinsi de „urlete“ flamânde, care ne incordeaza timpanul, muschii inimii sau ne fac sa tresarim din somn.



Departe de a observa si de a inregistra stari, poeta râcâie in obsesii. Iar una dintre ele este „teodor“ – nume apotropaic si legitimator, motiv recurent al iubirii neimpartasite. Teodor este un nume de ceara, scurs printre versuri, naclait de frustrari. Un simplu nume nu se poate contura in chip – de fapt, un facies schimonosit ce inceteaza sa mai fie „prezenta“, ci nostalgie. „Papusa de ceara“ devine un fel de „papusa voodoo“, in care sunt intepate bolduri si vise: „te priveam in somn cum zgâriai tablia de la pat, cu un/ gest dintre ale tale, gesturile unui orb“. Asteptarea diminetii e un chin, asa cum este si descoperirea noptii. Trupul se infioara, este asaltat de senzatii si cedeaza spasmodic incrâncenarii de a fi radiografiat, pus pe inventar, cântarit: „sunt zile in care nu astepti nimic. cusute una de alta cu/ firul de matase cu care se fac mortii la loc dupa autopsie./ zile in care iti amintesti de vremea in care erai doar/ resemnat. când nu mai astepti nimic, desi ti se spune ca/ trebuie sa astepti, pentru ca mâine ceva oricum vine./ barbatul care se apropie tace brusc ca o gura smulsa si/ impinsa adânc, cu tot trupul atârnat de ea. când nu/ astepti nimic, vine siberia peste tot timpul. ai bulgari pe/ trahee, iar dimineata seamana cu un atentat cu bomba. te/ imbraci cu haine groase si largi in care te ascunzi ca o mâna de paie intr-o papusa zdrentuita“. insingurarea este frustranta. Ceara se prelinge printre degete. Si se intareste in spatiile lipsa din poem. Noaptea hapaie locurile goale, mortii intorsi din cimitir isi rod unghiile si parul. Din când in când, ne opintim din citit, calcând pe sticla pisata. Atunci ne ies in cale umbrele duble ca niste ecouri: „scormonesc in locurile oarbe/ in care ar trebui sa am ochi si urlu ca nu vad nimic si nu/ vreau sa vad pentru ca nu mai e nimic de vazut si urlu/ si nu-mi aud urletele“. De nicaieri, sunt amestecate urlete pe discuri zgâriate. Vocile noptii sunt alterate strident, educate sa se incadreze in ritmuri sinistre. Respiratia sincopata de la raspântii sfâsie zorile si poemele. Dimineata, sunt puse la uscat tesuturi hialine si spasme. Dar experienta se repeta la nesfârsit, pâna când moartea sau nebunia intervine. Teodor se vampirizeaza. Cu toate acestea, redus la starea de „leguma“, nu poate schimba nimic. in mod straniu, pentru ca nu poate fi uitat, este invocat obsesiv. Dar fara efect. Inertia in care pluteste nu ni-l face nici mai simpatic, nici mai uman. E un simplu vehicul de parcurgere a volumului, o simpla rotita care, departe de a inlesni intelegerea, scârtâie manierist.
Anulându-si starile prin invocarea lor obsesiva, poeta isi pune in pericol proiectul. Versurile seaca precum albia unor râuri, iar linistea poemului devine inspaimântatoare, ca niste oase care se albesc la soare. Accesul nu este permis decât pe baza de legitimatie, iar daca nu te cheama „teodor“ nu ai de ce intra. intre aceste limite, cuvintele se rutineaza, se mutileaza, „in rastimpuri sângereaza la incheieturi“. Mai degraba jurnal de sanatoriu, textele Anei Dragu se smucesc, prinse in camasa de forta. Reziduuri livresti ale unei iubiri defuncte, poemele isi cos singuratatea din ramasite livresti. Panica paginii albe zburleste zborul de fluturi al asteptarii. Atentia se incordeaza exoftalmic, pentru ca imediat sa se faneze la contactul cu frisoanele textului.
Papusa de cioburi
Peste tot in volum, rasar indicii neverosimile de cântece de truveri, dar inversate, mutate de la balconul castelului la marginea cimitirului. Relatia erotica devine radiografiere de oase la lumânare, amânare si moarte. Domnita vlaguita, in camasa de forta isi privegheaza cavalerul: „mi-am taiat parul si l-am lasat pe podea. lânga/ zâmbetul lui parul invata sa prinda radacini. zâmbetul lui/ incheaga podeaua. teodor sta acolo, incremenit. are in loc/ de gene ierburi negre. ierburi de primavara. simt ca vor/ creste“. Taierea parului este simbolul unei castrari si al unei despartiri. Numai urletul sinonim cu haul domneste autarhic – „teodor se sfarâma putin de câte/ ori deschid gura“ – peste cântari cavaleresti reziliate. „Papusa de ceara“ a Anei Dragu are numeroase filiatii cu „fetita mixaj pe vinil“ (Editura Vinea, 2007) a Cristinei Ispas. Cearcanele se largesc, ochii privesc in gol dupa niste corbi care se rotesc deasupra diminetilor, patând zarile. Iubirea, la rândul ei, este mortificata sau sufera câineste prin diverse cotloane.
Ploile reci si sfichiuitoare ale inceputului de nebunie, scrâsnetele si gemetele perforeaza distantele. Astfel, incetam sa respiram. Auzim doar sunete metalice si nimic mai mult. Starile de acalmie se vaporizeaza prea repede, refuzându-si durata. Unele versuri aduc a rugaciune spusa in graba, cu numele lui „teodor“ in minte, indiferent de cataclisme, boli sau urgii: „e intuneric. ochii se adâncesc doar mergând pe strada,/ iar eu nu mai deosebesc oamenii din vitrine de oamenii/ intorsi pe cealalta parte. fara teodor, exersez sa vorbesc“. Ana Dragu dezlâneaza conventia genului liric, arborând o singuratate primara. Existenta poemului se disipa si se incheaga simultan la intâlnirea lui „teodor“. imi vin in minte câteva dintre versurile Norei Iuga, publicate acum câtiva ani in „România literara“ si dedicate lui Teodor Duna, devenit rapid un „teodor“ incert, dar mai reusit decât al Anei Dragu: „Erau crinii lui teodor mâini inalte subtiri/ suind in clopotnita lemne ude/ ziduri iesite din rosturi cum crapa rochia albastra a baiatului la cusaturi“. Poeta nu retine decât putreziciunea zidurilor, umiditatea crescuta, aspectul mâlos, nocturn al unei vieti amânate de pe o zi pe alta. Papusa, odata eliberata, se sufoca: „noaptea a inceput in bucatarie. cu el taind aerul cu/ foarfeca pâna la sânge, incercând sa ne faca mai tineri. sa/ faca sa nu ne mai doara. apa ii scapase din mâini si toata/ ziua o mare ne-a umplut ochii de sare// ii port parul la gât si la capatul gurii mele incepe totul. incepe aerul lui. incepe carnea“. Limitarile trupului sunt indiferente la spasmele singuratatii. Versurile se inchisteaza si nu transmit nicio emotie. Sunt simple descrieri de stari, apropiate de cele din „Iarba pentru fiare“. Viziunea poetica nu s-a modificat substantial. Trupul invinetit, batut de soare si de vânt, se transforma in urlet si amuteste pe loc: „in mine locuieste un barbat ca aerul.// el spune: „ori de câte ori vorbesc cu tine, vocea mea are/ de facut un drum spre ea insasi“// e ca atunci când te gasesti pe tine// si nu iti supravietuiesti// zâmbetul lui ajunge la gura mea si o infasoara// de parca douazeci de crini// si-ar scutura florile// peste// atunci respir. E mult aer// prea mult“.
in esenta, poemele sunt slab ancorate la mal. La o furtuna, navoadele se desira, poezia se sparge de stânci; versurile, putrezite si ele, se disloca si plutesc in deriva pe mari aglomerate, imbâcsite de strategii poetice similare. Brutalizat, „teodor“ devine odios, iar amintirea despre el, funesta. Volumul Anei Dragu ar fi putut fi mai slab, dar curajos tocmai prin faptul ca-si arata slabiciunile.   

---