Iris Murdoch. În mrejele fictiunii

articol aparut in Cultura, nr. 241 din 2009-09-17
» cultura literară »
Autor: RODICA GRIGORE

„Sfârsitul e la inceput si totusi mergem inainte“, constata Hamm, in „Sfârsit de partida“ de Samuel Beckett, meditând ironic aupra esentei filosofiei lui Heraclit. Unul din elementele esteticii postmoderne este tocmai accentuarea acestei continuitati a lucrurilor si a fenomenelor. De aceea, orice comedie postmoderna va incepe si se va sfârsi in medias res, asemanator vietii insasi. Asemanator, dar nu identic vietii. Caci nu trebuie sa uitam ca o opera de arta, oricare ar fi estetica la care o putem raporta, are o constiinta de sine pe care existenta ca atare nu are cum sa o atinga.


Romanciera britanica Iris Murdoch porneste, in majoritatea creatiilor sale, de la aceasta convingere, cu toate ca, pe parcursul textelor propriu-zise, se desparte de ea, ajungând, nu o data, la pozitii contrare, ignorând adevarul conform caruia prezenta inteligentei si seriozitatii intr-un roman – opera prin excelenta imaginativa – nu sunt suficiente pentru a constitui pâna la capat o opera de arta valoroasa. Tocmai de aceea, critica a comparat-o adesea pe scriitoare cu Aldous Huxley, evidentiind faptul ca, in marea literatura, doar inteligenta (fie ea a conflictului, a constructiei narative sau a autorului insusi) nu este suficienta. Caci Iris Murdoch reuseste pe deplin doar atunci când masinaria (tinzând sa fie perfecta!) a unui conflict narativ se suprapune peste o preocupare morala, urmând, oarecum, modelul impus de E. M. Forster, fapt evident mai ales in romanul sau de debut, „Prins in mreje“ („Under the Net“, 1954). Si esueaza – mai mult sau mai putin vizibil – atunci când strategiile ce constituie conflictul sunt atât de complicate, incât tind sa-i scape de sub control, asa cum se intâmpla in romanele „The Time of the Angels“ (1966) sau, chiar daca mai putin evident, in „Castelul de nisip“ (1957). Acesta din urma este insa salvat oarecum de convingerea autoarei – insidios infiltrata, pe parcursul lecturii, in constiinta cititorului, ca, in fond, ne aflam pe tarâmul literaturii, nu al existentei reale, deci ca accentul trebuie pus pe imaginatie, nu pe procentul mai mic sau mai mare de realitate pe care textul il poate (sau nu!) contine.
Caci fictiunea, pare a spune autoarea, din spatele actiunilor personajelor sale, pe care nu se sfieste sa le manevreze, uneori, ca pe niste marionete, este, câteodata, perversa, depasind simpla existenta, de aici lanturile amoroase de care protagonistii sunt prinsi si in care vor sfârsi prin a se incurca de tot, neputându-le nicidecum rupe. Romanul se transforma, astfel, pe alocuri, intr-un soi de parodie grotesca a pieselor clasice cum ar fi „Andromaca“ lui Racine, câta vreme actiunile personajelor pot fi reduse la o schema de genul: „X o iubeste pe Y care il iubeste pe Z, si asa mai departe“, intr-un adevarat lant al slabiciunilor erotice. Cu toate acestea, romanul nu cade nici in derizoriu, deoarece unul din punctele sale de rezistenta este preocuparea lui Iris Murdoch pentru aspectele morale si pentru dilemele profunde pe care le traiesc personajele sale, dar fara a deveni pe de-a-ntregul tezista sau didactica – si nici macar complet previzibila. De aici capacitatea de a cuceri – chiar daca nu si de a convinge pâna la capat! – a unei actiuni cum e cea din „Castelul de nisip“, un soi de mereu amânata fuga din fata celui / celei (apropiat) si care are o tot mai mare capacitate de seductie, chiar daca nu neaparat amoroasa, situatie prezenta, de altfel, si in romanul cu un titlu sugerând exact aceasta situatie, „The Flight from the Enchanter“. in plus, in „Castelul de nisip“, totul e complicat de trimiterile la domeniul artei, teritoriu pe care multe din discutiile personajelor sunt purtate, uneori de-a dreptul cu obstinatie. Astfel, Mor, un profesor casatorit si trecut bine de prima tinerete, se indragosteste de o tânara pictorita, numai ca incercarile lui de a scapa de lanturile casniciei esueaza lamentabil, cu ajutorul sotiei sale si al copiilor care reusesc mereu sa ridice noi si noi piedici in calea indragostitilor. Desigur, acest esec il afecteaza enorm pe Mor si deopotriv&a259; pe iubita lui, insasi dragostea lor fiind pusa sub semnul intrebarii. Dar Murdoch nu scrie nicidecum un roman sentimental, astfel ca lamentatiile sunt excluse total, la fel si descrierea detaliat&a259; a suferintei celor doi. Si chiar daca Demoyte, batrânul al carui portret il realiza pictorita il acuza pe Mor de lasitate si slabiciune, prevestindu-i un viitor sumbru si plin de dezamagiri si, cine stie, poate chiar o viitoare intâlnire cu iubita sa de acum peste cine stie câti ani, când ea va fi deja casatorita cu altcineva, iar el, Mor, va fi un batrânel cu chelie, protagonistul nu-si mai reia planul, abandonând, fortat de imprejurari, desigur, elanurile erotice ce pareau a-i putea schimba viata. Castelul visurilor sale se dovedeste, prin urmare, nu doar a fi de nisip, ci si – mai grav – a avea peretii de carton... Ce alege el, in schimb? Ei bine, nici mai mult (dar nici mai putin!) decât o cariera politica, lasându-se convins sa candideze pentru un loc in Parlament din partea Partidului Laburist. Si chiar daca nu e neaparat ceea ce-si doreste cel mai mult de la viata, Mor nu va mai capitula in fata greutatilor care, din nou, ii vor aparea in fata. Iar o atitudine de acest fel este mai importanta, in proza lui Murdoch, decât dorinta de implinire in plan sentimental.
Desi autoarea a insistat nu o data sa-si caracterizeze romanele drept „tragedii ironice“, la o lectura atenta vom descoperi, in ele, mai mult(e) elemente de farsa. Cu toate acestea, tocmai ele reprezinta cele mai bune pagini pe care le-a scris Iris Murdoch... Mecanismul este, desigur, cunoscut, câta vreme farsa este generata, in principiu, in urma ciocnirii elementelor ce tin, pe de o parte, de planul realitatii, iar pe de alta, de acela al imaginatiei. Romanciera britanica nu face, in fond, altceva decât sa se raporteze la câteva modele consacrate si recunoscute ca atare de publicul cititor caruia i se adreseaza in mod deliberat. in „Castelul de nisip“ lucrurile stau, pastrând proportiile, desigur, ca in „Cosi fan tutte“, de Mozart, cel putin la nivelul cel mai general al pretextului conflictului. Dar dedesubtul comicului vom detecta, totusi, un alt nivel, mai profund, ducând spre semnificatia mijloacelor utilizate de oameni pentru a-si atinge scopurile, dar si spre aceea a nenumaratelor forme pe care iubirea – fie ea si doar pasagera atractie erotica – le poate imbraca. in acest fel, ceea ce, la inceput, parea a fi o simpla lectura de delectare, tinde sa se transforme in altceva – chiar daca, la fel ca si in alte situatii asemanatoare, scriitoarea nu reuseste sa-si duca intentia pâna la capat  caci romanul, cu toate incurcaturile de care au parte Mor si iubita lui, cu toate eforturile familiei barbatului de a le zadarnici planurile, ajunge sa semene, pe alocuri, cu o alegorie morala, desprinsa parca din scrierile medievale. Plus un procent de comedie cvasi-shakespeariana, actiunea din „Castelul de nisip“ amintind oarecum de suferintele si problemele eroilor din „Visul unei nopti de vara“, desigur, rescris intr-o cheie minora, ironic-postmoderna, demonstrând, din pacate, si incapacitatea autoarei de a  atinge nivelul modelului. Cu toate acestea, natura umana este observata cu acuitate si surprinsa nu o data excelent si savuros, mai ales la nivelul unui comic de limbaj cu adevarat inimitabil, cu necesara – pentru Murdoch – diferenta ce ar caracteriza intreaga existenta, umanitatea fiind impartita in „oamenii buni“ si „oamenii de bine“. intr-adevar, si in „Castelul de nisip“, putine personaje incearca sa fie pe de-a-ntregul bune, si mai putine reusesc pâna la capat, majoritatea ajungând la concluzia ca e mai comod (mai simplu) sa fii „de bine“... Poate de aici si tendinta autoarei de a accentua caracteristicile precise ale lumii (fictionale, fara indoiala!) in care acestia se misca, „contingentul“, asa cum il numeste ea insasi fiind singura modalitate in stare a contrabalansa tendinta opusa, mitica sau mitizanta care ii domina, pe alocuri, proza. Contingentul acesta, adesea ignorat in studiile critice care i-au fost dedicate (indreptate, previzibil, mai cu seama asupra elementelor simbolic-mitice) este insa salvarea de caderea in conventionalismul pur si in cliseu. Doar prin recursul la astfel de procedee reuseste Iris Murdoch sa aduca, in textele sale, note neo-picaresti si comice care sunt de natura sa-i transforme cartile, chiar si una pe jumatate ratata, asa cum s-a spus adesea ca ar fi „Castelul de nisip“, in veritabile romane de idei, in buna descendenta a lui Huxley, chiar daca, e adevarat, fara a atinge vreodata capacitatea de sinteza a acestuia.   

---