De ce o iubim pe Mona
articol aparut in Cultura, nr. 241 din 2009-09-17» cultura politică »
Autor: NICOLAE COANDE
Viata e întepatoare. Ba nu, e grea, asa cum spunea o fetita de sase ani din Germania, atunci când, asa, ca Gretel, pierduta-n padurea neagra, aflase ca dinozaurii, regi ai uscatului neguvernabil, au disparut brusc de pe Terra: Das Leben ist hart. Oftatul micutei trada o seriozitate pe care numai nemtii o pot dovedi când sunt kinderi. Compasiunea dispare cu vârsta, se stie. Si cu tara.
La noi, seriozitatea e lucru mare si devine „întepatoare“ daca ne loveste la buzunarul robei. Cum este cazul magistratilor care pun de o „revolta“ sau „revolutie“ (optiunea le apartine, sa vedem) convinsi ca daca „legea unica de salarizare trece într-o anume varianta va fi o adevarata lovitura de stat“. Înca se mai judeca…
De fapt, supararea doamnei care anunta iminenta „loviturii de stat“ de la comparatie se trage. Si de la cartea pusa necitita în rafturi. Într-un interviu acordat Cotidianul-ui nistorescian (30 august, 2009), ziar care duce o adevarata cruciada pentru solidaritate cu cei care judeca în tara lui Papura Voda, Mona Pivniceru, presedinte al Asociatiei Magistratilor din România, declara ca magistratii au fost retrogradati financiar din rangul detinut si „abia daca sunt egalii functionarilor care deservesc celelalte puteri ale statului“. Toate bune, pâna aici. Judecatorii excedati de dosare pe care nu mai prididesc sa le rezolve se plâng ca nu sunt egali în plan financiar cu Presedintia, Guvernul si Parlamentul. Ma fac ca nu observ ca în cele trei institutii ale statului activeaza destui judecatori care ar fi trebuit sa sara ca arsi în sprijinul colegilor lor. Atunci de ce ar fi societatea civila, natia, tot omu', solidare cu niste oameni despre care se stie ca au salarii destul de bune în comparatie cu restul populatiei care munceste? Pentru ca sa fim „solidari cu viitorul României“, zice ziarul dlui Nistorescu, pentru ca actul de justitie sa nu fie deturnat de eventuala pauperizare a unor oameni care astfel pot cadea prada usoara spagilor, mitei, mititeilor sau entereselor politice. E si asta un punct de vedere.
Dar ce te faci când dna Pivniceru, demna urmasa a lui Minos, Eac si Radamantes, da cu ciocanelul de sedinta în balta si afirma, în fuleul sau ideatic usor de confundat cu un fonfleu dilematic, ca punerea pe acelasi plan a magistratilor cu… bibliotecarii i se pare un gest de nimica. Tocmai citisem raspunsurile la ancheta dnei Angela Martin din „Cultura“ si m-am trezit gândindu-ma la soarta solemnului vers: „Hélas, j'ai lu tous les livres!“. Sa închidem bibliotecile, ar vrea unii: stranie soarta a cartilor, când e decisa de analfabeti cu diplome.
Încercam la lectura interviului plin de avertismente si de predictii nostradamiene („Daca îi vor da drumul în aceasta forma, va fi un haos. E o lege facuta de niste oameni care se joaca cu cuvintele“) sa pricep ce ne asteapta în urmatoarele luni în care judecatorii se vad siliti sa-si faca singuri dreptate, dupa ce Politia încercase si ea pe cont propriu. Ma gândeam ce va face poporul, care nu e nici judecator, nici politist, nici cititor de dosare, cum îsi va rezolva el problema? Va amâna munca pâna în 2012, va lua el un binemeritat concediu? Ce va decide poporul, acest anonim cercetat în dosare pline de neliniste intelectuala si praf juridic? Ca nu are nici bulan, nici ciocanel de sedinta cu care poate evacua pe oricine din sala. Sau din tara. Brusc, comparatia dnei Pivniceru ma trezi la realitate! Bibliotecarii, niste oameni de nimic, sunt cei care o supara pe sefa Asociatiei Magistratilor. Ei, care sunt atât de jos în ierarhia muncii manuale în toata lumea, manipulanti de carte necitita, poarta întreaga vina a inegalitatii sociale din România. Cum se pot ei compara cu judecatorii, oameni care citesc toata ziua dosare si nu mai au timp de carti?
Edicteaza dna Pivniceru: „Asa se face ca un judecator de judecatorie este, conform legii salarizarii unice, egalul unui bibliotecar sau al unui viceprimar de grad trei, al unui viceprimar de comuna. Or, sa-mi fie cu iertare, cu tot respectul pentru meseria de bibliotecar, dar responsabilitatea judecarii unei cauze e mult mai mare decât asezarea unor carti în rafturi si catalogarea acestora“. Vocea de stentor a dnei Mona ma trezi din visare. Dadui cu cartile cât colo, rusinat evident ca sufar de boala cititului. Viciul nepedepsit a devenit public, aduceti vreascuri la rugul popular, acoperiti cu frunze Biblioteca!
La viceprimarii de tara nu ma pricep, desi stiu pe unul de lânga Craiova care a scos o carte de poezie. Între timp, e primar de tara. Ai carte, ai primarie.
Dar cu bibliotecarii ce aveti, dna magistrat? Înteleg sa fiti suparata pe Boc, dar ce aveti cu Borges? Pentru o persoana despre care se presupune ca este intelectual (citeste si, mai ales, gândeste pe cont propriu) aruncarea în derizoriu a muncii unui bibliotecar mi se pare o ofensa care ascunde mari carente spirituale. Despre antiintelectualismul dnei Pivniceru (nomen est omen, spuneau latinii de gasit în Biblioteca) nu mai vorbesc.
N-am sa stau sa-i explic magistratei, care crede ca a fi bibliotecar este egal cu a pune cartile cu cotorul invers în rafturi si a le sufla de praf când acesta se depune la o suta de ani, ca este total lipsita de simtul rafinat al umorului. E prea serioasa ca sa priceapa ca în rafturi stau „stivuite“ inteligenta si spiritul lumii, nu doar cotoare de vechi si nefolositoare bucoavne. În „Numele Trandafirului“, orbul Jorge, manipulat de talentul narativ al lui Eco, a ascuns tratatul despre râs al lui Aristotel tocmai ca acesta sa nu cada în mâinile unor oameni prea seriosi. Omul era inchizitor, dar si prevenitor: dna Pivniceru i-ar fi judecat fara mila pe cei care si-ar fi permis sa râda cu si despre Aristotel. Sau despre Justitie, care este o oarba ce pretinde ca nu citeste, ci doar bâjbâie în cautarea Dreptatii. Ei, daca ar mai trai dinozaurii, ar fi judecati în regim de urgenta, condamnati sa li se taie din tichetele de masa si pedepsiti sa citeasca de la coada spre cap legea magistratilor din România. Mai stii, poate ca de asta au si disparut: cititul da dureri de cap si provoaca, lent, caderea cozii.
Dar am sa-i spun dnei Mona (am auzit ca ar fi moldoveanca), despre cum un anume Mihai Eminescu a fost în scurta lui cariera functionareasca si bibliotecar. A fost chiar director al Bibliotecii Centrale din Iasi, ba chiar si la Viena – unde bea tutun si consuma cafea. Ce facea, dom'le, Eminescu asta în afara de faptul ca scria poezii cu rima? Depozita carti în rafturi si le cataloga. Asta-i meserie de barbat? Nici macar seful Asociatiei Bibliotecarilor nu a reusit sa ajunga! Nu merita, evident. Sa primeasca un salariu egal cu al unui judecator – se face, domnule? Nu se compara cu un magistrat. Frunzarea carti, nu dosare. Le „lingea“ si le punea înapoi în raft.
Si nu avea nici macar ciocanel de sedinta.