O seama de despartiri...
articol aparut in Cultura, nr. 241 din 2009-09-17» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Atasati mai mult sau mai putin unor cercuri de influenta ale elitei în curs de gerontocratizare, fata de care manifesta o fidelitate variabila, tinerii critici afirmati dupa 1989 nu mai sunt obligati de context ca saizecistii de odinioara încât, în pofida diferentei de opinii si temperament, sa faca front comun contra cenzurii si imixtiunilor de tot felul. Au câstigat libertatea de a fi multi, talentati si foarte diferiti între ei. Au capatat dreptul de a se certa unii cu altii si chiar (!) de a polemiza negându-se reciproc. Nu-i mai ameninta nimic si nimeni nu-i mai trage la raspundere când contesta miturile si exalta momâile în numele flexibilitatii postmoderne si al nevoii de notorietate cu orice pret.
Într-un climat concurential de tip capitalist stimulator de invidii acerbe, consensul si lauda reciproca apar la… pastele cailor. Dar când totusi apar, aceste flori atât de rare trebuie culese. Ma grabesc de aceea sa „culeg“ dintr-un text al lui Marius Mihet aparut în „Familia“ oradeana aceste rânduri pline de sincera admiratie: „Exista probabil din ce în ce mai multi cititori care îl suspecteaza pe Daniel Cristea-Enache ca ar avea un frate geaman. Unul scrie cel putin o cronica saptamânala de mai bine de zece ani, a publicat sapte carti, e coautor în numeroase proiecte majore (dictionare, manuale etc.), face parte din diverse jurii, e invitat la emisiuni culturale sau care dezbat probleme tangentiale. Conferentiaza la Facultatea de Litere din Bucuresti, este consilier editorial si membru în mai multe redactii din zona revistelor culturale. „Celalalt“ e sot si tata. Unde se întâlnesc „cei doi“? Ei bine, pretutindeni în scris. Acolo se activeaza si diversifica optiunile de viata si cele literare, acolo se împart verdictele care definesc omul si scriitorul surprinsi într-o armonie elementara. „Concert de deschidere“, volumul de debut al lui Daniel Cristea-Enache impunea acum opt ani un critic în toata puterea cuvântului, care stia – în ciuda reactiilor entuziasmate, dar si a celor contestatare – sa ramâna modest, echilibrat si bine fixat într-un proiect personal în care credea si crede cu o ambitie structurala.“ Desi par ca se contrazic, modestia si ambitia fac casa buna în structura criticului. Lui Marius Mihet criticul îi da „senzatia ca e ubicuu“, într-atâta e de vizibila prezenta lui Daniel Cristea-Enache în atâtea locuri deodata! În fapt, este vorba despre maturitatea criticului tânar, una exemplara pentru cei ce au vazut de la început în el un cronicar de cursa lunga cu tot ce implica aceasta vocatie: talent, putere de munca, judecata cumpanita, forta analitica, stapânire de sine fata de reactiile nestapânite ale nemultumitilor si, nu în ultimul rând, spirit polemic. Volumul recenzat de Marius Mihet „Timpuri noi. Secvente de literatura româna“, le vadeste pe toate, dar ultimul, spiritul polemic, e aici mai vizibil decât în celelalte. Dupa ce a afirmat atâtea valori, criticul îsi ia libertatea si dreptul de a se detasa, delimita si de a respinge. O facuse, cu oarecare prudenta si pâna acum, alegându-si cu grija respinsii, mai ales dintre „cei ce vin“ priviti de unii congeneri ca înnoitori, dar în fond suspect de grabiti sa sparga cu mult zgomot si mult prea putin talent tabu-uri si pudibonderii mostenite din morala filistina a regimului precedent. În „Timpuri noi…“ tintele polemice sunt ridicate ceva mai sus, sunt ochiti critici si scriitori notorii, cu referinte si carti de vizita impresionante. Cronicarul ia distanta de istoric literar si, cu senina detasare, observa cu ascutime anomaliile si exagerarile. El poate spune despre atât de cotatul Mircea Nedelciu: „Lectorul ideal e cel care parcurgând un astfel de roman slab si indigest pretinde ca i-a placut la culme, pentru a nu fi cotat ca lipsit de gust, de doxa si conservator“; despre ridicatul în slavi Mircea Cartarescu: „fabricatia literara dupa retete verificate risca sa toarne materia vie într-un produs de manufactura. Scrisul industrios pericliteaza scrisul creativ, îl paraziteaza si îi preia sarcinile“; despre anturata Ruxandra Cesereanu: „teoretizari jenante asupra primei atingeri si a incestului obligatoriu dintre mama si fiu ne fac sa întelegem ca problemele cartii sunt structurale, nu idiomatice“ sau „Între cartea despre Gulag ori cea despre tortura politica realizate de Ruxandra Cesereanu si aceasta catastrofa cu o coperta pe masura, n-am ce face: aleg Gulagul, prefer tortura“; despre poetul modest dintr-un eseist subtil si jurnalist acut, Dinu Flamând: „în acest stil chinuit, pe jumatate ironic si pe jumatate patetic sunt scrise majoritatea poemelor din carte (…) Din acest dezastru editorial se salveaza doua-trei bucati“; despre manieristul ?erban Foarta: „un stil caznit, cu ieftine efecte publicistice, livrate sub o umbrela protectoare“; despre lirica stralucitei eseiste Marta Petreu: „asa cum nu ne plac nici noua poemele logice si uscate ale Martei Petreu nu-i vor placea prea mult nici lui Dumnezeu“; în fine, despre productia Simonei Popescu: „volumul Simonei Popescu se sustine exclusiv prin spirala resentimentara a producatoarei.“ Exemplele pot continua – atrage atentia Marius Mihet în cronica lui din „Familia“, adaugând ca „ajuns la maturitate critica“, Daniel Cristea-Enache se defineste nu numai prin ce afirma ci si prin ce respinge: „Cred ca acest volum este cel mai hotarât „NU“ al lui de pâna acum, o proba pe care orice critic trebuie sa si-o asume…“ Criticul discutat si-a asumat-o cu vârf si îndesat si, ca urmare, a „primit“ ce-a meritat! ?i-a asumat, într-un studiu impecabil, argumentat fara cusur sa se delimiteze cu rara fermitate si eleganta si sa se „desparta“ de un critic proeminent ca Nicolae Manolescu, cel mai longeviv cronicar din literatura româna, autorul recentei „Istorii…“ primite, în general, cum se cuvine unei opere importante si semnificative.
„Despartirea“ de care vorbesc s-a produs în urma unei analize temeinic argumentate si expuse cu seninatate si calm olimpian – un calm de-a dreptul enervant, efect sporit si de puterea „tânarului“ critic de a-si mentine demonstratia într-o perfecta civilitate a expresiei. În fine, „despartirea“ aceasta nu echivaleaza nici pe departe cu negarea ori contestarea unui foarte important critic român, ci are ca mobil principal viziunea asupra criticii literare si misiunea ei într-o literatura. Tânarul critic are, pur si simplu, o alta parere despre critica si istorie literara decât autorul celebrelor „Lecturi infidele“. Consecinta acestei „despartiri“ nu s-a lasat asteptata: gestul drastic si radical al lui Nicolae Manolescu – produs nu sub forma luptei de idei si nici pe teren deschis, ci în culise – nu reprezinta însa ce a vrut reputatul critic sa fie, ci, din contra, este o recunoastere implicita. E mai mult decât o lauda: este un elogiu. Dupa victoria repurtata abia în urma acestui verdict laudativ implicit din partea lui Nicolae Manolescu, „tânarul“ nostru critic, dezlegat de orice atasament înrobitor, spirit liber ca si pâna acum, îsi urmeaza propriul proiect ramânând sa fie, cum îl vede Marius Mihet, un personaj „ubicuu“ – adica foarte implicat în viata culturala româneasca. Este ori se considera criticul din aceasta cauza infailibil, incontestabil în toate analizele, judecatile si verdictele lui? Nici vorba, nu-l cred capabil de acest pacat al trufiei. Din contra. Va fi sau nu de acord, mi se pare ca în prima parte a cronicii lui din „Idei în dialog“, cronica dedicata controversatei carti a Martei Petreu despre Mihail Sebastian, „ucenicul diavolului“ Nae Ionescu, cronicarul se lasa întrucâtva descoperit, vadindu-se vulnerabil în câteva rânduri. În primul rând, într-un mod neobisnuit si failibil cel putin procedural, cronica lui stabileste din capul locului ca volumul respectiv e vinovat de tezism. Cel putin aceasta prima parte e construita în jurul unei teze de care e acuzata Marta Petreu: aceea de a face cu tot dinadinsul din Mihail Sebastian un extremist de dreapta. Lucrul este discutabil. Înainte de a-si trage teza, Marta Petreu citeste, stupefiata, niste articole. Autoarea pleaca în analiza de la faptul controlabil si indiscutabil al existentei unui lot de articole din „Cuvântul“ din care constata ca tânarul Sebastian nu e nici pe departe cel cunoscut si acreditat de restul publicisticii sale de mai târziu si, în special, de „Jurnalul“ dat la iveala dupa 1989. Cronica lui Daniel Cristea-Enache începe însa cu ceea ce, îmi permit sa observ, s-ar fi cuvenit sa constituie a doua ei parte, concluziva: cu dezvaluirea „tezei“ si, în consecinta, cu acuzatia directa sau implicita de „tezism“. Parând influentat de opiniile ce-l preced, cronicarul pleaca la drum cu o idee gata formata, înainte de a da seama, neutru, asupra cartii despre care scrie. Este un procedeu cel putin discutabil. Ca sa vorbesti despre teza cartii înainte de a prezenta continutul cartii ca atare, în subiectul ei propriu-zis, mi se pare, ierte-mi-se impolitetea, macar o inabilitate: cronicarul da impresia ca e un lucru deja stabilit, de la sine înteles si larg împartasit ca Marta Petreu si-a propus sa-l denigreze pe Sebastian, ca volumul ei, rau intentionat, de nu suspect de „calomnie“ la adresa lui Sebastian, e un instrument malefic de diabolizare. Nu-i prea mult? Dupa câte îmi dau seama, cartea respectiva nu-i o monografie, o „viata a lui Sebastian“, ci o corectie particulara asupra imaginii lui M. Sebastian, derivata dintr-un numar de articole trecute cu vederea, articole în care tânarul S. se vadeste în „siajul“ ideilor mentorului sau. Aspectul particular al chestiunii sare în ochi: specialista a „trecutului deocheat“ al lui Cioran, autoarea trage în imagine un Sebastian conturat exclusiv din acele articole cu un ecou ulterior estompat. Ramân de discutat imprudenta si exagerarile ei, pâna la a face din aceasta lentila unitatea globala a personalitatii lui Sebastian, personalitate complexa si contradictorie, spirit capabil cum s-a vazut prea bine sa se schimbe radical si definitiv, printr-o veritabila trezire de sub seductia maestrului. O „trezire“ timpurie, în orice caz cu mult înaintea altora. Cât despre argumentul de ordin oarecum sentimental cu care vine Daniel Cristea-Enache, ce sa zicem? „Efectul Sebastian, despre care s-a vorbit – scrie criticul – depaseste spectrul ideologic si conditionarile de culoar(e) ale acestuia.
Ca si la Steinhardt, ca si la Sârbu, este un efect scriitoricesc si uman extrem de puternic si de profund, atingând sensibilitati ale unui tânar de azi si ale unui om dintotdeauna.“ Va sa zica: „un tânar de azi“ si-ar fi facut un model, ca sa nu zic o icoana, din Mihail Sebastian si acum, iata, vine Marta Petreu si sparge sau „spurca“ icoana, impurificându-l pe Sebastian, modelul „tânarului de azi“. Eroarea de a ne face idoli si a ne închina la ei nu-i mai mica decât aceea, prezumata, a autoarei de a-si „încremeni“ eroul în rama spirituala si ideologica a unei vârste, responsabila de si din cauza acelor articole. Din care autoarea face chiar „eroarea“ suspecta de sadism de a cita mult si consistent: pentru a-l înfunda pe Sebastian?!? Întrebarea esentiala ce ramâne este aceasta: a scris Sebastian acele articole si, daca le-a scris, este autorul lor un adept si un exponent al extremei drepte? Cronicarul pare a-i reprosa autoarei pâna si citarea (lectura) acelor articole: „Lectura articolelor lui facuta chiar în paginile „Cuvântului“ si corelând mereu textul discipolului cu textul magistrului sau si, pe amândoua, cu cronologia politica a României, arata fara nicio putinta de tagada ca Sebastian, influentat adânc de personalitatea si ideologia lui Nae Ionescu, a devenit antidemocrat si „revolutionar“, încadrându-se în extrema dreapta.“ Drama lui M.S. este drama generatiei lui întregi. Singularitatea cazului sau provine însa din diferenta, enorma, de comportament: trezirea lui va contrazice total acea imagine a generatiei. „Tânarul de azi“ poate fi linistit: Sebastian ramâne, dincolo de rama acelor articole, modelul râvnit (nu icoana!) de spirit umanist, rationalist si democratic, un model cum nu pot fi nici Eliade, nici Cioran si cu atât mai putin Nae Ionescu si nici alti multi prieteni sau colegi de generatie ai lui Mihail Sebastian. Excesele lui, reale, sunt doar, cum scrie în fine Daniel Cristea-Enache, „ale vârstei (majoritatea tinerilor sunt revolutionari, dupa care devin burghezi) ale epocii (la fel de toleranta ca si cea de astazi), ale presei autohtone (cu nerv, cu expresie pamfletara, cu suculente adjective) si ale unui autor care, dupa câtiva ani, va deveni mult mai amar-reflexiv…“ Deocamdata, „despartirea“ cronicarului de cartea demonizata a Martei Petreu care-l demonizeaza pe Sebastian nu ne-a convins suficient. Poate o va face partea a doua a întreprinderii stralucitului critic.