Petrol si politica în secolul XXI
articol aparut in Cultura, nr. 241 din 2009-09-17» cultura editorial » editorial
Autor: GEORGE MAIOR
Într-o lume a globalizarii, a accesului la informatie, geografia si-a pierdut aparent sensul si importanta sa clasica în relatiile internationale. Conflictele actuale se poarta adesea pentru control si influenta si mai putin pentru cucerirea unor teritorii, iar razboaiele postmoderne ale secolului XXI devin tot mai mult razboaie ale aerului, razboaie de retea, atacuri informatice sau confruntari economice. Istoria popoarelor pare determinata de elemente mult mai putin tangibile, mai volatile decât cele despre care vorbea la începutul secolului XX un geograf precum Mackinder, când deriva forta natiunilor din rolul climei, accesului la resurse, reliefului sau pozitionarii pe harta. Totusi, nimic mai fals. Geopolitica si geografia au înca resurse pentru a-si lua „revansa“ în termenii lui Robert D. Kaplan asupra ambitiilor omului si ideilor de a o domina si transforma. Asa cum spunea Kaplan, într-un articol publicat în „Foreign Policy“, referindu-se la actualitatea de dupa perioada intens ideologica a neoconservatorismului din politica SUA, „actuala revenire a realismului este marcata de razbunarea geografiei în sensul sau cel mai demodat“ împotriva curentelor de gândire liberala sau umanista ce considerau ca omul a învins în mod ireversibil constrângerile fizice ale naturii. Cu un anumit extremism intelectual, Kaplan subliniaza si faptul ca, paradoxal, actuala criza economica a sporit, la rândul ei, relevanta geografiei, prin slabirea ordinii sociale si a altor creatii ale umanitatii, lasând ca frontierele globului sa fie singurele elemente de constrângere. Chiar si într-o perioada postmoderna, caracterizata, uneori prea usor, ca fiind aparent dezideologizata dupa sfârsitul Razboiului Rece – geopolitica resurselor –, geografia energetica a lumii ramâne o forta motrice în desenarea strategiilor statale si în definirea conditiilor pacii, razboiului sau instabilitatii. Mai mult, teoriile clasice ale geopoliticii sunt transpuse într-un sistem pluridimensional si multicentric în care controlul asupra a ceea ce a fost denumit „heartland“-ul (zona pivot – Eurasia) ramâne un subiect central al jocului complicat între balantele de putere actuale. Totusi, daca în timpul bipolaritatii secolului trecut, miza se disputa între doi mari actori si satelitii lor regionali, în prezent, asistam, în termenii unei analize de tip realist în relatiile internationale, la interferenta dintre nucleele regionale de putere (Rusia, China, o Uniune Europeana în ascensiune), un actor cu valente globale (SUA), precum si – oarecum noi pe esichierul mondial –, actorii non-statali, de la Al-Qaeda la multinationalele financiare si marile companii cu interese globale. Una din mizele noului joc geopolitic ramâne cea a competitiei pentru resurse energetice, un fel de „Great Game“ care se desfasoara în paralel, atât în Orientul Mijlociu, cât si în Asia Centrala. Acel controversat „Lebensraum“ (spatiu vital) al lui Friedrich Razel se exprima acum nu prin cucerirea unor teritorii noi ca în perioada de frenezie a politicii de forta si expansiune fizica, ci prin influenta culturala, economica, politica sau prin controlul resurselor provenind din aceste teritorii, deci o combinatie dintre factori materiali si ideationali.
Noile obiective geopolitice au determinat, într-un anume fel, prelungirea defunctei doctrine Carter în evolutiile politicii externe a SUA: atât prima interventie în Irak, lansata de presedintele Bush Senior, cât si a doua, a Administratiei George W. Bush au avut, în esenta, si un rol de prevenire a exercitarii controlului asupra resurselor energetice de catre un regim autoritarist ostil intereselor americane, care ar fi putut dicta pretul petrolului la nivel global (tot astfel cum, în 1980, presedintele Carter îsi proclama doctrina cu privire la necesitatea apararii intereselor americane în Golful Persic împotriva URSS, dupa invazia Afganistanului). În Asia Centrala, daca încercam sa analizam politica de vecinatate promovata de Federatia Rusa, vedem ca impactul controlului energetic este enorm: nu numai prin promovarea dependentei de rutele rusesti de transport al energiei a unor state precum Kazahstan sau Turkmenistan, ci si prin asumarea necesitatii mentinerii în sfera de influenta a Moscovei si a „satelitilor dizidenti“ plasati – spre nenorocul sau spre norocul lor? –, chiar pe traseele de transport al gazului si petrolului spre Europa (Ucraina si Georgia). Evolutiile strategice actuale, cu influenta directa asupra viitorului politic al SUA, Uniunii Europene sau Rusiei, se deruleaza sau sunt influentate de ceea ce se întâmpla în „zona-pivot“ a geopoliticianului Sir Halford Mackinder – Eurasia – „heartland“-ul lumii si în frontiera sa, „rimland“-ul, granita maritima (reprezentata de „arcul de instabilitate“ dinspre Mediterana si Africa de Nord pâna în Orientul Mijlociu).
Referirea la teoriile geopolitice clasice are totusi o valoare noua în prezent. La începutul secolului XX, Alfred Mahan si discipolul sau de atunci, Theodore Roosevelt – ajuns apoi presedinte al SUA –, sustineau o doctrina de angajare globala a fortelor navale destinata asigurarii si securizarii accesului SUA la resursele naturale din diferite zone ale lumii. Deschiderea la mare presupune în continuare, chiar si în epoca rachetelor balistice si a Internetului, accesul la pietele de desfacere. Majoritatea statelor CSI din Asia Centrala care poseda resurse de gaz sau petrol sunt natiuni închise continental, care nu dispun de controlul complet – prin rute de acces –, asupra comercializarii si utilizarii energiei furnizate, deoarece trebuie sa o transporte prin infrastructura de conducte continentale detinuta în cea mai mare parte de companiile rusesti. Cine controleaza rutele de transport controleaza energia (sau cel putin distributia sa), deci principala sursa de venituri a tarilor, deci evolutia lor economica si finalmente chiar si exercitarea optiunilor lor politice si strategice. Nu întâmplator, razboiul civil din Georgia a fost „sanctionat“ la mijlocul anilor '90 de Moscova prin întreruperea livrarilor de electricitate. Iarasi, nu întâmplator, dupa decizia presedintelui Iuscenko de a solicita retragerea flotei rusesti de la Sevastopol, a fost declansata „criza gazului“ de la începutul anului 2009 prin decizia Gazprom de a suspenda livrarile spre Europa pe traseul ucrainean (în plina iarna – iata cum si climatul, vechi factor geopolitic, conteaza în continuare).
Lupta pentru controlul rutelor se duce în prezent între actorii din regiune – Rusia, China, Iran –, SUA si Uniunea Europeana. În marja acestui nou „Great Game“, penduleaza actori regionali importanti precum Turcia, care si-a sporit cooperarea în domeniul energetic cu Rusia, dar a lansat si o politica de apropiere de Uniunea Europeana în vederea unei posibile integrari în aceasta organizatie…
Rusia ramâne, de departe, cel mai important partener comercial al fostelor republici sovietice. Dependenta economica creata prin „diviziunea muncii“ în interiorul URSS a dus la atrofierea treptata a multor sectoare industriale ale statelor din componenta Uniunii, iar decalajele de dezvoltare la nivel regional ramân relevante si în prezent. Nici macar statele cu potential energetic major (Kazahstan, Turkmenistan) nu au putut urma un model al „statelor rentiere“ din Orientul Mijlociu sau un model de capitalism bazat pe veniturile din energie care sa le permita asigurarea independentei reale, totale, de Moscova, câta vreme infrastructura ruseasca ramâne principala sursa de transport a resurselor. Mai mult, companiile rusesti au investit masiv în achizitionarea actorilor energetici locali sau crearea unor joint-ventures cu aceste firme, atât în Asia Centrala, cât si în Balcanii de Vest.
Investitiile americane si occidentale în câmpurile petroliere din Asia sunt de data relativ recenta, miza energetica jucându-se pentru Washington preponderent în Orientul Mijlociu în prima decada de dupa sfârsitul Razboiului Rece. Schimbarile de perspectiva si strategie au survenit, considera unii analisti, abia dupa interventia din Afganistan si constientizarea mizei terorismului global, de tip Al Qaeda, a nevoii de asigurare a rutelor de transport al trupelor si de stabilire a unor baze militare în regiune pentru proiectia fortelor armate. Mai mult, în prezent, crearea unor aliante transcontinentale ale statelor OPEC, cu exemplul cel mai evident al ideologizarii mizei energetice de catre un actor precum Venezuela, prin discursul antiamerican si populist al presedintelui Chavez, au atras atentia Washingtonului asupra pericolului „cartelizarii“ furnizorilor cu impact asupra relatiilor de putere si ambitiilor Rusiei de a reveni pe scena globala.
În pofida demersurilor privind accesul propriu la resurse (conducta Nabucco) si a încercarilor de a stabili un „cod de conduita“ în domeniu (Carta energetica), Uniunea Europeana este înca un actor marginal în acest joc. Pare sa nu gândeasca, înca, strategia proprie, comuna, la nivelul conglomeratului de state membre, pare sa nu actioneze, înca, cu o mentalitate strategica… Pe de o parte, deciziile nu se iau la Bruxelles, ci în capitale, unde abordarea statelor europene în relatiile cu Rusia difera semnificativ, iar pe de alta parte, UE este un consumator important care actioneaza pe o logica postmoderna si contractualista, nu întotdeauna adecvata, însa, într-un spatiu al geopoliticilor dure, de tip traditional. Astfel, în spatiul Caucazului si Marii Negre, asistam la o coliziune reala între doua moduri diferite de a face politica: daca Moscova, în buna traditie realista a teoriilor relatiilor internationale, recurge la presiunea materiala a resurselor energetice ori de câte ori interesele sale imediate sunt afectate, Uniunea Europeana nu poate sa raspunda printr-o „presiune a consumatorului“, ci recurge la diplomatia cu nuante soft, postmoderne, bazata pe încercarea de negociere si principiul „intereselor împartasite“, dupa cum afirma Robert Cooper într-un cunoscut eseu intitulat „Statul Postmodern si Ordinea Mondiala“. De aceea, cred ca, de multe ori, ne pacalim pe noi însine atunci când presupunem ca exista o interdependenta de piata exploatabila, inclusiv politic, în relatiile dintre Europa si Rusia: interdependenta exista, modul de „exploatare“ este însa diferit, iar logica de actiune nu reflecta întotdeauna gândirea postmoderna a cooperarii si inter-relationarii reciproc avantajoase, detasate de jocul cu suma nula.
Pe lânga cooperarea strategica cu Federatia Rusa în cadrul Organizatiei de Cooperare de la Shanghai (OCS), China si-a consolidat relatiile cu statele africane producatoare de petrol sau gaz (Algeria, Ciad, Nigeria, Sudan) – o politica interesanta pe termen lung –, oferind în schimb accesul la tehnologii militare si sprijinul pentru achizitiile de armament si instruirea militarilor. Mai mult, China si-a diversificat contactele si acordurile comerciale cu statele din Asia Centrala, unii analisti percepând politica sa în zona ca o posibila sursa de confruntare cu Rusia, din perspectiva interferentei mult prea mari în spatiul de vecinatate al acesteia din urma. Nu trebuie uitat însa faptul ca prima oara când trupele chineze au participat masiv în exteriorul teritoriului tarii la o activitate militara a fost în cadrul unui exercitiu în parteneriat cu Rusia sub egida Organizatiei de Cooperare de la Shanghai, simbolic pentru posibila abandonare într-un viitor mai mult sau mai putin îndepartat a doctrinei defensive a statului chinez. În conditiile în care statele europene au dovedit ca deciziile de deschidere a unor noi rute de transport energetic spre Europa se iau greu – mai bine de doi ani pentru semnarea acordului Nabucco, incertitudini persistente cu privire la finantare – , optiunea estica ramâne una extrem de atractiva pentru furnizorii din Asia Centrala: China este o putere regionala stabila, cu un urias potential economic si nevoi energetice în crestere exponentiala. Daca ar fi sa revenim la teoriile geopolitice clasice, este suficient sa ne aducem aminte ca Mackinder nu excludea ca, în viitor, „heartland“-ul sa nu mai fie controlat nici de puterile europene, nici de Rusia, ci de o China în expansiune, determinata de propriile presiuni demografice si economice. Dar este greu de estimat daca acest lucru s-ar putea întâmpla într-adevar, având în vedere disparitatea de putere soft si hard dintre SUA si China…
Este interesant de remarcat faptul ca „discursul energiei“ este unul plurivalent si multi-polarizat (în termeni de actori implicati), iar ideologia continua sa joace un anumit rol si în acest plan – respectiv, politicile energetice sunt fie o baza, fie un pretext pentru sustinerea unor demersuri ideologice foarte diferite, de unde si noutatea actualelor jocuri geopolitice. Pe lânga politicile actorilor statali, relatiile lor cu actorii non-statali si interesele acestora din urma complica foarte mult imaginea actuala asupra strategiilor energetice. Într-un registru aparent mai putin relevant, putem observa ca pâna si Bin Laden si-a transpus islamismul radical militant într-o abordare realist-geopolitica prin care solicita negarea accesului SUA la resursele energetice din Orientul Mijlociu („sa-i împiedicam cu orice pret pe americani sa ne fure petrolul“). Iranul ramâne iarasi – în pofida încercarilor de „détente“ strategica ale noii Administratii SUA–, un actor major pe piata energetica cu o ideologie radicala si ambitii regionale marcate de un puternic anti- americanism. În paralel, dar pe o directie opusa de abordare, fostele state comuniste au renuntat la ideologiile tipice Razboiului Rece pentru formularea unor concepte politico-strategice noi, bazate pe ceea ce a fost denumita ca „democratia controlata“ (termenul îi apartine fostului presedinte rus Vladimir Putin). Modelul chinez al economiei capitaliste controlate printr-un sistem comunist a condus la o crestere economica de neimaginat în ultimii ani, dar si la mentinerea la putere a unor elite autocratice, înca în „costumele de partid“ ale secolului trecut. Kremlimul a definit paradigma unei privatizari a economiei si pietei energetice bazate pe un parteneriat stat-investitori care, într-o prima etapa, parea similar doctrinelor liberalismului economic european. Mitul a fost însa repede spulberat. Gesturi precum arestarea în 2003 a sefului Yukos, Mihail Hodorkovsky, au pus capat speculatiilor legate de parteneriatul energetic deschis al Rusiei cu Occidentul si SUA (se vorbea la un moment dat chiar de o fuziune a Yukos cu Chevron) si a disponibilitatii statului rus de a permite liberalizarea completa a pietei energetice interne.
Noii oligarhi au descoperit ca parteneriatul cu statul este o forma de control si impunere a unor politici de piata al caror refuz poate însemna de fapt disparitia de pe scena economica. Pe de alta parte, poate spre deosebire de modelul chinez, Rusia de astazi este o creatie nu numai a Rusiei lui Putin, ci si a Rusiei lui Gorbaciov si a Rusiei lui Eltin: perestroika si ulterior ascensiunea gigantilor energetici rusi nu pot fi sterse cu buretele, nici statul rus nu-si poate permite sa recurga – în pofida tendintelor dovedite de centralism si comportament autocratic –, la o „re-nationalizare“ masiva a sectorului economic în ansamblul sau sau a celui energetic.
Martha Harris afirma recent într-un articol intitulat „Energy and Security“, publicat la Georgetown University, ca „istoria secolului XX poate fi vazuta ca o lupta pentru petrol, bani si putere nationala“. Nimic nu pare ca s-a schimbat în secolul XXI, doar ca actualele evolutii sunt generate atât de geopolitica si optiunile strategice ale statelor, cât si de piata privata de energie, care a dat nastere la actori puternici chiar la nivel global...
În acest sens, simbioza stat-companii private în Rusia este una mult mai complexa decât pare la prima vedere. Un gigant precum Gazprom – care aduce un procent semnificativ din taxe si impozite la buget – este aproape un „sub-stat în stat“: dispune de un aparat birocratic foarte extins, de forte proprii de securitate si sisteme de informatii, iar liderii sai provin din elita politica si militara a statului rusesc, cu conexiuni profesionale si personale la toate esaloanele puterii. În mod obiectiv, un asemenea gigant nu se poate afla exclusiv în siajul politicilor unui lider de la Kremlim fara a solicita în schimb sustinerea propriilor interese si obiective – economice sau de influenta –, la nivel înalt. De unde dilema fostilor sovietologi, deveniti astazi „rusologii“ de serviciu ai administratiilor occidentale: cine controleaza pe cine? Care este harta reala de distributie a puterii în interiorul Administratiei si statului rus? Cine se afla în prezent în spatele macro-politicii energetice a Moscovei: Kremlinul, Gazpromul, siloviki diseminati în ambele structuri, ideologii sau economistii? Raspunsul se afla probabil undeva la mijloc – pe traseul unei mixturi complicate dintre toti acesti actori – si trebuie tinut cont de faptul ca, momentan, interesele de expansiune economica si energetica ale statului rus coincid cu cele ale companiilor private rusesti.
În fapt, toate noile ideologii ale puterilor din Asia Centrala reflecta un mod, un pattern comun de adaptare a vechilor sisteme la realitatile post-Razboi Rece: nu doar Rusia si China au adoptat aceasta abordare, ci si multe – daca nu majoritatea – din fostele republici sovietice din regiune: control asupra economiei, privatizare partiala a sectoarelor cheie, perpetuarea unor regimuri autoritariste cu personalizarea puternica a puterii prin figura liderilor (regimurile prezidentiale din Kazahstan, Azerbaidjan, Uzbekistan, Turkmenistan).
Dincolo de ratiunile istorice, de absenta culturii democratice si de sprijinul poate insuficient al Occidentului pentru o democratizare reala a regiunii (cu exceptiile notabile ale „revolutiilor portocalii“ al caror succes este însa acum tot mai discutabil), exista poate – din nou –, si o miza geopolitica si energetica în aceasta stare de fapt.
Analistii vorbesc de „blestemul resurselor“ – cel mai usor decelabil în situatia de instabilitate cronica a unor state africane, dar nu numai. Productia de gaz, petrol sau minerale actioneaza ca un magnet pentru cursa armamentelor sau interventiile externe. „Saracele state bogate“, statele cu o populatie paupera, dar cu o elita economica si politica a carei bogatie se bazeaza pe resursele energetice, tind sa devina regimuri autoritariste, cu forte de represiune puternice, capabile sa înfrânga revoltele civile interne si sa asigure un control politienesc dur, eventual sprijinit din afara, de o putere regionala, asupra cetatenilor proprii. Existenta unor minoritati etnice sau religioase e de natura sa adânceasca asemenea probleme si sa atraga implicarea militara externa în sprijinul unor factiuni. Daca Darfurul, Nigeria, Congo sunt „cazuri-scoala“ pentru acest „blestem al resurselor“, daca Iranul e un caz de exceptie înscris însa pe anumite coordonate similare, asistam la propagarea unor crize si conflicte civile si în Asia Centrala si Caucaz, în mijlocul acelui „heartland“ al lui Mackinder, a caror miza nu este – si nu a fost niciodata –, exclusiv politica. De asemenea, statele rentiere din Orientul Mijlociu sunt un bun exemplu pentru folosirea resurselor energetice de catre o elita bogata si mentinerea la un nivel ridicat de saracie a populatiei. Exista, bineînteles, diferente istorice, culturale, coloniale între Asia Centrala si Orientul Mijlociu. Dar spectrul „blestemului resurselor“ poate fi acelasi…
Marea diferenta ar putea fi creata în viitor numai printr-o implicare mult mai puternica a Uniunii Europene si a instrumentelor sale de sprijin pentru democratie, statul de drept si pentru dezvoltare, instrumente putin folosite din pacate în Estul Europei, Caucaz si Asia, unde mizele politice si geopolitice „ale zilei“ au prevalat adesea în fata nevoilor pe termen lung de stabilitate si prosperitate. Acum un secol, daca ne aducem aminte, un geopolitician precum Haushofer propunea „Drang nach Osten“ (Drumul spre Est) si avansa ideea ca cine controleaza Ucraina va influenta împartirea sferelor de influenta în toata Eurasia. Europa s-a despartit, din fericire de multa vreme, de ideologiile extremiste ale modernitatii – fascismul si comunismul. Europa de astazi este o constructie care, prin însasi existenta sa, refuza intelectual împartirea lumii în sfere de influenta. Dar Europa are în continuare nevoie de un „Drum spre Est“ a carui miza nu mai este nici exclusiv ideologica, nici pur geopolitica. Un „Drum spre Est“, daca ar fi sa asigure doar reducerea dependentei europene de resursele si rutele energetice rusesti, ar fi un drum neterminat. Iar daca ar fi un drum destinat exclusiv promovarii democratiei si stabilitatii, ar fi un drum utopic si periculos. Într-o exprimare eufemistica, sunt mult mai multe puncte comune si legaturi între Parteneriatul Estic al UE si proiectul Nabucco decât vrem noi sa vedem astazi.
Constientizarea faptului ca cele doua drumuri sunt legate, ca strategiile resurselor nu pot fi gândite separat de politicile democratizarii înseamna întelegerea reala a noii relevante a teoriilor geopolitice clasice într-o lume postmoderna. O întelegere în cheie realista, la nivelul unei sinteze subtile, îndraznete si odata realizabile, care ne spune ca nu putem uita „lumea de anticariat a hartilor mucegaite“, cum afirma acelasi Kaplan, dar putem lucra inteligent pentru a o transforma în interiorul limitelor sale inevitabile. Poate ca evolutia globalizarii a consacrat „revansa geografiei“, asa cum sustine Kaplan, contractând distantele, dar pastrând fragmentarile si conflictele regionale ca surse primare de instabilitate. Totusi, este importanta o reevaluare semnificativa a geopoliticii clasice pentru a întelege adevarata sa valoare pentru definirea strategiilor politice sau energetice ale secolului XXI, în sinteza dorita dintre realism si idealism, dintre hartile fizice si cele mentale, mai necesara ca niciodata în istorie.