Welcome to America
articol aparut in Cultura, nr. 238 din 2009-08-27» cultura ideilor »
Autor: Cristina Rusiecki
Aici, in Bucuresti, respiri flacari pe nari si prin toti porii; in San Francisco din „sunny California“, 15-16 grade si un vânt zgribulicios de toamna târzie. Doar in iulie-august, ma linistesc prietenii si isi aduc aminte ca cea mai grea iarna din viata lui Mark Twain a fost o vara petrecuta in San Francisco. Umorist? Nu, realist sadea! Soferul de taxi, aratos, inalt, cu barba si ochelari, care ne duce de la aeroport la hotel ne prezinta orasul, cu tinuta retorica si inflexiuni de National Geographic: clima (brrr!, o simtim pe pielea noastra), curenti de golf, strazi, ultimul cutremur devastator de douazeci de secunde, câti morti, câte case, ce pod s-a darâmat si cât le-a luat ca sa-l refaca.
Noi de unde suntem? Din România. Din România? Great! Curând, „Din România? Great! Very nice“ va deveni leitmotivul calatoriei. Auzind de sute de ori aceleasi cuvinte, un prieten stabilit in California se hotaraste cinic sa-i incurce: De unde sunteti? „Din Valahia“. „Din Valahia? Great! Very nice“. La Moscone Center, unde se tine a patruzeci si sasea editie de Design Automation Conference, un businessman exclama cu compasiune: daca România ar fi macar in UE, tot ar prezenta mai multa incredere!
Surprinzator, taximetristul continua: Am fost de trei ori in România, iar eu simt cum ma incearca un mugure de scepticism. Am vizitat Bucuresti, Sibiu, Sighisoara (aici pronuntia de National Geographic se mai poticneste), Constanta. Prietena mea e din România. Se manânca exceptional acolo. Ma gândesc ce cantitate de curtoazie zace in taximetrele din San Francisco. Dar masa imediat urmatoare ma contrazice vehement. L-am banuit degeaba pe soferul ahtiat de bucatele românesti de un plus de ipocrizie in necesarul de politete. Bucataria californiana e foc de dulce. Friptura se desluseste dintr-un sos dulce, cartofii sunt dulcisori, dulciurile – lesinatoare. Iar ciresele, o dulceata, nu alta! Portiile sunt imense, dar n-ar fi fost o idee rea sa ma dau diabetica. Un prieten cere pâine prajita iar pe felii sta presarat un strat de zahar pudra. Apoi taximetristul continua amabil cu recomandarile: ce restaurante sa cautam, nu cumva sa ratam tramvaiul pentru turisti, pe unde sa ne plimbam: la doua sute de metri de hotel in dreapta, catre Union Square. In orice directie, numai nu in stânga, ca ajungem in Tenderloin si acolo lumea-i cam bizara. Nu e prea sigur. Peste doua zile ratacesc cu prietena mea pe stradutele din centru. Dintr-odata am senzatia inexplicabila ca energiile, cum s-ar spune in teatru, s-au schimbat: efervescenta mocnita. Mersul trecatorilor in pantalonii cu turul cazut, care atârna pe ei, e altfel: sprintar si nonsalant. Si tenul e altul. Bulevardul s-a umplut de hip-hopperi.
Doi câte doi la fiecare colt de strada. Fiecare pare sa aiba o treaba cu cineva, desi in acelasi timp se vântura fara nici o ocupatie. In fata mea un barbat in trecere ii intinde o bancnota mototolita unuia care sprijina zidul si acesta ii palmeaza ceva pastile. Suspect. Ridic privirea sa ma orientez: Tenderloin Av. numarul 4. Fuck! Si doar mi-a spus taximetristul!
Multiculti à l’americaine
Ca european esti obisnuit fie sa faci parte dintr-o majoritate rasiala pe care nu o bagi in seama, fie, in Africa sau Asia, sa te gasesti intr-o minoritate mititica iar toti cei din jurul tau sa aiba altfel de croi la buze, nas, ochi si haine. Forme si culori diferite. In metropolele americane, s-a terminat cu delimitarea usor de digerat pentru creier intre categoria majoritatii si a minoritatii. Nu vezi o minoritate numeroasa indiana, cum se intâmpla la Londra. Nu simti ca ai nimerit intr-o zona cu magrebieni, ca la Paris. Nu, in marile orase americane toate rasele coexista in proportii egale. Cel putin pentru ochiul virgin al strainului intr-o prima zi de America.
Zero scrâsnet de frâne
Dar adevaratul soc „cultural“ nu tine nici de multiculti, nici de mâncare, nici de politete, ci, culmea!, de trafic. Pai când ai supt odata cu laptele de la mama, scârtâit de frâne, scrâsnet de cauciucuri incinse in urmaririle de masini din filme, ajungi in California si dai peste un trafic de pensionari. La fel de blând va fi si in Arizona, si in Utah, si in Nevada. Chiar si pe cele câteva milioane de kilometri de autostrazi (la fel de bine crosetate ca si cartierele lor), unde viteza maxima e de 65 mile/ora. La o prima impresie, plusul de civilizatie americana echivaleaza cu politete impecabila, mare deschidere spre comunicare (nimic neobisnuit ca un strain sa-ti ureze pe strada, in trecere „Have a nice day!“) si respectarea stricta a regulilor in trafic. La fiecare incrucisare de strazi, oricât de nesemnificative, masinile, chiar si motocicletele, din orice directie ar veni, se opresc si ii asteapta sa treaca pe cei ce au sosit inainte. Refuzul sau uitucenia de a reduce viteza la trecerea de pietoni din dreptul scolii atrage amenzi usturatoare si uneori puscarie. Strazile sunt intesate cu inscriptia „Raportati soferii care conduc sub influenta alcoolului la telefonul...“. Imi exprim stupefactia in fata unui inginer român stabilit in Silicon Valley si el ma contrazice amabil: daca tai calea, zigzaghezi benzile, te bagi agresiv in fundul masinii din fata, ai sa scurtezi timpul cu maxim 5%. Stai putin! Deci stresul si oroarea de a conduce in România in ploaia de claxoane, injuraturi, mitocanii si toate agresiunile de pe lume pentru maxim 5%! Asta da calcul ingineresc al mentalitatii noastre urbane.
Ma intreb cât de util ar fi un studiu comparat al deprinderilor din trafic. Calatorind acum un an cu o frantuzoaica pe soselele patriei, un domn a claxonat-o energic pe soferita din fata. „O-la-la!, dar poate sa o panicheze si ea sa faca o prostie!“. Nu-i tradusesem si cuvintele „pline de solicitudine“ adresate doamnei de la volan. Cu câteva ore inainte, stând la stop, dintr-o masina paralela, sotul urla ca chiorul la sotie. „Ce se intâmpla?“, s-a alertat frantuzoaica, iar cineva a lamurit-o: „Domnul ii explica ceva.“ „Nu-i explica prea gentil“, a prins ea ideea. Dar tot haosul isi gaseste undeva nanasul. Probabil climaxul salbaticiei rutiere e de gasit la Cairo. De abia acolo ai senzatia ca nu exista nici o regula. In afara de claxon! Un taximetrist imi povestea râzând ca in Egipt prima lectie de la scoala de soferi nu e cum sa apesi pe frâna, ci cum sa uiti mâna pe claxon. In incâlceala de masini de aici, si daca Ariadna si-ar face din fir produs de serie, tot n-ar descurca nimic. In afara de aparatele care taxeaza nemilos toate orele petrecute pe sosea in vârtejul centripet de masini.
Cât despre savoarea traficului din România, cu eroii sai necivilizatori si angoasa urbana, nu are rost sa-mi aduc aminte. Mai simt inca in linistea din America!