Care pe care
articol aparut in Cultura, nr. 238 din 2009-08-27» cultura ideilor »
Autor: CATALIN STURZA
Omul se impart pentru mine in doua categorii: cei care spun „banii pe care i-am câstigat“ si cei care zic „banii care i-am câstigat“. Nu ii voi dispretui visceral pe cei din a doua categorie, insa voi sti, din start, cam cum au ajuns respectivii sa isi câstige banii… In special daca pretind ca sunt jurnalisti sau directori de multinationala sau presedinti de stat.
Una dintre transformarile cele mai bizare pentru mine, in limba româna, este pierderea prepozitiei „pe“ in fata lui „care“ in acuzativ. Aud in fiecare zi, peste tot: „omul care l-am cunoscut“, „cererea care am facut-o“, „mâncarea care am gatit-o“. Nu va zgârie la urechi? Nu simtiti ca lipseste un ingredient esential din aceasta mâncare?
Regula e simpla: in toate exemplele de pâna acum, „care“ este complement direct in cazul acuzativ. El inlocuieste, in propozitia subordonata, „banii“, „omul“, „mâncarea“, „cererea“. Asupra lor, prin intermediul lui „care“, se exercita actiunea verbelor. Faptul ar trebui marcat prin prepozitia „pe“: „mâncarea pe care am gatit-o“ etc.
De ce e asa de importanta, veti intreba, prepozitia „pe“? Limba pierde multe lucruri, tot timpul cad prefixe, sufixe, sunete si silabe intregi. Prepozitiile sunt proteze dispensabile, iar tendinta de simplificare e una fireasca. Ce conteaza cum gândesc domnii aia batosi din academie, când strada face oricum regula si impune formele cele mai simple si mai comode?
Problema e ca „banii care i-am câstigat“ nu este, in limba româna, forma cea mai comoda. Pronumele „care“ poate fi si subiect: „Care mi-ai sutit masina?“. Iar forma fara prepozitia „pe“ il pune pe „care“ in locul subiectului. Automat, se produce un derapaj logic. E ca si cum „care“ s-ar afla frumos in budoarul propriu, probându-si lenjeria intima, si in secunda urmatoare ar fi teleportat pe o scena cu mii de ochi ce-l privesc. „Care“ precedat de prepozitie este complement direct, e un umil obiect care suporta actiunea; „care“ fara prepozitie este subiect, e vedeta si trebuie sa tina singur scena. „Care“ in rolul de complement direct, neanuntat de prepozitie, este ca o vedeta in boxeri care habar nu are ca peste o secunda trebuie sa dea o reprezentatie in fata fanilor sai.
Apoi, daca acuzativul are ceva distinctiv in limba româna, acel lucru este prepozitia „pe“. Acuzativul fara „pe“ in fata complementului direct este ca un paun fara coada sau ca Vaticanul fara San Pietro. „Pe“ este farul care da speranta oricarui scoler, oferind garantia ca cel putin un caz, in limba româna, nu va putea fi niciodata confundat.
Daca uiti „pe“-ul acuzativului e ca si cum ai da naibii toata gramatica limbii române si n-ai mai sti ca dupa „A“ vine „B“ si apoi „C“. Diferenta dintre „almanahuri“ si „almanahe“ e una subtila, pe când „pe“-ul in acuzativ e o chestie elementara, e „unu plus unu egal doi“ al gramaticii. Rolul lui acolo e cât se poate de logic, nu e deloc stupid. Imaginati-va un marcaj de circulatie, o sagetuta albastra care va spune: „mergeti inspre Cluj, nu veniti de la Cluj!“. Directionati actiunea spre „care“, „omul pe care l-am cunoscut“, nu porniti actiunea de la „care“, fals subiect. Daca ziceti „omul care l-am cunoscut“ e totuna cu a spune ca dvs. sunteti si omul, si cunoscutul, altfel spus v-ati cunoscut pe dvs insiva, intr-un mod schizoid. Atentie, deci, nu uitati semnele elementare de circulatie.
Oameni care se cunosc pe ei insisi, intr-un mod schizoid: Traian Basescu („declaratia care am dat-o“), Calin Popescu Tariceanu (campion absolut, nu l-am auzit niciodata punând „pe“-ul in acuzativ), Mihai Tatulici, Corina Dragotescu, un numar considerabil de academicieni etc., etc.