Satul românesc sau în cautarea timpului pierdut
articol aparut in Cultura, nr. 238 din 2009-08-27» cultura antropologică »
Autor: DRAGOS SDROBIS
La o suta de ani de la marea rascoala din 1907 România devenea membra cu drepturi depline a UE. Dar acest succes nu putea ascunde problemele satului românesc, ce se confrunta cu o criza demografica si economica acuta. 45% din populatia tarii traieste in mediul rural, piramida vârstelor fiind inversata aici, cu baza reprezentata de persoanele batrâne, de peste 50 de ani. In ciuda fondurilor structurale de la Bruxelles, agricultura este subdezvoltata, bazata pe gospodarii mici si mijlocii, in esenta de subzistenta.
Dincolo de acest tablou sumbru, satul românesc are un loc aparte in mentalul colectiv al românilor. Intreaga cultura româna poate fi privita in secolul XIX ca una rurala, ceea ce pentru multi insemna de fapt românesc. Imaginarul devansa sau chiar inlocuia realitatea. Sinonimia taran egal român a creat debuseul cliseizant ideal pentru consolidarea constiintei nationale. In binomul Identitate-Alteritate, procedeul dezirabil ramâne antiteza. Si ce putea fi mai potrivit decât opunerea satului românesc orasului cosmopolit? Intelighentia va pune in miscare acest vector imaginar, consumând energii nesabuite, care evidentiau repulsia fata de valorile apusene. Literatura, artele, istoria devin treptat refractia, si nu reflexia, satului românesc. In timp ce in plan politic demersurile agrare nu reuseau sa gaseasca calea racordarii satului la timpurile noi.
Cuza Voda si taranii
Generatia pasoptista era constienta ca exista o problema taraneasca, dar careia, din nefericire, nu ii cunostea cauzele. Aflarea antidotului se amâna astfel.
In Tara Româneasca, spre exemplu, Comisia Proprietatii infiintata de revolutionari la 9 iunie 1848 era imediat dizolvata. Motivele? O problema lingvistica: lexicul de baza al epocii era puternic slavizat, spre deosebire de vorbirea tinerilor bonjouristi, educati in spirit latinofon. Libertatea era un cuvânt strain pentru taran, caruia mai familiar ii erau zalogia sau slobozenia. Mai putem spune ceva despre proprietate? In cadrul acestor intruniri taranii cereau mereu „sa se vorbeasca româneste, sa intelegem si noi!“ („Enciclopedia României“, Bucuresti, Ed. Fundatiilor Regale, 1938, vol. I, p. 575). O disputa juridica: boierii erau de acord cu improprietarirea taranilor, dar cu recunoasterea in prealabil a caracterului sfânt al proprietatii. Adica, in deplin spirit caragialesc, se dorea reforma, dar sa nu se modifice nimic. Singura victorie ramânea abolirea serbiei.
In timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Micii Uniri care a fost piatra de temeliei a arhitecturii istorice moderne românesti, problema taraneasca a devenit un punct important pe agenda politica. Reforma agrara demarata in martie 1864 de catre premierul Mihail Kogalniceanu a iscat energii potrivnice, care il vor determina pe principe sa apeleze la o lovitura de stat, la 2 mai 1864, ca unica sansa de rezolvare a problemei taranesti. Instaurarea unei domnii autoritare care punea in pericol procesul de modernizare a Principatelor Unite a fost singura modalitate politica de iesire din impas. Care au fost rezultatele acestei lupte politice?
Circa 800.000 de familii de tarani au fost improprietarite cu loturi ce variau de la 5 la 10 ha, in functie de puterea economica a fiecarui taran, calculata in functie de numarul de perechi de boi, principalul mijloc de exploatare al pamântului. Succesul acestui demers ramâne unul timid, ca orice inceput. Un inceput, din nefericire, care s-a lasat mult timp continuat si care devenea un esec ce urma sa se consume. Pentru ca problema agriculturii nu era una de repartitie a proprietatii, ci de productie.
Concomitent cu aceasta reforma agrara, prin legea instructiunii publice demareaza si alfabetizarea pe scara larga a românilor, ce se inscrie in tipologia proceselor foucaultiene de creare a unor „corpuri docile“, a unor cetateni devotati statului, carora li se inoculeaza o constiinta nationala, a apartenentei la o „comunitate imaginata“ (Benedict Anderson). Era apartenenta la o comunitate in care se puteau bucura de beneficii, dar in care taranii trebuiau sa indeplineasca anumite obligatii civice. „Un astfel de simtamânt de responsabilitate reciproca sau ceea ce s-ar putea numi sentiment national era adesea slab sau chiar inexistent, deoarece, pentru multi tarani, statul reprezentat prin administratie si prin locuitorii citadini, in general, era acaparator si tiranic. Procesul transformarii taranilor in adevarati cetateni români era departe de a fi desavârsit“ (Keith Hitchins, „România 1866-1947“, Bucuresti, ed. Humanitas, 1996, p. 191).
1907
In preajma anului 1900 satul românesc nu era deloc tabloul bucolic din „România pitoreasca“ a lui Alexandru Vlahuta sau din tablourile lui Grigorescu. Desi viziunea romantic-paseista consolidata prin opera eminesciana era larg raspândita si propagata de noi curente ca poporanismul sau samanatorismul, satul ramânea un spatiu in care modernitatea cu greu isi croia drum. România era un stat agrar, agricultura având o pondere de 2/3 in PIB iar 3/4 din totalul exporturilor era reprezentat de cereale. Dar, desi aceste procente ar putea parea dovada unei agriculturi dezvoltate, satul românesc este dezolant: frecventa mare a pelagrei (in 1906 se inregistreaza 100.000 de cazuri) provocata de consumul de porumb alterat, mortalitatea infantila ridicata si o rata a analfabetismului alarmanta (peste 80%).
Mai mult, in 1907 424.000 de tarani detineau loturi sub 3 ha iar 300.000 nu aveau pamânt. Cât despre lucrarile agricole? „Porumbul se cultiva cum s-a apucat. Aratura era prost facuta. Masinile agricole erau bine primite, dar taranii nu se aratau dispusi la tovarasii. Tineau tot obiceiurile vechi. Ei nu lucrau 52 de duminici, 30 de sarbatori mari, 12 sarbatori mai mici, 10 sarbatori inchipuite (de pilda joile dupa Pasti)“ (Ion Bulei, „Lumea româneasca la 1900“, Bucuresti, Ed. Fuundatiei Pro, 2006, vol. II, p. 56). O explicatie interesanta, de ordin etnopsihologic, este oferita de Constantin Radulescu-Motru, in paginile „Enciclopediei“ editate in timpul lui Carol al II-lea: „Populatia satelor românesti sta sub traditia muncii colective. Fiecare satean face ce crede ca va face toata lumea. (...) Copilul de satean invata la scoala sa fie cu initiativa, dar cu toate sfaturile primite, copilul de satean când iese din scoala se supune traditiei colective: el munceste, cum a pomenit la el in sat, din mosi stramosi“. Concluzia filosofului accentueaza clivajul mental european: „Omul din Apus face opere durabile, pe când Românul improvizeaza“ („Enciclopedia României“, pp. 162-163).
1907 parea previzibil. Evolutia acestei miscari este cunoscuta si chiar cliseizata. Nu pot sa nu evoc pictura lui Octavian Bancila, „1907“, uzitata ca suport vizual pentru poezia lui Octavian Goga, „Noi vrem pamânt“, in manualele de literatura din perioada comunista (si nu numai).
Matricea istorica marxista ne-a convins ca revolutiile si rascoalele sunt dovezi ale inchegarii unei constiinte de clasa care pregatea terenul pentru lupta finala de instaurare a comunismului, veritabila apoteoza istorica. In acceptia stiintelor sociale moderne rascoala este definita ca protest impotriva indivizilor sau abuzurilor, mai degraba decât ca incercare de a schimba un intreg sistem. Mai mult, rascoala apare atunci când exista o discrepanta intre asteptarile unui grup si perceptia asupra realitatii. Concret, eliberarea din serbie si improprietarirea din 1864 au creat un orizont de asteptare exagerat, de emancipare economica si sociala rapida. Cum am mentionat mai sus, chestiunea taraneasca nu era una de proprietate, ci de productie. Forta de munca trebuia sa accepte beneficiile revolutiei industriale. Universul autarhic trebuia, astfel, sa se converteasca intr-un sistem capitalist bazat pe actiuni lucrative, care sa permita taranului sa intre pe piata cererii si ofertei ce avea ca mijloc de schimb moneda. Initiativa trebuia sa inlocuiasca existenta. Era detentiei banului se va dovedi mai aspra decât era obligatiilor fata de boieri.
O alta abordare este una administrativ-statala, cea a conflictului dintre centru si periferie. Procesul de modernizare a statului român a insemnat si aparitia unei palete de obligatii din partea cetatenilor. Presiunea statului (centru) asupra taranimii (periferia) a dus la o intensificare a obligatiilor financiare: taxe, impozite. Astfel, rascoala devine o rezistenta a periferiei, care se accentueaza, impotriva centrului. „Modernitatea condamna conditia de viata a taranului. De fapt, modernitatea se infaptuia prin sacrificiul acestei conditii“ (I. Bulei, op.cit., p. 63).
Aici argumentatia necesita câteva nuantari. Enciclopedia României din 1938, in capitolul IX, „Organizarea sociala a taranimii“, scris de sociologul Henri Stahl, evidentiaza doua tipuri de sate: cele clacasesti si cele razasesti1. Deci, daca satele clacasesti reprezentau periferia, comunitatile de razesi pot fi privite ca o periferie-frontiera ce favorizeaza libertatea si egalitatea, ce apare ca o contrapondere la conventionalismul si respectul pentru autoritate si traditie asociate cu centrul. Periferia-frontiera „adauga o a treia optiune (iesirea) la alternativele conventionale ale protestului (vocea) si conformitatii (loialitatea)“ (Peter Burke, „Istorie si teorie sociala“, Bucuresti, ed. Humanitas, 1999, p. 101).
Epilogul anului 1907 este unul trist. Situatia taranimii care depindea de pamânturile luate in arenda s-a ameliorat atât cât sa permita subzistenta. In schimb, la nivelul elitei se intaresc curentele traditionaliste. Constantin Stere, ideologul poporanismului, concluziona ca modelul trainic al societatii românesti nu trebuia sa fie Occidentul, ci satul care mai pastra adevaratul suflet românesc. Identitatea româneasca se construieste in jurul taranului a carui conditie sociala este echivalentul istoric al periplului poporului român. De aceea Marea Unire trebuia sa insemne si marea eliberare a taranului. Pentru ca dupa marele razboi masele ieseau cu constiinta ca au dus greul si de aici si asteptarile de multe ori exagerate. O lume noua trebuia sa se nasca. Votul universal si reforma agrara veneau sa estompeze valul revolutionar al democratizarii. Taranizarea – ca proces sociologic de improprietarire a locuitorilor satelor – isi atingea apogeul.
Reforma agrara a fost infaptuita de maresalul Averescu, tatal ostasilor din transee, acelasi care a condus operatiunile militare de represiune din 1907. Nici aceasta reforma, desi a condus la disparitia mosierimii ca si clasa si a unui important partid politic, curentul conservator, nu va rezolva problema taraneasca. Din nefericire, istoria nu a mai avut rabdare sa dovedeasca acest lucru. Pentru ca numai peste doua decenii si un pic satul românesc intra in sfera unor transformari fara precedent, care vor duce la disparitia unui intreg univers social si economic.
Pamântul destelenit si taranul dezmostenit
Comunismul a considerat ca nu se poate baza decât pe proletariatul urban. Taranimea o considera un inamic, deoarece era puternic ancorata in ideea de proprietate privata. Aversiunea taranimii a fost temperata de o reforma agrara intreprinsa de Petru Groza in 1946, prin care se dorea sa se arate taranimii intentiile bune ale comunistilor fata de satul românesc. Pâna in 1949, când brusc colectivizarea a provocat un proces de distrugere a satului, de rezistenta fatisa anticomunista si de trecere in proprietatea statului a terenurilor agricole.
Romanul prozatorului rus Mihail Solohov, „Pamânt destelenit“, a fost un bun prilej de propaganda, prin care se incerca sa se arate latura pozitiva a acestui proces si chiar instaurarea unei noi etici, golita de sentimentele egoismului sau ale rapacitatii. Asa s-a dorit si romanul lui Mihail Sadoveanu, „Nicoara Potcoava“, care nu va pregeta in a scrie si un manifest favorabil URSS-ului, „Lumina vine de la Rasarit“, in care surprinde partial opulenta universului rural sovietic. De la botnitele pe care trebuiau sa le poarte taranii pe domeniile mosierilor, dupa cum descria Zaharia Stancu, la holdele de grâu si la vagoanele de unt, marmelada si oua pictate de catre Mihail Sadoveanu. Pictate, adica imaginate, nicidecum reale. Altfel, cum am putea explica existenta cartelelor la produsele de larga necesitate?
Detaranizarea, adica deposedarea taranului de mijloacele sale de existenta, a condus la „distrugerea identitatii economice si sociale a taranimii“ (Veress Eniko, „De/re-taranizare in România dupa 1989“, in „Sociologie Româneasca“, 1999, p. 79). In tarile fostului bloc comunist, ca si in România de altfel, acest proces a fost urmarea ideologiei politice tintind catre o societate noua, care sa rupa legaturile economice, sociale si culturale cu societatea considerata deja prea traditionalista. Hiatusul comunist este considerat a fi imburghezirea intrerupta, distrugând un univers economic si social.
Daca prima etapa a fost colectivizarea, pasul necesar in viziunea lui Ceausescu a fost sistematizarea satelor românesti, in dorinta de atenuare a diferentelor dintre sat si oras. Proiectul se dovedeste un esec, deschizând larg portile fenomenului de rurbanizare. Comunistii se vad obligati sa constate ca anumite circumstante materiale erau necesare, dar nu suficiente pentru a transforma taranul in cetatean socialist.
Dupa 1990: improprietarire, manipulare, tergiversare
Situatia postdecembrista poate fi caracterizata in trei cuvinte: reimproprietarire, manipulare si tergiversare. Colapsul economic de dupa 1989 a coincis cu un vizibil proces de re-taranizare, prin care tinerii pensionari se reintorc la tara unde demareaza un proces agricol de subzistenta, bazat pe munca fizica individuala si nu pe mecanizare si asociere.
Modernizarea societatii rurale a fost un esec. Depopularea actuala a satelor, populatia decrepita si mentalitatea ca a trai la tara echivaleaza cu imposibilitatea de a te adapta mediului urban converg spre un scenariu sumbru: moartea satului.
Care sunt sansele de resuscitare atât economic cât mai ales social ale taranimii? Se poate vorbi de o re-situare a clasei taranesti? Din punct de vedere terminologic, aceasta formulare de origine marxista pare desueta. Clasa desemna un grup de persoane ale caror sanse in viata sunt determinate de starea pietei.
Din unghiul mentalitatilor colective situarea unei categorii sociale este determinata de statutul sau onoarea acordata de Ceilalti. Si aici asistam la o degradare a conditiei de taran si la nivel lingvistic. La inceputul secolului XX oamenii satului isi iubeau tara, cuvântul patrie fiindu-le inca strain. In schimb, astazi conotatia cuvântului taran a devenit una peiorativa. Tot ce este anacronic si asocial este condensat sub umbrela acestui termen. Daca se doreste o ameliorare a statutului satului românesc, constructia ar trebui sa plece de la nivel imaginar. Dar, in aceeasi masura, o identitate restaurata trebuie sa plece de la o stima de sine pozitiva. Or, in aceste momente nimic nu pare sa-i ofere taranului român motive de mândrie. Dorim reinvierea satului, dar nimeni nu-l mai revendica. Este un no man's land. Pâna când va deveni tinutul lui a fost odata...
Note 1. Intriganta, insa, este harta realizata de Petru Poni in 1912 si expusa aici, care inregistreaza un procent mic de razesi (sub 10%) in zona de N-E a Moldovei si in S-E Munteniei. In judetul Botosani a izbucnit rascoala din 1907, iar astazi aceste regiuni corespund zonelor sarace ale României. La fel de interesant este faptul ca incercarea regimului comunist de a distruge aceste periferii-frontiera prin colectivizare au dat nastere unor rezistente acerbe, in zone precum Tara Vrancei sau Tara Fagarasului.