Rainman cu zapada si magnificul Alan Rickman. „Snowcake“
articol aparut in Cultura, nr. 238 din 2009-08-27» cultura cinema »
Autor: ROZANA MIHALACHE
Rasputin si Severus Snape. Antieroi carora nu le poti rezista pentru ca Alan Rickman a pus putin din el in fiecare. Am inceput sa ma uit la Harry Potter pentru ca el, Mr. Rickman, avea un rol important. Din acelasi motiv am citit cartile. Ca o sceptica ce sunt, am crezut mai putin in magie decât credeam in acest actor.
Nu va mai spun de câte ori am putut sa vad „Love Actually“, „Sense and Sensibility“ sau… „Die Hard“. Sa ghicim pentru cine.
Bagajele din trecut
Sunt unii actori atât de speciali si devotati profesiei lor incât devin greu de observat pentru mase. Ei sunt aceia care isi fac personajele, oricât de mici si nesemnificative, sa straluceasca, fara sa le pese insa daca pentru ei mai e loc sub lumina reflectoarelor.
Alan Rickman este poate cel mai bun exemplu in acest caz. Actor de teatru prin excelenta, cu un BAFTA, un Emmy si un Golden Globe la activ, Alan Rickman nu este recunoscut ca un star al generatiei sale si se poate spune ca a avut parte mai mult de roluri secundare.
Fascinatia mea pentru el, pentru gratia cu care confera originalitate oricarui personaj pe care il interpreteaza, m-a facut sa dau din intâmplare peste un film independent, low buget, turnat in frumoasa Canada, cu un titlu cel putin interesant: „Snow Cake“.
Un film care a deschis Festivalul International de la Berlin, dar care n-a impresionat prea tare critica si care a ramas in umbra. Meritul principal al regizorului Marc Evans este acela ca in povestea nu prea bine legata, scrisa de o anume Angela Pell, i-a oferit lui Alan Rickman rolul principal.
Si Rickman a depasit orice asteptari, oferind o interpretare cel putin… maiestuoasa. El il joaca pe Alex, un barbat cu probleme si cu multe bagaje neplacute din trecut, care-l fac sa devina tacut si nu foarte prietenos.
Intâlnirea cu o tânara plina de viata ii schimba cursul existentei pentru totdeauna si, printr-un joc nefericit al sortii, ajunge sa o cunoasca si sa se „imprieteneasca“ (desi „prietenie“ nu e chiar cuvântul potrivit) cu mama acesteia, Linda (Sigourney Weaver), care este autista.
Desigur, filmul nu poate scapa de o poveste de dragoste, care se iveste intre Alex si o vecina de-a Lindei, Maggie (intepretata de Carrie-Ann Moss), dar altfel este mai mult decât decent si emotionant.
O epidemie de autism
Personajul Lindei este interpretat de Sigourney Weaver, care desi nu-i la fel de stralucita ca celebra „varianta masculina“ a autistului, Raymond Babbitt din „Rainman“ (interpretat de Dustin Hoffman), nici nu dezamageste – de remarcat monologul ei in care incearca sa dea sens printr-o poveste unui cuvânt inventat: „dazlious“.
Dar Alan Rickman fura tot filmul, facând ceea ce Weaver nu a putut, si anume sa-si asume si sa-si insuseasca personajul, cu fiecare fibra din el, fiecare privire si fiecare crispare a buzelor.
„Snow Cake“ s-a vrut a fi o lovitura din punct de vedere scenaristic, dar autoarea s-a pierdut in detalii si a scapat povestea din mâna superficializând-o; per ansamblu, povestea a reusit totusi sa-si atinga scopul, daca acela a fost prezentarea vietilor complicate ale unor oameni comuni si incredibil de singuri in suferintele si bucuriile lor, toti atinsi intr-un fel sau altul de aceeasi maladie.
Aici autismul nu era numai boala Lindei, ci pare ca afecteaza toate personajele, fiecare izolându-se intr-o lume proprie, greu de inteles de cei din jur.
Dar, dincolo de orice altceva, „Snow Cake“ merita vazut pentru placerea de a urmari un mare actor lucrând cu devotament si dragoste pentru personajul sau.
Ladies and gentlemen, Alan Rickman!