Un remake sifonat
articol aparut in Cultura, nr. 238 din 2009-08-27» cultura cinema »
Autor: CORNELIA MARIA SAVU
Intr-o perioada a escaladarii terorismului si a holdup-urilor de rasunet, filmele cu luari de ostatici pentru care se cer recompense fabuloase se afla in trend. Intr-atât, incât au aparut si personajele specializate, negociatorul, de profesie sau de circumstanta si detinatorul de persoane sechestrate. Duelul dintre cei doi e miezul unor asemenea pelicule de gen, statice din start, cu miza pe schimbul de replici care sa duca la un final mai mult sau mai putin previzibil, in functie de inspiratia si mestesugul scenaristului.
Actiunile colaterale, ale baietilor buni (sau mai putin buni) din fortele de ordine si ale railor din imediata apropiere a raului-sef, condimenteaza, ingenios ori palid (la minima rezistenta), razboiul psihologic si al nervilor dintre personajele centrale. Nu pot sa nu amintesc aici pe unul dintre negociatorii profesionisti (in film, fireste), carismaticul Bruce Willis, cu partituri scrise special pentru prestatia sa si aflat in topul celor mai bine remunerati actori de la Hollywood, tocmai pentru asemenea roluri.
Si, cum se intâmpla frecvent in ultima vreme, si genul acesta de filme inregistreaza revizitari ale unor pelicule de oarece notorietate. Aduceri la zi, mai ales in ceea ce priveste tehnicile de filmare si de montaj. Din pacate, de prea multe ori pe scenarii subtiate, rarefiate si fara contributii majore la capitolul prestatie actoriceasca.
De ce se fac asemenea remake-uri? Pentru ca reteta garanteaza interesul unei anume categorii de public, deloc de neglijat. De ce se fac asemenea remake-uri cu actori de mare calibru (premiati ai Academiei de Film Americane, de exemplu, si pe locuri de frunte in box-office) ale caror partituri sunt, in respectivele reluari, de categorie B? Pentru ca vând filmul si fac investitia rentabila, dar isi asigura si un public „popular“, in pauzele dintre doua roluri din categoria celor care vizeaza maiestria actoriceasca.
Romanul lui John Godey, „The Taking of Pelham 123“, care nareaza furtul unui vagon de metrou plin cu calatori din statia new-york-eza Pelham (cursa care ajungea in amintita statie la orele 12:30) si tratativele purtate cu rapitorul care cerea zece milioane de dolari in schimbul ostaticilor, a avut succes in S.U.A, in Marea Britanie si in alte tari europene. Un thriller best-seller international, care adauga vagonul de metrou mijloacelor de transport deturnate in romane si in filme antrenante, având ca model viata reala (avioane, trenuri, vapoare, autocare). Nu era, insa, lipsit de subtilitati psihologice in jocul de-a soarecele si pisica dintre negociator si raufacator. Ba chiar si de câteva tuse de umor bine aplicate, la loc potrivit, in suspansul actiunii. A fost ecranizat, cu succes, având in distributie duo-ul Walter Matthau – Robert Shaw si o buna garnitura de actori in rolurile secundare, intre care facea figura aparte Martin Balsam, in rolul lui Ramos, „omul din interior“ al rapitorului.
Tony Scott (fratele mult mai cunoscutului regizor si producator de film Sir Ridley Scott) a revizitat atât romanul, cât si prima ecranizare. Pentru remake-ul al carui regizor a fost, productie 2009 (cu premiera româneasca in 14 august si instalata, pentru prima saptamâna a prezentei in cinematografele bucurestene, in fruntea box-office-ului), el a ales scenariul lui Brian Helgeland. Destul de putin ofertant pentru cele doua vedete, capete de afis, Denzel Washington (Walter Garber, negociator de ocazie, un rol acoperit si corect politic, precedentul, in destul de bogata filmografie a actorului fiind interpretarea lui Gray Grantham, jurnalistul de investigatie din „Dosarul Pelican“, care, in romanul omonim al lui John Grisham nu e afro-american) si John Travolta (Ryder, agentul de pe Wall Street, fost puscarias, creierul „operatiunii“). Scenariul schematic le ofera celor doi evolutii lineare. Surprinzator, caci regizorul este si scriitor (Anthony Scott), obisnuit cu altfel de personaje (e adevarat, pe palierul literaturii).
Intrat accidental in jocul de-a soarecele si pisica, Walter Garber (Denzel Washington) isi accepta rolul de negociator ca pe o fatalitate, mai ales ca asupra lui se exercita suspiciuni si malversatiuni. Retrogradat, aflat la momentul nepotrivit in locul nepotrivit, e silit sa-si asume acte de curaj care nu-i stau in fire. Un fel de working class hero l-au numit câtiva comentatori ai filmului, fireste, in raspar.
Având toate datele unei brute de serie, Ryder (John Travolta) e un psihopat cu putine momente de luciditate smechera, caruia i se pare ca si-a gasit partenerul ideal pentru o confruntare de unde e sigur ca va iesi invingator. Pluseaza pe forta dominatoare, pe ascendentul asupra unui ins ofensat, pe cale sa fie ejectat de colegi, in viziunea lui, ca el si pierde, fara glorie, la mustata. E foarte clar ca cei doi actori nu se simt deloc in largul lor in datele personajelor din scenariu. Cum se intâmpla tot mai des in noile filme intrate pe ecrane in ultima vreme, rolurile personajelor secundare sunt mult mai ofertante. John Turturro este un foarte exact negociator profesionist pus in dificultate, ca Monetti, Luis Guzman face un Ramos total opus celui interpretat de Matin Balsam, dar la fel de credibil, in fine, James Gandolfini e un primar al New York-ului, amestec de Rudi Giuliani si Michael Bloomberg, care poate fi considerat revelatia filmului, cu umor, lipsit de morga, masiv, uman si foarte vulnerabil in egala masura.
Ce aduce nou acest remake sifonat? E de cautat in zona tehnicii de filmare si a efectelor speciale. Tony Scott ia destul de multe de la fratele sau – zoom, digital (care face ravagii in acest film atunci când regizorul vrea sa-l dinamizeze), mult intuneric, filmari din mâna si montaj taiat pe secvente scurte, redundant in deslusirea intregului. Suntem departe de performantele lui Sir Ridley Scott din „Body of Lies“ si acelea, de multe ori, impinse spre limita suportabilitatii privitorului si a coerentei actiunii.