Orasul e un animal zgomotos
articol aparut in Cultura, nr. 238 din 2009-08-27» cultura urbana »
Autor: Vladimir BULAT
Acest text reprezinta o completare a grupajului despre „Zgomot urban“ aparut in numarul 31 al revistei „Cultura“. (n. r.)
1, 2. Va supara zgomotele urbane emise de confratii calatori prin oras?; Sunt aceste zgomote parte din sunetul orasului si, prin urmare, nu avem de ce sa ne sinchisim de ele? Sunt ele, dimpotriva, o forma de poluare?
Orasul e, prin excelenta, un animal zgomotos, asadar, e falsa temerea noastra fata de zgomotul produs de acesta. Când consimti, de voie sau de nevoie, sa traiesti intr-un oras – zgomotul acestuia devine parte din cotidian. Faci si tu parte din el. Parca liniste totala nu mai e nicaieri. Zilele trecute, la munte fiind, aproape ca am „asurzit“ de bâzâitul albinelor din jurul petuniilor suspendate sub cornisa vilei in care stateam... Daramite milioanele de agregate, atelaje, masini, gadgeturi, claxoane etc? Ma deranjeaza exagerarile, nu si emisiile sonore normale ale macaralelor, basculantelor, escavatoarelor, motocicletelor.
3. Sunt gadgeturile urbane – de la walkman la iPod si iPhone – un instrument de alienare, de izolare a individului in „oaze hedoniste“, asa cum pretinde A. N. Wilson?
Vreau sa cred ca Wilson exagereaza. Dar impartasesc ideea, paradoxala, ca pe cât de sofisticate si de complexe devin uneltele de comunicare, omul devine tot mai necomunicativ, si, totodata – iresponsabil. Aceste „scule“ nu aduc o miscare a sufletului, ci doar re-formateaza capacitatile fizice ale omului... Maurizio Ferraris, care a scris o foarte captivanta carte, denumita „Alo? Unde esti?“ (mic tratat despre telefonul mobil), tradusa si in româneste, ne arata ca in germana mobilul este „Handy“, de la „hand“, ceea ce inseamna mâna, mobilul fiind o continuare a acesteia; exact asa i se spune si in Thailanda: mue tue, „prelungire a mâinii“. De aici putem deduce ca tehnica se bazeaza pe manualitatea omului, si nu se adreseaza câtusi de putin functiunii spirituale a individului. De aceea, sunt optimist – nu cred ca tehnica, in cazul unui om cu real discernamânt, poate fi alienanta! Ci doar aleatorie si pasagera. Obiectul nu ataca subiectul. Sunt, in cel mai bun caz, adjuvantul acestuia.
4. Astfel de gadgeturi tind sa adune cât mai multe lucruri, la pachet: muzica, filme, internet, chiar si carti electronice pot fi urmarite/consumate cu un singur aparat. Ar putea ele sa creeze un fel de zombies urbani, cu mintile captive in ecranele telefoanelor?
Estul nostru mai are sanse sa nu produca acesti „zombies urbani“ tocmai datorita ne-sincronizarii cu timpul real al civilizatiei occidentale si americane. Asta pe de o parte. Iar, pe de alta parte – mai este si traditionalismul funciar, quasi-general, al oamenilor Rasaritului. Omul acesta e mai meditativ, nu rezoneaza prea rapid la ispitele tehnologice. Dar cu atât mai suprinzator mi s-a parut sa gasesc la Bran un cineplex 5 D, in satul de lânga castel, deci nu in capitala. Paradoxurile se pot tine lant!
5. Când credeti ca vor invata bucurestenii/concetatenii nostri sa asculte muzica la casti? Cum vor invata ei acest lucru?
Muzica trebuie ascultata cu mintea, nu doar cu urechile. Când iti infunzi timpanele cu rotitele unor casti o faci din doua considerente (deloc de dragul muzicii!): a) sa te izolezi de restul lumii, pentru ca-ti doresti doar „propria muzica“, si b) sa faci o demonstratie a echipamentului din dotare. Ambele plauzibile, dar deloc obligatorii. Imaginati-va un mega-concert, cu o trupa celebra, in fata careia intregul public sa stea cu castile infipte in urechi si sa asculte fiecare dintre indivizii prezenti o alta muzica. Ce poate fi mai dizgratios si ridicol? Cam asa stau lucrurile si cu cei mai multi care, aflati la un semafor, dau muzica mai tare, interferând cu totii, intr-un vacarm cacofonic... asta nu are nimic de-a face cu muzica. Dar nici cu bunul-simt.
6. In ce masura România reprezinta o situatie particulara, tinând cont de gradul de cultura al utilizatorilor de iPoduri, iPhone-uri, walkmanuri si telefoane mobile multimedia?
Pomeneam mai sus de cele doua particularitati ale României contemporane: ne-sincronizarea si traditionalismul. Dar ambele dimensiuni pot fi si false, caci, asa cum pomenea profesorul Zygmund Bauman, ca nu se globalizeaza societatile in totalitatea lor, ci doar anumiti indivizi, tot astfel aceste „scule“ pot fi utilizate cu succes si folos de catre unii si total repudiate, sau neintelese pur-si-simplu, de altii. Nu e loc aici de concluzii sau generalizari. Trebuie discutate si analizate cazuri, grupuri, situatii. Se face o greseala daca se procedeaza altfel.