Trei personaje în interviurile lor. Mai mult amintiri decât consideratii
articol aparut in Cultura, nr. 238 din 2009-08-27» cultura memoriei »
Autor: MIHAELA GRANCEA
Pentru Petre Mihalache, Frontul de Est a fost perioada de glorie a vietii sale, caci si astazi se considera un secerator de „rusi“, un razboinic autentic. De regula, pe „front“, taranii erau soldati „prosti“, indeosebi datorita asumarii moralei crestine si refuzului de a ucide. Lumea rurala interbelica, si nu idilizez, era cutremurata de „varsarea de sânge omenesc“ si multi dintre soldatii-plugari incercau sa nu omoare dusmanul, tragând, in timpul luptei, fara o tinta precisa. Insa taranul nostru, Petre Mihalache avea o alta conduita, iar imaginea dusmanilor care fugeau „ca iepurii“, ii oferea o satisfactie cu totul speciala!
Vai de mama noastra!
Desi are doar 7 „clase primare“, personajul povesteste cu o oarecare coerenta: „A fost viata grea in timpul razboiului... pe front, la Iasi, am fost ochitor de mitraliera si am tinut rezistenta la castelul lui Mihail Sturdza. Acolo am fost cu Divizia a 3-a Artilerie, ce avea doua regimente de infanterie, 4 Arges si 30 Muscel si mai era si 15 Artilerie Turnu Magurele. Când s-a rupt frontul pe 18 august s1944, n.m.t la Târgu Frumos si la noi a ajuns la 20 august... si acolo au inaintat rusii... ii imbata sa mearga la atac! Eu eram ochitor pe o mitraliera de 360 de kg si acolo cred ca am omorât foarte multi rusi ca veneau beti, cu mânecile sumese si cu capetele goale si strigau «Uri! Uri!» (adica, «Inainte! Inainte!»)... si când trageam cu mitraliera ii nimiceam pe rânduri! Când s-a intunecat nu am mai vazut sa tragem si au patruns rusii peste noi. Divizia se retrasese, la fel infanteria si cu ceilalti, cu tunurile cu cai. Am avut noroc, ca, daca ne prindeau rusii pe noi cu mitralierele care le aveam la noi (erau 3, dar decât ssict eu am tras!), cred ca ne jupuiau de vii dupa ce prapad le-am facut noi atunci. Era gard de sârma ghimpata si asa am putut fugi ca nu veneau dupa noi! Noi am fugit noaptea si ei au inaintat dimineata si ne-au prins pe noi tocmai la Braila! Pe 23 august s1944, n.m.t s-au intors armele si ne-au spus niste oameni sa n-o mai luam pe Mizil-Ploiesti-Bucuresti ca sunt lupte pe partea aceea. Doua „sectii de 40 de soldati“ ni i-a prins rusii prizonieri la Podul Iloaiei! Noi, alti 40, am scapat ca am intors masinile si am fugit si am ajuns la Braila, intr-o comuna, unde ne-au prins si pe noi rusii... erau 5 tanchete rusesti! S-a dat jos o pitulice de femeie, abia daca avea 1,5 m inaltime, avea umarul plin de stele si cu pistolul – noi ne certam cu niste nemti si se certa ofiterul nostru cu cel al nemtilor – rusoaica, cu pistolul lung, a impuscat ofiterul german care se ruga sa nu-l impuste! Noi aveam un lipovean care vorbea bine rusa si ala a vorbit cu rusoaica si ne-au luat intre tanchetele lor, a fost mai la adapost! Seara s-au suit niste tigani de-ai nostri pe masini si strigau ca suntem victoriosi srâde usor a batjocura, n.m.t…când colo, noi eram vai de mama noastra, nespalati, amarâti, ca niste iepuri goniti!
„Nenea!“, nu „Tata!“
In iarna lu' 44-45 nu am vazut casa de om, numai prin transee am dus-o! Când au bombardat Bucurestiul, am fugit la marginea lui sa ne salvam. In septembrie, ne-au dat si noua 7-10 zile permisie sa mergem acasa, faceam de garda in regiment si intr-o noapte ne-au imbarcat la tren, toata bateria completa, si directia… pe front, la Arad, nu acasa! In octombrie am stat in paza orasului Arad, iar pe 7-10 ianuarie '45 ne-au pornit in Ungaria pe front si am trecut dincolo, in Ungaria… si trupele române si ruse inaintau, iar nemtii si ungurii se retrageau si ii goneam ca pe iepuri. Am ajuns in Cehoslovacia, iar de acolo trebuia sa mergem mai departe sa luptam, dar pe 8 mai a cazut Germania. In august ne-au trimis acasa! Incorporat din 1943, m-am eliberat in 1946. Când am ajuns acasa, aveam medalie primita pentru meritele de pe front («eliberarea de sub jugul fascismului»), dar fata mea cea mica nu ma mai recunostea... pâna s-a invatat striga la mine «Nenea! Nenea!», nu «tata».“
Copilaria lui Stefan Deca1
Razboiul ramâne o realitate traumatizanta indeosebi pentru copii care l-au trait, indiferent de unde ar fi acestia! Stefan Deca ramâne si acum unul dintre „copii razboiului“. Si fatalismul sau este unul dintre efectele conflagratiei: „...pai, inca din '31 de când m-am nascut si pâna la 1953 am locuit la Constanta, aproape de centrul orasului, alaturi de parinti mei si de cei doi frati si sora mea. Locuiam intr-un apartament mic, eram inghesuiti, eu si fratii mei eram nevoiti sa impartim aceeasi camera....a fost greu, am avut o copilaria grea sintervievatul ofteaza, n.m.t. Ce-i drept, si «marea conflagratie», asa cum numeau cei mai in vârsta razboiul asta mondial, ce a inceput in '39 si abia in mai '45 s-a incheiat, avea sa ma gaseasca in micul meu apartament din centrul Constantei, desi imi amintesc si acum, eram doar un tânar la nici 14 ani de zile impliniti (la momentul 1945), ca dupa... '43, am petrecut mai multe zile prin transee, ascunzându-ne de atacurile inamice, decât la mine in apartament. Au fost vremuri grele, tinere! ...anii razboiului au fost cei mai grei din viata mea...mult mai grei decât ce avea sa urmeze apoi, sub regimul Tovarasului!“
Generatia sfertului de pâine
„Sunt asa de multe de spus, eram doar un copil la 14 ani când s-a terminat razboiul, dar inca imi amintesc multe lucruri din timpul razboiului. Mi-a ramas parca intiparita in minte expresia ce facea ravagii inca din 1939 in tot orasul: „razboiul e pe noi!“. Zilnic suna alarma, pâna si noaptea ne culcam imbracati... eu si fratii mei fugeam in transeele care erau sapate in cartierul nostru, acoperite, iar oamenii fugeau la ele, stateau ghemuiti acolo pâna când se suna incetarea „focului“. Incetarea se suna printr-un sunet prelung, ce dura mai bine de cinci minute. Retin ca toata lumea ii spunea la sirena «magaoaie», cred ca o numea asa pentru ca avea un sunet cu adevarat inspaimântator, oarecum lugubru. Când cadeau bombele, prin suieratul lor puternic, aveam impresia ca vin direct spre noi, insa, de fapt, ele cadeau la câtiva kilometri buni de noi.... le auzeam contactul cu solul! Am constatat dupa aceea ca noi, generatia aceea de copii am fost crescuti cu spaima aceasta si am ramas oarecum mici de statura, ma refer la cei din cartierul meu... eu cred ca datorita spaimei din acei ani! Pe malul portului din Constanta era una din faimoasele «baterii de coasta germane». Eu, copil fiind, eu ma bagam peste tot, imi amintesc ca proiectilele erau aduse pe linii de «vagant», erau atât de mari ca uneori eu cu ceilalti copii ne bagam, intram cu tot corpul in ele! Si când pleca un proiectil, suiera de parca era toata marea acolo! Avea o rezonanta enorma, bateria asta care tragea catre vasele inamice aflate in larg. Stiu ca erau ruse! A fost spaima, multa spaima! Lânga cartierul nostru erau amplasate baterii antiaeriene. Retin ca exact pe 4 aprilie 1944 a avut loc un atac aerian extrem de puternic purtat de americani si englezi; cei mai in vârsta spuneau ca atunci avioanele americane veneau in «stil covor», câte 30-40 de avioane intr-un atac. Dupa acest atac criminal, s-au gasit, aproape de locul unde ma aflam eu, bucati din corpurile umane, picioare, mâni, de toate! Am ramas in memorie cu imagini terifiante din acele zile. Trebuie sa-ti mai spun ca retin si un alt aspect – odata ce a inceput razboiul s-a impus in toata tara acel «regim al cartelelor» , un regim dur pentru populatie prin care conducerea de atunci, «criminalul de Antonescu» a impus la cetateni cartelarea pâinii, a laptelui, a zaharului, a uleiului, aproape la toate produsele de baza. A fost foarte greu, nu degeaba generatia de atunci a ramas in istorie cu denumirea de „generatia sfertului de pâine“ ( se acord o singura pâine pe zi la câte o familie de patru membri). Se fura, s-a furat mult in anii razboiului, erau hotii mari, nu stia nimeni câte se intâmplau! Of, ce vremuri grele am trait atunci! Eu am o vorba, fiecare perioada istorica e grea si are specificul ei, dar parca când stau si ma gândesc, cred ca atunci mi-a fost cel mai greu, cu totul!“
Celalalt razboi
„La sfârsitul razboiului a fost o degringolada, un haos absolut, cei care se aflau in timpul razboiului la conducerea tarii, administratia, se asteptau sa fie indepartati, erau constienti ca va veni alta conducere politica. Nu mai aveau curajul sa aiba initiativa impotriva oamenilor de rând. Imi amintesc ca imediat dupa ce s-a anuntat ca pe frontul de Vest s-a incheiat razboiul, a inceput sa apara vestitul slogan al vremii «Votati soarele», si in acelasi timp incepuse si o puternica denigrare a regalitatii. A fost o perioada ciudata rau, nu ne-a fost usor noua, celor care am trait acele vremuri. Deja lumea nu mai avea incredere in vechiul regim, se formase asa o ura a poporului indreptata nu neaparat impotriva regelui, dar mai ales impotriva celor aflati la putere, pâna la venirea lui Petru Groza in ‘45. Era clar ca se dorea o schimbare... ce avea sa-i aduca pe comunisti la putere, asa a fost sa fie!
Eu am o expresie pentru ceea ce s-a intâmplat atunci, era o „goana dupa inavutire“! Am crezut atunci ca cei care vor fi la conducerea tarii se vor gândi la oameni, la cetateni... dar nu a fost sa fie asa, au umblat toti dupa bani, dupa inavutire. Toti am avut de suferit, pâna si noi oamenii simpli, unora le-a fost data titulatura aceea de chiaburi... In Dobrogea, aici se afla atunci, ca si acum, un amestec foarte mare de populatii etnice. Pe lânga români aici au fost si sunt in continuare – turci, tatari, albanezi, greci, buzuci, cerchezi si... multi altii. De aceea cred ca aici, in Dobrogea, s-a reusit mai usor impunerea acelui model comunist, socialist. Eu consider ca Dobrogea a fost oarecum colonizata, nu stiu cum a fost in alte zone, dar aici stiu ca populatia provenea marea majoritate din alte regiuni sau state. Pâna si parintii mei proveneau din Salistea Sibiului, iar vremurile i-au adus la Constanta in perioada de dinainte de razboi, si acum uite ca viata m-a adus aproape de origini, la Sibiu! srâde usor, n.m.t“
„Cine nu munca, nu mânca!“
„Imediat, dupa razboi, a fost o perioada cumplita, aparuse un fel de banditism, mai ales in perioada dintre 1947 – 1949. In toata tara, inclusiv la noi in Dobrogea, aparuse acte de teroare in rândul populatiei: furturi, crime, jafuri armate, «tunuri». Guvernul comunist de la acel moment a imputernicit pe un inspector pe nume Alimanescu, un criminal nu altceva, sa impuna teroare... aaa... prin acte de teroare! Acest individ a bagat spaima in oameni, imi amintesc ca cei mai batrâni spuneau ca nu au mai vazut asa ceva niciodata, ca nu au trait in viata lor o perioada atât de dura. Toti cei care erau considerati infractori la acel moment...si erau gasiti morti pe la intersectii, fara a apuca sa fie judecati sau intemnitati. Acestia aveau o pancarta lânga ei pe care scria: „Mort in lupta cu politia“! Foarte multi infractori profesionisti ai vremii au preferat sa fuga in acele vremuri din tara, granitele tarii nefiind inca atent supravegheate la acel moment. Dupa câteva luni in care actiunile acestui Alimanescu au fost numeroase, intreaga tara aflase de faptele sale, toata lumea aflase de asemenea ca inspectorul respectiv avea un pistol, marca Daymler cu care ii impusca direct pe infractori. Cam asa ceva se intâmpla in primele luni dupa razboi in tara noastra, asemenea acte de cruzime nu au facut altceva decât sa inrautateasca situatia din tara. Apoi din '48-'49 au inceput colectivizarile, incepuse deja sa fie populara expresia «cine nu munca, nu mânca!». Fiecare perioada din viata oamenilor sau fiecare stare de timp vine cu ceva nou si are ceva specific. Asa cum pentru Tara Româneasca a fost nevoie de un Vlad Tepes, sau pentru Rusia de un Ivan cel Groaznic, asa cred ca si pentru statele din Rasaritul Europei a fost nevoie, dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, de o schimbare, trebuia sa se intâmple, desi multa lume a avut mai apoi de suferit de pe urma acestei schimbari, totusi erau multi care nu mai aveau incredere in vechiul regim. Desi mai existau inca si sustinatori ai regalitatii, ai regelui Mihai, soarta sa a fost hotarâta de afara, de la Moscova mai precis, asa erau vremurile probabil. Era agitatie mare in aceea perioada ce a urmat razboiului. Pâna sa se clarifice lucrurile, comunistii controlau deja toate pârghiile puterii, nu numai politice ci si economice. Asa a fost sa se intâmple! Cu toti, tinerii, dar si cei mai in vârsta, credeam ca poate va fi mai bine cu noul regim, dar timpul, iata, ca ne-a aratat la toti ca nu a fost chiar asa softeaza, n.m.t, am avut si de suferit... poate si de câstigat! Eu ramân la parerea ca asa a fost sa fie, si fiecare perioada istorica ne-a demonstrat câte ceva... probabil asa e viata lasata! szâmbeste cu seninatate, n.m.t.“
Arta sustragerii
Constantin C. Popescu2 a fost inrolat la sfârsitul razboiului, dar la fel ca mai toti oamenii obisnuiti ai epocii, se temea de o reizbucnire a conflagratiei. A fost recrutat: „....de la jumatatea lunii iunie pâna in septembrie 1945, inainte sa termin Scoala Normala „Andrei Saguna“ din Sibiu. Mama facea afaceri cu armata dentara si a intervenit pentru a ma scapa de armata. Am fost repartizat doua luni la Regimentul 18 Infanterie Târgu Jiu“. Raspunzând la intrebarea despre aceasta experienta, intervievatul ofera, in cuvinte putine, o imagine interesanta vizavi de confuziile epocii, despre mimarea functionalitatii si mai ales despre româneasca arta a sustragerii: „...in fiecare noapte suna alarma si eram dusi intr-o padure. Nu a fost instructie prea multa. Mai mult ni s-a vorbit despre razboi. Trageri nu am facut, a fost mai mult un fel de familiarizare. Conditiile n-au fost rele; erau paduchi multi, eram obligati sa ne despaduchem. Mai faceam curatenie prin curte... m-a repartizat la un birou unde completam formulare pentru cei recrutati si nou-veniti. Aveam si un prieten maior care s-a suparat când a trebuit sa plec... apai, m-a repartizat la Artilerie Curtea de Arges, pe lânga Biserica Domneasca. Am facut un an si jumatate, la serviciul: imbracaminte. La inventar am gasit instrumente muzicale: tambal, toba; eu stiam sa cânt la chitara asa ca am format o orchestra de muzica populara. Am cântat in unitate si pentru acest lucru am fost scutit de colonel. Singura ocupatie era sa ma ingrijesc de asta.. Când aveau ofiterii baluri, le cântam lor toata noaptea.... apai, cam prin 1946... era nevoie de un desenator la Cazarma 90 din Sibiu si m-a repartizat acolo. Aveam biroul vizavi de Hotel Bulevard. Faceam desene artistice pentru decorarea salilor la revelion dar faceam si schite, harti in culori. Apoi tot mama m-a internat in spitalul militar, m-a gasit bolnav de plamâni, dar eu nu eram bolnav cu adevarat. Dar a facut rau mama pentru ca la intoarcerea in unitate am gasit ordinul de transfer inapoi la Curtea de Arges. O luna am fost la serviciul gradinii. A fost extraordinar de bine numai ca se schimbase comandantul. Asta nou aflase ca avusesem formatie si m-a rugat sa fac una din nou“.
Un activist face cariera
Acelasi Constantin Popescu isi prezinta intr-o maniera nonsalanta, aproape exotica, „ascensiunea sociala“, manifestare, si ea fireasca, a artei de a se sustrage /de a supravietui in timp de razboi, de a avea succes social in timp de pace comunista. Constat ca atunci când vorbeste despre debutul sau ca dascal, limbajul personajului devine oarecum tehnic, naratiunea fiind seaca, iar domnul Popescu un erou egolatru, cu orgolii de disident: „In 1948 m-au eliberat si m-am dus direct la Pitesti, la Inspectoratul Scolar, am vrut sa intru in invatamânt pentru prima data, era in octombrie. Atunci umblau inspectorii pe strada si tinerii cu liceu erau imediat incadrati in invatamânt. Am intrat intr-un birou cu 10 inspectori. Aveam diploma de la Scoala Normala si toti s-au mirat ca un ardelean a venit in Pitesti. Au citit notele la toate obiectele numai de Religie nu au pomenit pentru ca erau comunisti. M-au repartizat la scoala de lânga Biserica Domneasca ca profesor de muzica, dar am refuzat. Au vrut sa-mi dea post de invatator, dar nici asa n-am vrut si am cerut sa fiu repartizat in comuna Perisani, pentru ca acolo se aflau parintii mei.
Cu diploma s-au dus la tovarasa inspector sef, era o domnisoara frumoasa. In comuna Perisani erau 6 scoli. M-au repartizat la scoala din centru! Vreau sa subliniez ca armata si 40 de ani de scoala le-am facut sub comunisti. Ca director de scoala am stat 20 de ani si nu am fost membru al PCR! In timpul comunistilor numai moasa comunala n-am fost! In rest, am facut de toate! Am fost 30 de ani si director de camin cultural! Am fost un activist cultural deosebit fara sa fiu membru de partid! Ei nu se puteau dispensa de mine!“
Azorica, Grivei si Ana Pauker
„Ana Pauker venea prin scoli si unde nu gasea rânduiala ii lua pe invatatori la rost si nu numai! Asa ca i-am pregatit pe elevi cum sa se prezinte daca venea si la mine. Aveam clasa I, cu 51 de elevi. I-am invatat ca daca le zâmbesc, sa bata din palme si sa strige «Ana Pauker, Ana Pauker» iar daca ma incrunt, sa strige «Zerone, Zerone».
Intr-o zi, chiar au trecut si pe la mine! Eu eram asezat la catedra, treceam o nota in catalog. Au trecut pe lânga mine si nici nu m-au bagat in seama; s-au dus direct la elevi! Ana Pauker i-a intrebat pe copii daca sunt multumiti de invatator, daca ii trag de urechi. Doar unul a raspuns ca: «uneori» si A.P. m-a mustrat ca numai burghezii bat elevii! I-a intrebat daca stie vreunul o poezie. Eu eram acolo doar de o luna si nu apucasem sa ii invat poezii. Asa ca unul, Sisoe, a zis ca stie poezia «Azorica si Grivei», o poezie pe care le-a facut-o tata. Copilul s-a urcat pe banca si a zis: «Are tata doi catei/ Azorica si Grivei/ Cine-i pupa-n cur pe ei». Eu am inceput sa râd si copiii când m-au vazut au inceput sa strige «Ana Pauker, Ana Pauker», iar eu m-am incruntat si au inceput cu „Zerone, Zerone“. Am fost apreciat pentru activitatea mea!“
In Perisani cânta cioara
„In ultima perioada a numit ca primar un tigan care ii batea pe taranii care nu aveau posibilitate sa dea cotele. Am luat declaratii si am facut un memoriu la Comitetul Central si am incheiat cu: «...in toata tara cânta cucul, numai in Perisani cânta cioara!». Timp de o luna, nimic! Au aparut intr-o zi zeci de masini, dube, de la C.C. szeci?!, n.m.t. Finul meu de la Primarie m-a anuntat sa fug in padure! A venit cu o hârtie ca la ora 18:00 sunt convocat la o sedinta. Dar eu m-am prezentat si i-am vazut pe toti la care le-am luat declaratii. A fost sedinta mare! S-a luat cuvântul pe rând, au fost chemati toti invatatorii. Au intrebat cine a scris memoriul si m-am ridicat in picioare. Am recunoscut ca am scris declaratia si mi s-a reprosat ca acestea sunt „apucaturi burghiezo-mosieresti“. Secretarul de partid a zis ca nu-mi da mustrare in scris, ci doar verbal si m-a pus sa citesc finalul declaratiei. A pus in vedere la primar ca daca imi mai zice un singur cuvânt jignitor, o sa afle! Si-am scapat cu fata curata!
Dupa 20 de ani am vândut gospodaria pe baza de chitanta, am dat-o in rate si m-am mutat cu cei doi copii la Sibiu, pe al treilea l-am facut la Sibiu. Aici am avut tot functia de director.“
Note: 1. Intervievatul: Deca Stefan, nascut in 1931 la Constanta, studii superioare (inainte de pensionare a fost ofiter tehnic in flota comerciala); interviu realizat de studentul Romeo Poponea in 13 iunie 2009. 2. Intervievatul: Popescu C. Constantin, nascut in 1924, la Sibiu, studii medii; interviu realizat de studenta Cojocaru Victorita Ionela, in 30 iunie 2009.