LITERATUR&a258; SI ACTUALITATE (I)
articol aparut in Cultura, nr. 238 din 2009-08-27» cultura dezbaterii »
Autor:
Dosar coordonat de Andrei Terian
1. Este literatura un subiect de actualitate? Cum vi se pare ca gestioneaza în momentul de fata presa de larg consum evenimentele literare de prim-plan? 2. Cine construieste asa-zisa „actualitate literara“ autohtona? Jocul fortelor socio-culturale de la nivel macro, tendintele literare occidentale, criticii de autoritate, scriitorii de talent ori doar linia de mijloc a produselor literare dintr-o anumita epoca? 3. Este actualitatea un garant al valorii unei opere literare sau doar un indicator al înscrierii ei într-un anumit timp si spatiu? Care e, cu alte cuvinte, raportul dintre actualitate si calitate? 4. Cât de „actuala“ este literatura noastra contemporana? Care considerati ca sunt notele definitorii ale literaturii românesti „actuale“ (nu doar contemporane)? 5. Cum priviti teza lovinesciana a „mutatiei valorilor estetice“? Ce formule, scriitori si opere importante din ultimul secol vi se par din ce în ce mai atinse de inactualitate dupa 1989? Si care au revenit în actualitate?ION POP:
Între „actualitate“ si valoare estetica
1. Daca n-a disparut cu totul din atentia publica, literatura nu mai este, totusi, cu adevarat un „subiect de actualitate“. Cum lucrurile se decid mai ales pe micul ecran, unde vitrina literara e destul de rar si avar comentata (cu exceptia postului TVR Cultural, cu profilul specializat pe care i-l stim), se poate deduce ca de la o vreme cartea de literatura e destul de neglijata. Or, cum o dovedeste popularitatea emisiunii lui Dan. C, Mihailescu de la ProTv, „Omul care aduce cartea“, ca sa patrunda în publicul larg, vestile despre literatura din imediata apropiere ar trebui sa se transmita mai des pe posturile cautate tocmai de acel public mai larg, care, urmarind emisiuni mai degraba îndepartate de domeniul literaturii, ar da, vrând-nevrând, si peste câte o prezentare de carte si ar avea toate sansele sa-l atraga si sa o mai caute. Din pacate, canalele private au alte treburi, ele trebuie sa ne bombardeze cu reclame interminabile la produse care n-au aproape niciodata nimic de-a face cu cultura si mai degraba o saboteaza, caci întrerup brutal si pentru intervale nepermis de mari chiar si cele mai dramatice filme sau emisiunile cele mai captivante, care ar cere o anumite coerenta a vizionarii. Radio România Cultural îsi face, în genere, bine treaba, nu doar prin „Revista literara radio“, dar audienta lui e, prin forta lucrurilor, ceva mai redusa decât a posturilor comerciale. La rândul lor, revistele literare de tinuta ajung la un public foarte restrâns. Greutatea ar trebui sa cada, evident, în presa scrisa pe paginile culturale ale cotidianelor de mare tiraj, unde comentarii atragatoare dar exigente ar orienta privirea cititorului „de rând“ asupra evenimentelor literare ce l-ar putea interesa în cele din urma. Din pacate, iarasi, aceste pagini nu cuprind decât relativ putine referinte la cartea noua, cu exceptia, poate, a unor momente precum târgurile de carte. Un lucru bun este, cred, o initiativa precum a ziarelor „Jurnalul national“, „Cotidianul“ si „Adevarul“, de a difuza carti, la un pret foarte accesibil, împreuna cu numerele de ziar, în ciuda unei anumite dezordini a selectiei.
2. Cred ca toti factorii numiti de Dv. participa – sau ar trebui sa participe – la conturarea a ceea ce numim „actualitate literara“. Adica zisele „forte socio-culturale la nivel macro“, reteaua de organisme care asigura functionarea marelui mecanism cultural, institutii guvernamentale, foruri precum Academia Româna, marile edituri, fundatiile. Târgurile de carte organizate de obicei cu succes la Bucuresti sau, itinerant, în alte orase ale tarii, au rolul lor, însa canalele de posibila comunicare cu cititorii ar trebui înmultite. Sincronizarea cu „tendintele literare occidentale“ asigura un anumit nivel al actualitatii sau actualizarii literaturii noastre, însa nu o data asemenea alinieri nu sunt concludente, fiind vorba si în spatiile de origine de simple mode trecatoare.
Cum actualitatea unei carti e dovedita în primul rând de cititorii ei specializati, adica de critici, care îi apreciaza valoarea estetica, dar realizeaza si o prima situare în contextul miscarii literare la zi, ca raspuns la întrebari ale societatii, ale istoriei, ale dinamicii intrinseci a literaturii în momente punctuale ale evolutiei ei, este limpede ca asa-numita „critica de întâmpinare“ are, daca e responsabila, primul cuvânt care conteaza sub acest(e) aspect(e). Scriitorii de talent ies în prim plan si coloreaza într-un anumit fel peisajul si stâlpii de afisaj în masura în care reusesc sa fie adoptati în circuitul unor edituri de prestigiu sau sunt îmbratisati de televiziune si presa scrisa, care reuseste sa le transforme anumite opere în „best sellers“. Sunt, însa, destui scriitori de talent care, neavând, din diverse pricini, aceasta sansa, ramân doar cu talentul lor, fara sa poata da „tonul“ actualitatii. E drept ca nu tot ce e expus în vitrinele centrale este cu adevarat actual, sau are doar o foarte efemera actualitate. Dintr-o perspectiva mai larga, sintetica ori de istorie literara, „actualitatea“ o da, desigur, si media scrisului, acea „linie de mijloc“ mai cuminte, poate, si mai supusa unor conventii ale actualitatii, lucrând diligent la „ilustrarea“ unui anumit puls al vremii, mai putin febril, mai constant si mai de „durata lunga“. Asa s-a întâmplat nu prea demult, cu primele carti de proza lansate la început de Editura Polirom, care au avut „actualitatea“ lor, foarte scurta, dupa cum destul de „scurta“ le era si valoarea. Era o literatura „de mijloc“, sa zicem, dar care participase la definirea unui moment literar destul de caracteristic, fiindca ilustra goana dupa „autenticitate“ a acelor câtiva ani, sfidarea unor tabuuri legate de sexualitate, si „reflecta“ ceva din mizeria materiala si umana a primei etape, foarte dureroase si dezorientate, a „tranzitiei“ post-decembriste. Sincronizarea cu tendintele literare, europene sau nu, intra, desigur, în calificarea gradului de „actualitate“ al unui produs literar. Dar sunt si sincronizari cu moda, cu acea parte a modernitatii si actualitatii care pentru Baudelaire, de pilda, era numai o „jumatate“, a doua fiind, „eternul“ – care e, cum stim, doar o suma de posibilitati de actualizare periodica, aleatorie adesea si ea si conditionata de multe conjuncturi, a „generalului uman“, „universalului“ etc.
3. Mi se pare evident ca „actualitatea“ nu devine în mod automat si un garant al valorii. A te situa „în pas cu vremea“, a evita anacronismele si conventionalizarile grave ale literaturii sunt atitudini salutare în principiu, însa destula literatura proasta este, la suprafata, foarte atent sincronizata cu un anumit timp si pare bine instalata în spatiu, adica e atenta la factorii ce pot asigura succesul imediat de piata, abordând superficial teme la ordinea zilei, facând concesii gusturilor celor mai frivole. Deplina echilibrare dintre „actualitate“ si valoarea estetica ar fi, desigur, situatia ideala. Sunt însa si situatii, nu putine, când operele literare de mare valoare ies, din diverse pricini, din lumina actualitatii, pentru a reveni când te astepti mai putin, în functie de conjuncturi si hazarduri. Mai sigur e ca scrierile de înalt relief artistic au oricând sansa de a fi reintra în circuitul activ al lecturii, dând nastere unor interpretari noi, readucând în jurul lor un public care parea a le fi uitat.
4. Am spus deja ca primele carti de proza autohtona, de exemplu, pareau si, într-o anumita masura, chiar erau „actuale“. Au intrat apoi într-un con de umbra, unde cred ca vor si ramâne, cele mai multe. Din fericire, un numar din ce în ce mai semnificativ de scriitori români se apropie de teme importante ale actualitatii, fie abordând, în fine, problematici legate de experientele trecutului comunist recent, fie înfruntând temele zilei, cu tehnici scripturale aduse si ele la zi. Dovada actualitatii lor, nu doar pentru noi, este ca sunt traduse si trezesc un interes semnificativ si în spatii de dincolo de frontiere. E, banuiesc, un interes determinat de temele si umanitatea „specifice“, ca si de un limbaj prin care aceste mici-mari universuri umane se exprima, într-un moment de trezire a curiozitatii pentru ariile geografice si spirituale mai deschise acum, de pilda, în cadrul Uniunii Europene. Un semnal promitator în acest sens îmi pare a fi si aparitia unor carti datorate unor scriitori straini, ale caror subiecte românesti atrag un public destul de larg, cum s-a întâmplat cu frumosul, în melancolia lui, roman „Piazza Bucarest“, al danezului Jens Christian Grondahl, tradus si difuzat în populara colectie „Folio“ de la Gallimard în 2008. Literatura româna actuala cred ca începe sa atraga tocmai prin apropierea de mediile mai „umile“, de o umanitate de fiecare zi, printr-un anume umor si ironie relativizante, prin unele accente de insolit, ca sa nu zic fantastic, care pigmenteaza, în proza, nararea faptului cotidian. Poezia mai noua, destul de monotona tematic imediat dupa Revolutie si stearsa stilistic, începe sa dea semne de înviorare si diversificare, mentinându-se însa în plin proces de cautare a „autenticitatii“, într-un discurs majoritar „tranzitiv“, vizând o comunicare mai destinsa cu cititorul.
5. În linii mari, E. Lovinescu avea, desigur, dreptate atunci când reflecta asupra schimbarilor care au loc în receptarea unor opere literare, fie si dintre cele mai valoroase. Orizonturile de asteptare difera de la epoca la alta, confruntarea perspectivei actualitatii cu traditia cunoaste firesti tensiuni si grade diverse de simbioza si interferenta prin care se poate prelungi sau nu viata acelor opere. Ceva se pierde, desigur, inevitabil, din vitalitatea primei expresivitati a textelor celor mai prestigioase, însa ideea lovinesciana ca nu ne mai putem apropia de operele trecutului decât la nivel intelectual-documentar este, totusi, excesiva. Lecturi exemplare, nu doar hermeneutic patrunzatoare, ci vibrante în toate sensurile, ale, de pilda, unor texte homerice, precum cele întreprinse un Auerbach sau Starobinski, arata vulnerabilitatea unei astfel de perceptii. Ea este compensata oarecum, la criticul român, de ideea ca interpretari precum cele efectuate în timp ale unei carti precum „Don Quijote“ îi pot îmbogati sensurile, schimbând unele dintre datele originare. În ce priveste actualitatea sau inactualitatea unor mari opere românesti, as ezita sa ma exprim prea transant. Pentru ca destule scrieri ce par „inactuale“ sunt astfel, si din cauza lenei de lectura, a comoditatilor unor cititori mai mult sau mai putin specializati. Sa fie chiar inactual un Sadoveanu, de exemplu? Sa se fi demodat vreunul dintre marii poeti români „interbelici“? S-au retras mai degraba în umbra scrierile care au fost obligate sa raspunda unor comenzi exterioare, conjuncturale. De revenit în actualitate au revenit chiar spectaculos scriitori precum Mihail Sebastian sau M. Blecher, textele avangardei literare, ca sa dau doar câteva exemple. Ma întreb daca un scriitor rau primit de G. Calinescu, cum e Cezar Petrescu, n-ar merita, totusi, o anumita reintrare în scena. Aceasta miscare de intrare-iesire în si din sfera interesului „actual“ e destul de greu de aproximat si de evaluat la noi din cauza contextului socio-cultural înca viciat de defectuoasa functionare a multor „institutii“, începând cu cea editoriala, lipsita de o politica limpede de repunere în circuit a unor scriitori si carti românesti fata de care scoala ar trebui, cea întâi, sa poata trezi o anumita sensibilitate a elevilor. S-au schimbat, evident, si gusturile cititorilor de azi. Pentru generatiile tinere anumite teme si stiluri, ba chiar cartea tiparita, în sine, nu mai prezinta gradul de interes al „celeilalte“ lumi. Noile mijloace de comunicare în masa afecteaza, si în bine si în rau, comunicarea cu literatura. Sunt însa si inertii destule, abandonari în voia unor tendinte comode, ridicate la nivel de slogan, precum cea a blamarii „culturii înalte“, a produselor (si literare) de „elita“. Ar fi necesara- dar nu e o utopie? – o mobilizare mai energica a tuturor „fortelor“ care „gestioneaza“ evenimentele literare de azi si de ieri, pentru ca actualitatea reala a literaturii care s-a facut si care se face sa poata fi efectiv si corect evaluata. Ma tem însa ca se vor gasi mereu alte „prioritati“.
ADRIAN L&a258;C&a258;TUS:
Stiri din capsula literara
Actualitatea însasi, nu doar cea literara, este în mare masura construita. Ea consta în evenimente si în imaginea acestora. Imaginea intereseaza publicul larg doar ca spectacol. Întrebarea ar fi deci daca literatura (pe care în acest context trebuie sa o definim în sensul cel mai larg) joaca vreun rol în acest spectacol. În cadrul industriei culturale autohtone, literatura scrisa în limba româna reprezinta o ramura aproape nesemnificativa. În orice caz, nu e un sector care sa introduca în actualitate, în logica pietei, o imagine a literaturii. Nu vreau sa spun ca o astfel de logica dicteaza regula jocului în mass-media româneasca sau ca exista aici o regula a jocului. Câteodata se poate întâmpla ca un eveniment literar sa serveasca politicii editoriale a unei televiziuni si atunci sa capete o relativa vizibilitate, dar nu atât ca fapt literar, cât mai degraba ca fapt divers. De pilda, atunci când Marius Daniel Popescu a câstigat premiul Robert Walser cu romanul „La Symphonie du loup“ în 2008, el a fost pezentat la o televiziune de stiri nu ca un intelectual si ca un scriitor cu o bibliografie personala semnificativa, ci ca soferul român de autobuz din Lausanne care nu numai ca nu da în cap si fura în Europa, dar, asemeni lui Costel Busuioc, ciobanul/muncitor în constructii si tenor, a reusit sa rupa gura târgului. Si astfel, în plina campanie mediatica de reparare (în tara!) a imaginii românilor în Occident, publicul a mai cunoscut un român cinstit si talentat (în cazul acesta la literatura).
Fata de anii '90, raportul literaturii cu actualitatea s-a schimbat. Atunci literatura fie încerca sa absoarba actualitatea, fie încerca sa aduca în actualitate ceea ce nu se putuse publica înainte. O parte din interesul pentru exprimarea realitatii din comunism a supravietuit, inertial sau în forme fara prea mare semnificatie, si astfel literatura mai apare uneori la suprafata actualitatii mediatice atunci când vreun poet e deconspirat ca informator al Securitatii.
Altfel, literatura româna ca institutie îsi are bula ei în care respira, capsula ei în care îsi defineste morfologia si actualitatea. Uniunea, revistele, premiile, istoriile literare (una singura, de fapt), câteva edituri sunt elementele ce compun aceasta institutie. Factorii externi: economici, politici, sociali, culturali o perturba destul de putin si ea este conservatoare, mult mai conservatoare decât cultura (în sensul larg al stiintelor sociale) din jurul ei. Este oarecum surprinzator (pentru mine cel putin) atasamentul voluntar al tinerilor scriitori si critici la aceste institutii si discursuri mostenite, folosirea jargonului si participarea entuziasta la un vetust joc de societate. Multora dintre acestia nelipsindu-le nici familiaritatea cu nisele cele mai dinamice ale culturii populare globale si nici talentul.
Daca actualitatea e un concept temporal, îmi imaginez inaderenta sferei literare la ceea ce se afla în afara ei mai ales într-o dimensiune spatiala, manifestându-se mai mult ca izolare, autonomie si autotelie.
ALEXANDRU MATEI
Prima de casare literara (pentru înnoirea parcului de carte)
Principala problema a raportului dintre literatura si actualitate este tocmai canalul în care consta: presa. În acest moment, presa este un instrument major al capitalului, rolul ei este sa faca, direct sau indirect, bani, prin atragerea de partea brandurilor a cât mai multi consumatori. Atragerea consumatorilor se bazeaza, desigur, pe exploatarea „celor mai josnice dorinte“ (Badiou) ale publicului. Si dorintele, se stie, sunt mereu jos, n-au treaba cu vârful aisbergului, ci cu ce nu se vede. Ce poate face literatura aici, în presa, sau ca presa? Destul de putine. Dar sa încercam sa enumeram mijloacele literaturii de a ramâne în mijloc, în canal(ul de comunicare).
Poezia nu are alta sansa decât sa produca personaje. Marius Ianus, poate Stoian G. Bogdan, sau – dar era prea discret – Constantin Virgil Banescu, poetul care s-a sinucis de curând, sunt toti personaje. Pe alt plan, personaj e si Adrian Paunescu...
Proza are, însa, sanse mult mai mari de afirmare, pentru ca existe o piata a romanului (acum în scadere, spun editorii), care are zone de intersectie cu piata de presa glossy. Ca prozator, e foarte important sa îti adaptezi agenda proprie celei sociale – Doina Rusti a facut asta în „Lizoanca“, vreme de câtiva ani prozatorii ieseni au scris „despre“ comunism – sau celei intimiste, care e mereu actuala în revistele colorate pentru femei. Asa au vândut si s-au afirmat Ioana Baetica, Cecilia Stefanescu, Claudia Golea, Ioana Bradea, dar si, prin investigatii si experimente mai sofisticate, Alexandru Vakulovski, Ionut Chiva.
În general, discursul artistic nu se vinde ca discurs, ci ca voce a cuiva. Industria culturala înglobeaza literatura doar în masura în care aceasta este în stare sa ofere figuri, voci, imagini personale capitalizabile. De aceea, mult mai simplu este, daca vrei sa vinzi o carte, sa fii vedeta de televiziune sau, macar, figura politica (vedeta prin procura). Mihaela Radulescu, Mihai Gainusa, Robert Turcescu, Loredana Groza, Varujan Vosganian si altii vând bine nu neaparat pentru ca scriu bine, sau în ciuda faptului ca, poate, scriu bine (viata bate întotdeauna literatura).
Acum exista, desigur, si o actualitate literara, numai ca ea e foarte putin actuala în sine. Pentru ca dinamica sociala are totusi inertie, nu vom spune acum ca politica literara româneasca este, în 2010, inexistenta. Sunt jocuri de culise, revistele „cuiva“, tactici de putere, cred ca nu sunt eu cel mai în masura sa vorbesc despre ele din interior. Mizele nu pot fi socotite decât în raport cu ierarhia personala a valorilor. Nu cred ca ea e aceeasi în cazul lui Daniel Cristea-Enache sau a ta, Andrei Terian (mor dupa adresarea asta directa à la Marin Mincu!...) Eu cred ca puterea se cuantifica în bani si imagine (care se poate converti tot în bani). Cât despre competentele reale, ele chiar nu conteaza foarte mult. Citesc recent ca Alex. Stefanescu este un mare critic, de pilda si ma întreb ce înseamna astazi sa fii „mare“... Daca de pilda pe unii îi preocupa teoria literara, sau discursul istoric, sau fenomenologia sau neurostiintele, ce pot ei sa faca pentru a atrage atentia, pentru a fi actuali? Ajunge sa fie buni în domeniile lor? Nu. Trebuie sa scrie ca mine în „The One“ ca sa-i cunoasca vânzatoarea de bobite pentru pisici din piata sau, mult mai eficace, sa apara la televizor. Cui îi pasa de „valoare“, în cazul asta, daca cei care devin vedete literare nu sunt totusi niste agramati „pe fata“?
Ca sa raspund la ultima întrebare, cea a intrarii în desuetudine a unor texte: actualitatea, astazi, ca sa fie eficace pe piata, trebuie sa tina putin si sa fie intensa: banii valoreaza mai mult daca sunt câstigati în termen cât mai scurt. Cred ca nu ne mai ramâne decât sa înfiintam o prima de casare literare, prin care orice carte mai veche de patru ani va fi rascumparata cu 5 lei, daca posesorul va demonstra ca tocmai a cumparat o carte noua de cel putin 20 de lei. În cazul acesta, reeditarile devin garantele valorii. Dar e vorba în primul rând tot de o valoare comerciala...
CLAUDIU TURCUS:
Actualitatea literaturii române – o carte la ziar
1. Literatura – ca expresie/reprezentare a unei epoci culturale – este întotdeauna de actualitate. Dar ea nu mai este si un subiect de actualitate. Acum o concureaza criza economica, comisiile parlamentare care investigheaza coruptia la nivel înalt, Liga Campionilor, dezbaterea furtunoasa a legilor educatiei, accidentele rutire monstruoase si zilnice etc. – subiecte mult mai „actuale“. Când lumea se prabuseste nu e vreme de fictiune, pare a spune societatea contemporana. Însa pentru a atrage în dezbaterea (conceptul e înfloritor) adevaratelor probleme sociale/politice/economice pe cât mai multi, e nevoie de un imaginar care sa genereze – cum anticipeaza întrebarea dumneavoastra – subiecte. Iar orânduirea mediatica a realitatii determina o selectie a celor de interes public care devin, în cele din urma, stiri. În aceasta logica, actualitatea literaturii (ca subiect) depinde stringent de vizibilitatea ei. Dar, cum se stie, potentialul produselor literare de a face rating e destul de scazut.
Banuiesc ca prin presa de larg consum întelegeti tiraje de peste doua sute de mii de exemplare. Aici presa româneasca este la început: câte un interviu cu un scriitor sau articole de popularizare când se primeste vreun premiu sau se traduce vreo carte. Firesc ar fi, însa, ca fiecare cotidian sa aiba un cronicar de serviciu. Normalitatea discutiilor despre literatura – altundeva decât în revistele culturale – e un proiect care înca nu preocupa cu adevarat marile trusturi de presa. Deocamdata suntem în faza cartilor publicate împreuna cu ziarul („Jurnalul national“, „Cotidianul“, „Adevarul“) – experiment de marketing care demonstreaza ca literatura poate fi vandabila.
2. Fara îndoiala ca politicile editoriale sunt decisive. Scriitorii sunt si produsul acestor jocuri culturale. Cei
valorosi au nevoie de o imagine, iar diletantii de un suport care sa le sustina lipsa de substanta. De pilda, colectia „Ego-proza“ de la Polirom nu a facut diferenta între cele doua categorii si astfel s-a nascut o „generatie“. În aceasta a doua faza a constructiei actualitatii literare intervin criticii care ordoneaza axiologic produsele artistice. Desigur, si acestia pot avea interese, mai degraba de nuanta (ma încapatânez sa cred despre criticii cu discernamânt ca s-ar încumeta sa promoveze mediocritati sau sa nege gratuit un prozator/poet de prima mâna). Cert este ca scriitorii nu se pot impune prin ei însisi, au mare nevoie de editori dispusi sa investeasca si apoi de critici care sa-i legitimeze.
În ce priveste linia de mijloc a produselor literare, oricât de antielitist as putea fi, ma vad nevoit sa repet aforismul celor doi conferentiari funky-business: everything or anything that is close to average is a bag idea. De fapt, nici nu avem acele produse de mijloc în literatura noastra actuala. Cum nu avem profesori de mijloc, muzicieni de mijloc, politicieni de mijloc sau jurnalisti de mijloc. Adica acei profesionisti, decenti/seriosi fara impulsuri inovatoare, pragmatici fara a cadea în ridicol. Cum ma vad nevoit sa aleg între elite si nulitati, nadajduiesc ca – cel putin în mintea de fildes a celor normali – actualitatea literara se construieste doar de catre personaje cu un marcat spirit critic.
3. Actualitatea în sine nu garanteaza nimic pentru ca poate fi mimata. Un scriitor nu devine valoros pentru ca este „actual“. E invers. Actualitatea rezida din calitatea scrisului sau/ineditul universului imaginar – emblematice pentru o epoca si un spatiu. Însusi conceptul de actualitate nu are consistenta fara cel de universalitate. Caci – un truism, de altfel – prezentul devine repede trecut. Prin urmare, daca scriitorii „actuali“ nu sunt aceiasi cu cei care vor ramâne (ca valori) peste ani, la ce le-a folosit actualitatea?
4. Daca scriitorii români vor continua sa fie tradusi, as spune ca mentinem o cota de actualitate onorabila.
În proza, de la Rebreanu încoace, anticalofilismul s-a dovedit un garant al actualitatii. Însa nimeni, pare-se, nu i-a ramas fidel. Camil Petrescu l-a sufocat prin intelectualizare, Mircea Cartarescu, desi a pornit (asemenea colegilor sai de generatie) de la notatia frusta, a reactualizat alexandrinismul, iar ego-prozacilor de dupa 2000 lipsa figurilor de stil le-a demascat, în fond, chiar lipsa de stil. Prin urmare, aceasta constanta stilistica e unul dintre proiectele neîmplinite ale literaturii noastre actuale. Pe de alta parte, la nivel tematic perioada de dupa 1990 a cunoscut o detabuizare semnificativa prin explorarea ironica/satirica a istoriei comuniste recente si a tranzitiei postdecembriste. Prozatori ca Petru Cimpoesu, Horia Ursu, Radu Aldulescu, Dan Lungu, Bogdan Suceava sau Petre Barbu particularizeaza aceasta directie. De asemenea, revigorarea povestii s-a produs odata cu proza Florinei Ilis, a lui Filip Florian si Bogdan Popescu.
Poezia actuala din ultimul deceniu a tematizat ruptura (interioara a) individului/lumii. Raportat la acest nucleu, douamiistii ajung pe de o parte la un hiperrealism în care lumea devine un marasm existential – mizerabilism, patologie sexuala, degradarea vietii de familie/ studentie (Marius Ianus, Elena Vladareanu, Dumitru Crudu), iar pe de alta la sublimarea stilistica a acestui imaginar – metaforizare/simbolizare supralicitata (Claudiu Komartin, Dan Coman). Cele doua directii ipostaziaza, practic, doua limite (una retorica, iar cealalta stilistica), însa paradoxal, cei mai valorosi sunt aceia care gasesc punctul de echilibru al propriului exces (mizerabilistii T.S. Khasis & Dan Sociu; neoexpresionistii Teodor Duna & Stefan Manasia).
5. Dincolo de teoria sincronismului sau de distinctia între critica sincronica/istorica, Lovinescu e important pentru arta cu care si-a relativizat propria constructie teoretica. Mutatia nu implica progresul – constata ideologul –, ci produce numai o variatie, iar valoarea trebuie omologata în functie de criterii interne epocii, iar nu pe considerente atemporale. Tocmai de aceea, unii scriitori îsi pot pierde actualitatea, iar altii pot fi redescoperiti. De exemplu, Ion Barbu (prin „Joc secund“) si Mihail Sadoveanu (mai ales romanele istorice, mai putin „Hanul Ancutei“) sunt profund inactuali. În contrast cu ei, Max Blecher (vezi articolul din recenta „Istorie critica...“ a lui Nicolae Manolescu), Mateiu Caragiale (reamintiti-va recentul top literar), George Bacovia/Mircea Ivanescu (revalorizati odata cu aparitia conceptului de poezie tranzitiva), Emil Brumaru (dupa publicarea „Infernalei comedii“) – au revenit în actualitate. Ar merita, cred, readuse în prim plan (chiar reeditate) scrierile din anii saptezeci ale lui Nicolae Breban („Bunavestire“), George Balaita („Lumea în doua zile“) sau D.R. Popescu („Vânatoarea regala“).