Destinatar: Marin Sorescu

articol aparut in Cultura, nr. 238 din 2009-08-27
» cultura literară »
Autor: GEORGE NEAGOE

Publicarea unor documente referitoare la Marin Sorescu reprezinta un eveniment literar de larg interes, ce poate trece insa neobservat. Desi titlul ne-ar indemna sa credem astfel, poetul nu este autorul scrisorilor, ci destinatarul acestora. Avem in fata o prima parte dintr-un sir de aparitii care vor avea ca obiect epistolele primite de scriitor: „O alta categorie de corespondenta, de alta factura, intretinuta cu diverse elite din diverse medii de cultura, occidentale indeosebi, urmeaza sa faca obiectul unor viitoare volume“ (p. 304).



Cartea se prezinta sub forma unei incercari de editie comentata, deoarece textele sunt insotite, acolo unde exista informatii, de notite biobliografice, de clarificarea unor aluzii, de explicatii de ordin lingvistic. Mai eficienta s-ar fi dovedit elaborarea unui studiu introductiv si a unor note finale sau de subsol, evitând, prin urmare, redarea trunchiata a scrisorilor. Fiind vorba de o premiera, interesa, in special, tiparirea integrala a documentelor. Inca o problema ce trebuie semnalata este legata de sursele din care cercetatorii au extras date de istorie literara. Exemplul elocvent il constituie cazul lui Alexandru Sasu. La sfârsitul prezentarii acestuia (p. 289) apare, intre paranteze rotunde, mentiunea „date preluate de pe Internet“. Demersul stiintific obliga la specificarea adresei respectivei pagini electronice.
Sa nu ne asteptam ca scrisorile sa aiba vreo valoare literara. Majoritatea sunt expediate de adolescente, aflate la cele dintâi incercari poetice, pe adresele revistelor „Ramuri“ si „Literatorul“. Tinerele ii solicita poetului câteva impresii de lectura si spera ca poeziile vor fi publicate. Poate ca ar fi fost util ca editorii sa caute prin colectiile ambelor publicatii, pentru a vedea cam câte dintre aspirante au fost selectate de scriitor. De asemenea, se cuvenea sa fie transcrise toate poeziile pastrate. Nu surprinde pe nimeni ca Marin Sorescu avea mereu ceva plicuri de ridicat de la posta redactiei. Placut si uimitor se arata astazi gestul de a pastra, pe cât posibil, corespondenta intreaga. E, pâna la urma, o dovada de respect fata de ceilalti. Poate chiar o obsesie de a pastra cât mai multe amintiri. Scriitorul ne-a dat ocazia sa facem presupuneri despre unele persoane, ca in cazul Lilianei Dumitrescu, probabila inventatoare a denumirii „Cenaclul de luni“ (p. 115).
Caietul cu scrisori
Laurentia-Maria Lupu este una dintre cele doua femei care, in scris, ii declara dragostea lui Marin Sorescu. Dupa cum specifica editorii, scrisorile expediate se regasesc intr-un „caiet oferit de conducerea unitatii unde slujea“ (p. 49). Se pare ca acest detaliu s-ar gasi consemnat pe undeva, numai ca fratele poetului si Emil Istocescu au ales sa povesteasca unele pasaje, in loc sa le dea tuturor posibilitatea de a citi. Poate ca editorii au ascuns sintagme si fraze licentioase. Nu inseamna ca au procedat corect. Rezumatele succinte nu pot inlocui epistolele. Un detaliu esential, cu privire la functiile pe care doamna de 29 de ani le atribuia in acea vreme caietului, este suprimat: „– Scriind ma descarc... uneori/ imi scriam necazurile intr-un jurnal.“ (Ibidem). Dupa citat urmeaza un paragraf, cu date pe care trebuie sa le credem, deoarece nu avem posibilitatea de a le verifica: „Avea, deci, o anumita deprindere notitiara, de consemnare la zi, a evenimentelor si trairilor sufletesti! De altfel, mai departe, marturiseste ca mai tinuse „jurnal“, chiar cu ceva ani in urma. Astfel, relateaza pe 30 august 1969 (inca de pe atunci!) notase in alt jurnal despre un vis in care se facea ca primise o scrisoare cu daruri de la... Sorescu“ (Ibidem). Pentru ea, scrisul capata valente expiatoare, ajutându-o sa-si clarifice sentimentele si, de ce nu, obsesia pentru scriitor. Femeia traieste o noua etapa a viselor cu zburatori. Inainte de a fi de-a dreptul scrisori, paginile intocmite timp de aproape doua luni (17 iunie – 12 august 1975) sunt de fapt un jurnal intim, unde admiratoara ii vorbeste unui Marin Sorescu mut. Ea il asteapta cu infrigurare pe acela care niciodata nu va sosi, transpira sentimentalism si se lasa furata de imaginatie, crezând ca intretine o corespondenta cu poetul. Numai ca barbatul nu catadicseste sa-i raspunda, iar Laurentia e inspaimântata de posibilitatea ca Virginia Sorescu sa-l fi impiedicat pe sot sa afle ca cineva ii trimite scrisori: „femeia aceea le-ar rupe si mi-ar parea rau sa-mi faca cineva vorbele praf“ (p. 51). Laurentia se deplaseaza intre trairi extreme. Ii place sa se drogheze cu iluzii extatice, sa creada ca a gasit secretul fericirii („Echilibrul meu se cheama Marin Sorescu! Toata lumea sa priceapa asta!“, p. 50), sa fie geloasa pe rivala in iubire, sa se compatimeasca. Poetul ajunge obiect absent al pasiunii. Departarea devine o piedica insuportabila, pusa pe seama unui soi de blestem. Nu lipsesc poezelele concepute din fuziunea cliseelor. Câteodata mai intâlnim si vagi reusite, precum ultimul vers din urmatoarea strofa: „Peste tristetile pe care nu ti le stiu./ Peste tristetile pe care nu mi le stii,/ Doua funii de tacere, sa-nodam un leagam/ Sa ne dam huta in tacere./ Crezi ca stâlpii astia doi vor scârtâi?“ (p. 54).
In primele doua saptamâni de la inceperea jurnalului, Laurentia are si momente de neincredere in dorinta de a-i trimite poetului, de onomastica acestuia, caietul cu marturii. Dar la inceputul lui iulie intentia se statorniceste, iar femeia incepe sa scrie cu mai multa bucurie. Chiar si in timpul inundatiilor, isi transforma teama ca Sorescu se va ineca in gluma pe seama faptului ca viata scriitorului este mai sigura in suvoaiele revarsate. Jocurile de cuvinte dezvaluie destula ingeniozitate: „Tu esti in zodia Pestelui. Auzi de unde venea Marin. Al naiba peste! Marin! Si de ce taci, mai, chitic? Ca sa nu-ti intre apa-n gura? Si sa nu te-neci! Iar esti hot. Hot de mare. Peste Marin Hot von Mare! Si cer... Soare. Sorescu Peste Marin“ (p. 68). Indragostita isi povesteste adresantului viata, problemele cotidiene, concediul de odihna petrecut la plaja pe acoperisul blocului, visele in care ea il intâlneste. Incearca sa-l impresioneze, spunându-i ca saptamânal citeste „România literara“ si „Luceafarul“. Femeia vede in Sorescu un idol. Il urmareste ori de câte ori vorbeste la televizor, ii saruta cu naduf pozele din presa. Ea seamana cu ceea ce astazi am numi o „fana infocata“, care atinge isteria doar rostind in gând numele artistului preferat. Pasiunea ii da femeii curajul sa-l alinte pe barbat si sa aiba un grad ridicat de intimitate cu acesta: „Te-ai tuns ca un piciulica! Lasa ca-ti sta bine! Si din mustata. Foarte bine! De câte ori voiam sa te sarut... trebuia sa ridic mai intâi mustata ca pe un stor. Tragând-o de coada. Si te mai mirai ca in loc de pupat era muscat. Pai ma enervasem“ (p. 57).
In ultima zi a insemnarilor, Laurentia ii transmite urarile de bine si-si da seama ca a iesit din paradisul artificial in care se refugiase. Caietul a fost o modalitate efemera de a uita de moarte. Probabil Sorescu a inteles ca indiferenta ne afecteaza mai mult decât ura si ca exista oameni necunoscuti carora le pasa de noi. Sau poate nu, din moment ce in 1992, Laurentia revine cu o scrisoare – omisa din volum – in care „declanseaza un discurs antisorescian bizar, impanat cu prapastioase formulari mistico-sectant-bigotice“ (p. 96).
Basmul ce l-as spune lui  
Cealalta femeie indragostita de Sorescu este Els van Dyk din Rotterdam, care, intre 1983 si 1986, ii trimite dramaturgului carti postale ilustrate cu pisici. Treptat, ea incepe sa strecoare aluzii. Isi incheie mesajele cu gingasie, transmitându-i diminutivul „sarutita“. Se joaca de-a soarecele si pisica, pâna isi declara sentimentele: „Te iubesc pe tine soricelule incapatânat. Si intre zile ssi in zilelet in care esti nesuferit“ (p. 228). Se pare ca Els nu stia ca „soricelul“ avea o sotie, care n-a ezitat sa-i ceara pretendentei sa-si astâmpere entuziasmul erotic. Pe 3 august 1984, olandeza ii adreseaza Virginiei Sorescu o scrisoare prin care incearca sa se disculpe si sa atenueze deranjul: „Daca aveti ideia ssict ca incerc sa-l fac sa paraseasca tara si prietenisit pentru mine, asta e o greseala mare“ (p. 220). Ceea ce n-a determinat incheierea corespondentei „oficiale“ cu scriitorul, corespondenta legata de un presupus proiect de expediere-receptionare a unor carti postale. Pentru o scurta perioada, Els isi domoleste insinuarile amoroase, iar „sarutitele“ devin „pudice“. Dar peste doua luni, il inteapa pe destinatar: „PS. – Inca ma iubesti putin ?“ (p. 234). Femeia nu se mai sfieste de nevasta lui Sorescu si incepe sa deseneze inimioare pe cartile postale. Ultimele vederi istorisesc un basm improvizat despre un rege care isi trimite fiul sa-si gaseasca inteligenta. Els amesteca tot felul de personaje, pâna la Europa – fiica regelui Agenor –, Zeus preschimbat in taur si Donald Duck.
Cu aceasta carte il redescoperim pe Marin Sorescu. Calitatea volumului s-ar imbunatati daca ar fi eliminate numeroasele si deranjantele greseli de tehnoredactare. Le sugerez editorilor sa transcrie integral scrisorile. Altfel, munca lor nu s-ar dovedi riguroasa. Nu-mi ramâne decât sa astept continuarea proiectului.   

---