Henry Fielding. Dincolo de satira

articol aparut in Cultura, nr. 238 din 2009-08-27
» cultura literară »
Autor: RODICA GRIGORE

Aproape necunoscut de noile generatii de cititori, ignorat, cel mai adesea, de critica actuala, Henry Fielding ramâne, totusi, scriitorul britanic care, inca de la inceputul secolului al XVIII-lea, a adus in discutie, pentru prima data – atât prin intermediul eseurilor, cât si al romanelor sale ori al pieselor de teatru pe care le-a scris pâna in 1737 – problemele deloc simple ale relatiei dintre realitate si fictiune, dovedindu-se, practic, a fi continuatorul lui Cervantes in aceasta directie, ca, de altfel, si in aceea a prozei picaresti, pe care, insa, a trasformat-o in permanent efort de meditatie asupra esentei literaturii insasi.


 Aspectele acestea sunt evidente in toate marile sale creatii romanesti, de la „Joseph Andrews“ la „Tom Jones“ sau „Shamela“, dar ele isi fac simtita prezenta, deopotriva, si in activitatea jurnalistica a lui Fielding, desfasurata la câteva publicatii al caror editor a fost, mai cu seama „The Champion“, unde nu a ezitat sa-si exprime opozitia fata de guvernarea Walpole.

Parodie si burlesc

Cu toate acestea, nivelul cel mai evident la care opera lui Fielding a fost receptata – in epoca, dar si multa vreme dupa aceea – a fost acela al comicului (de caracter, de situatie sau de limbaj, dupa caz) care, intr-adevar, la prima lectura, atrage atentia si cucereste cititorul dispus (sau capabil) sa-si depaseasca prejudecatile in fata unor romane considerate, adesea, in mod eronat, ca inactuale. Acest nivel comic este, probabil, mai evident decât oriunde in „Jonathan Wild (The Life of Mr. Jonathan Wild the Great)“, publicat in anul 1743, dar scris, dupa toate probabilitatile, inainte de „Joseph Andrews“, daca avem in vedere atacurile extrem de dure indreptate impotriva lui Walpole. In aceasta carte, parodia actioneaza ca un soi de veritabil cadru general, servind, insa, unor teluri deloc parodice, fapt mai putin remarcat imediat dupa aparitie. In acest fel, amintitul nivel comic este depasit, aproape fara ca cititorul sa-si dea seama pâna la capat de acest lucru, burlescul dramatic devenind doar aparenta dedesubtul careia se citeste esenta demersului lui Fileding: profunda meditatie asupra conditiei umane, pe de o parte, iar pe de alta, asupra conditiei literaturii. Caci, pornind de la pretextul narativ si picaresc oferit de povestea vietii lui Jonathan Wild, unul dintre cei mai celebri reprezentanti ai lumii interlope engleze a secolului al XVIII-lea, considerat, suficient de multa vreme, aparator al ordinii publice, dar deconspirat in mod spectaculos drept sef – adevarat patron! – al unei vaste retele de oameni certati cu legea si, finalmente, condamnat la moarte, Fielding ajunge, la tot pasul, sa reflecteze asupra artei sale si asupra artei literare in general, fiind pe deplin constient ca, in fond, adevarata literatura depinde de permanentul efort autoreflexiv.

Maretie vs bunatate

Astfel ca, in „Jonathan Wild“, autorul construieste, pe lânga povestea vietii protagonistului, un limbaj romanesc eroi-comic prin excelenta, deprins, cel putin partial, si ca urmare a activitatii sale de dramaturg, reprezentant de seama al asa-numitei „satire augustane“, dar care se bazeaza si pe cliseele lingvistice ce apareau la tot pasul in biografiile „marilor oameni“, atât de populare in epoca. Numai ca, in romanul „Jonathan Wild“, cliseele acestea devin comice, la rândul lor, deoarece totul functioneaza in sens invers, câta vreme personajul central este, practic, un raufacator – dar numit, mereu, „marele (maretul) Wild“. Paralela cu marii oameni politici ai vremii, nimic altceva, la rândul lor, dupa parerea lui Fielding, decât niste raufacatori/ delapidatori/ ipocriti cu haine stralucitoare si maniere alese, devine, astfel, evidenta, iar satira cu atât mai muscatoare. Rezultatul este, desigur, o expresie clara a dezamagirii amare si a dezgustului unei intregi societati fata de o administratie corupta, pentru care „maretia“ se reducea exclusiv la capacitatea de a delapida cât mai eficient si mai rapid. De aici si atmosfera care, dincolo de notele de satira si depasindu-le pe cele comice, exprima asa cum nici un alt autor al vremii nu a mai reusit, profunda criza morala a unei lumi in care singura preocupare era parvenirea. Si tot de aici dezamagirea profunda, evidenta, la o lectura atenta, in mai toate paginile cartii, fata de completa moarte spirituala de care, chiar si fara sa-si dea seama, Londra din „Jonathan Wild“ este afectata iremediabil. Mecanismele textuale care conduc la aceste efecte sunt extrem de bine dozate si perfect mânuite de autor, câta vreme romanul acesta redefineste complet insasi notiunea de „maretie“, punând-o in paralel cu cea de „bunatate“, concluzia amara a lui Fielding fiind ca niciodata aceste doua calitati nu pot fi gasite la una si aceeasi persoana...

Literatura contra limbajului „pomadat“

Prin urmare, cititorul va avea in fata un intreg sistem de valori inversat, sustinut, la nivel lingvistic, printr-o extraordinara inventivitate, de natura a defini printr-o singura sintagma un personaj sau o situatie. Caci nu trebuie sa uitam, in sensul acesta, preocuparea lui Fileding pentru astfel de jocuri – extrem de serioase, insa, in esenta lor: câtiva ani dupa aparitia lui „Jonathan Wild“, tot el este cel care realizeaza, in „A Modern Glossary“ (publicat in „Covent Garden Journal“, in 1752), o redefinire muscatoare a tuturor termenilor de care clasa politica a vremii facea uz si din care extragem doua exemple, suficiente, de altfel: „Patriot: candidat pentru o pozitie la Curte. Politica: arta de a obtine o astfel de pozitie.“ Desigur, nu putini au fost cei care au afirmat ca o asemenea viziune este, in fond, limitata si ca efectul acestor procedee ramâne unul strict exterior, transformând romanul intr-un soi de alegorie morala, lipsita de consistenta unui demers narativ coerent sau cu adevarat consistent. Exemplele alese in acest sens au fost mai ales schematismul relatiilor stabilite de Wild cu cei din jur, de la frumoasa si, evident, infidela Laetitia si pâna la Doamna Heartfree a carei seducere este impiedicata de furtuna ce izbucneste pe neasteptate, amanunte care, desigur, par a cobori totul in planul derizoriului. Dar, la o lectura atenta la nuante, vom descoperi ca, de fapt, Fielding este pe deplin constient de strategiile pe care el insusi le construieste in acest fel, in plus, in „Jonathan Wild“, autorul dorind ca cititorul sa fie, la rândul sau, constient de toate acestea, subtilitati, nici una nefiind vreun exemplu de superficialitate. De aceea, Fielding nu ezita sa adopte, uneori, adresarea directa pentru a sublinia, fie in prefata, fie pe parcursul naratiunii, ca aparentul schematism al actiunilor trimite la limbajul „pomadat“ dar schematic al puternicilor politicieni ai vremii, pus, aici, in fata testului ironiei celei mai acide, pentru a i se demonstra, fara putinta de tagada, vulnerabilitatea si inconsistenta – de aici inconsistenta (doar aparenta!) a actiunilor si caderea voita in derizoriu a faptelor „maretelor“ personaje. Comicul ia nastere, astfel, la capatul unui set de procedee textuale ce pot fi apropiate, pe buna dreptate, de teoria bergsoniana a râsului, care, in paranteza fie spus, nu l-ar fi surprins pe Henry Fielding, dovada extraordinara sa arta de a conduce un conflict cu adevarat dramatic, de a-l imbiba cu elemente comice si cu jocuri de cuvinte doar pentru a ajunge, in cele din urma, la preocuparea sa esentiala: literatura insasi si problemele acesteia. Caci Fielding se dovedeste mereu capabil sa proiecteze, chiar daca indirect, asupra intregului sistem narativ, o imagine a lui insusi ca narator, definindu-se cu rabdare si pricepere exact in acest fel si, practic, construindu-si o neasteptat de moderna dubla infatisare: pe de o parte in calitate de constiinta a istoriei relatate, iar pe de alta, asa cum se va mai intâmpla abia in cazul marilor romancieri ai secolului XX, in calitate de constiinta a constiintei respective, iar daca nu, cel putin de voce a acesteia. In „Jonathan Wild“, de pilda, Fielding reuseste atât sa spuna povestea protagonistului, cât si sa dea impresia ca, alaturi de cititor, asculta el insusi aceasta poveste, demonstrând ca marea lectie din „Don Quijote“ de Cervantes a fost pe deplin invatata. Dar si ca aceasta lectie poate fi dusa mai departe si transformata, la nivelul unei perfecte stapâniri a procedeelor satirei dramatice, intr-o meditatie profunda si grava asupra formelor romanului (britanic) in ansamblu, iar pe de alta parte, asupra formelor fara fond ce caracterizau, atunci si acolo (sau poate ca nu numai atunci si acolo!...) o intreaga clasa politica (si nu numai), de aici si mult prea rar observata nota de actualitate a prozei lui Fielding.   

---