Clipa si durata
articol aparut in Cultura, nr. 238 din 2009-08-27» cultura literară » texte şi contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Edgar Reichmann s-a nascut la Galati, in 1929. A copilarit si a studiat in România având profesori ilustri, intre care Alexandru Rosetti si Jacques Byck, evocati cu emotie intr-o „Inchinare“ cu care se deschide volumul „O fereastra catre lume“ aparut la Paralela 45 si cuprinzând articole, cronici, eseuri privind cultura si, in special, literatura româna, publicate de-a lungul câtorva decenii in „Le Monde“ (traducere si postfata: Magda Jeanrenaud).
In textul amintit, prodigiosul cronicar de la „L'Arche“ si „Le Monde“ incearca o posibila definitie a scriitorului cu doua patrii – cea natala si cea adoptiva: „Adevarata patrie a scriitorului, sau matrie, cum ar spune genialul autor al „Cântaretei chele“, este limba in care scrie. Este oare posibil sa ramâi concomitent evreu, francez si român, solicitat de mai multe lumi, de realitati multiple, fiind totodata celula indisociabila, cu toata singularitatea ei, de tara adoptiva, tara si limba care te-au adoptat? Desigur, si nu sunt singurul in acest caz; alti poeti si prozatori, contrabandisti ai mintii si ai spiritului – cu care nu am insolenta sa ma compar – au venit din baraganurile rasaritene ca sa fecundeze culturile Europei vecine. De la braileanul Panait Istrati si ieseanul Benjamin Fondane (Fundoianu-Vechsler), pâna la paradoxalul Cioran si la Eugen Ionescu, maestrul giumbuslucurilor corosive, toti au scris in limba franceza fara ca pentru aceasta sa-si renege tara de bastina. La fel bucovineanul Paul Celan, sau bulgarul Canetti, care au scris in nemteste. Aviz acelora care ii trateaza ca „dezradacinati“ pe cei ce sunt inzestrati cu mai multe radacini, chezasie a unei proliferari de spiritualitati, traditii si sensibilitati uneori complementare, alteori divergente“.
Reichmann este, mai inainte de toate, un profesionist al scrisului la gazeta. Nu oricine, fie el si talentat, si bine informat, si inzestrat cu gust, poate face jurnalism cultural de un asemenea nivel. (Nu-mi suna bine „-ismul“ din sintagma „jurnalism cultural“, ca de altfel si cel din sintagma „Facultatea de Jurnalism“, corect fiind, in opinia mea, de jurnalistica, dar il folosesc si eu pentru a evita o cacofonie, chiar daca traim intr-o tara cacofonica). Am spus si cu alte prilejuri: noi avem o armata de critici literari, de teatru, de film, de arta plastica, dar foarte putini jurnalisti culturali veritabili. Reichmann cunoaste bine psihologia celui caruia i se adreseaza; nu uita nici o clipa mijlocul prin care comunica, are stiinta dozarii – stie cât sa spuna (de obicei nu mai mult, dar nici mai putin decât trebuie) si mai ales cum sa spuna, adoptând un rafinat stil colocvial si fiind expresiv ca un povestitor. Fibra si experienta sa de prozator au un rol incontestabil. Citindu-i textele care suna admirabil si in româneste (este, desigur, meritul traducatoarei), mi-a venit in minte ceea ce spunea Calinescu: „atât existi, cât exprimi“. Iau doua exemple la intâmplare. Evocând povestea lui Grobei din romanul lui Nicolae Breban – „Bunavestire“, la aparitia acestuia in versiune franceza (Flammarion, 1985), poate cel mai bun roman al prolificului prozator, alaturi de „Ingerul de gips“, comentatorul schiteaza mai intâi cadrul desfasurarii ei: „România, la sfârsitul anilor '50. O fauna ciudata bântuie printre ruinele defunctului regat danubian, inlocuind specii pe cale de disparitie, taranii bucolici, functionarii nevoiasi, boierii occidentalizati. La marginea nomenclaturii, noua mica burghezie viseaza la bunurile de consum. Stalin a murit si nici marxismul nu o duce mai bine“. Urmeaza o analiza incitanta a romanului, menita sa trezeasca interesul cititorului. Un articol intitulat „România: disconfortul exilului“, publicat la 20 martie 1987, incepe astfel: „Fie ca traiesc in tara lor sau aiurea, toti scriitorii români cunosc disconfortul exilului. In România, presiunile fatarnice ale autoritatilor ii impiedica sa dea tot ce au mai bun; in Occident, sunt confruntati cu dificultati lingvistice, cu reticentele unui public distant sau indiferent“.
Cronicarul de la „Le Monde“ a scris mai ales despre cartile autorilor români, din tara sau din exil, editate la Paris. Este si firesc. Nu are rost sa recomanzi unui cititor strain ceva ce pentru el de fapt nu exista. Nu s-a limitat insa la atât, desi, având in vedere prestigiul si tirajul ziarului in care si-a publicat cronicile, recenziile nu ar fi fost si nu este deloc putin. El s-a straduit – si nu o data a reusit – sa surprinda pulsul si ora literaturii române, sa descrie atmosfera din viata culturala româneasca. In ceea ce priveste temele abordate de Edgar Reichmann si modul cum sunt ele tratate, asa-zicând pe fond ar fi multe de spus. Comentariile sale ofera cititorului strain o imagine a cresterii si descresterii literaturii (si culturii) noastre in epoca postbelica. Apoi da seama, de pilda, de diferenta enorma dintre deceniul sase – cel stalinist, „obsedant“, sterilizant – si nu mai departe cel imediat urmator, când in România s-au afirmat si s-au consacrat mari scriitori si când s-au tradus si s-au publicat opere fundamentale ale literaturii si filosofiei universale, clasice si contemporane, care in tarile vecine, cu regimuri similare, nu puteau fi editate. O renastere – si nu trebuie sa ne fie teama de cuvinte – din pacate inabusita, incepând cu faimoasele teze din iulie 1971, a existat. Roadele ei sunt si vor ramâne indiferent de meandrele istoriei si de tezele la fel de sterilizante si maniheiste ale noilor ideologi, cominternisti mutanti si demitizatori de conjunctura.
Remarcabile sunt in textele lui Edgar Reichmann stilul alert si judecata de valoare, chiar daca uneori tonul, formularile sunt patetice din dorinta de a convinge. Nu lipsesc supralicitarile, indeosebi când este vorba de autori români din exil. De inteles si chiar de salutat la momentul si in contextul in care se produceau; fiindca – nu-i asa? –, vorba lui Dumitru Tepeneag, trebuia servita cauza. Privite acum cu luciditate, ele isi tradeaza doza de exagerare si ne apar adeseori asa cum si sunt de fapt: datate. La urma urmei, nici Soljenitin nu mai rezista pâna la capat pus fata in fata cu ceea ce se scria despre cartile lui in deceniile de dinaintea destramarii Uniunii Sovietice, daramite Paul Goma sau Virgil Tanase, despre care s-a pronuntat nu o data Edgar Reichmann! De pilda, in martie 1987, el isi incheia astfel un comentariu: „Mai mult decât petrol sau grâu, România exporta astazi scriitori – in Franta mai mult ca oriunde. De la oniricul Tepeneag, mereu sedus de tehnicile moderne ale scriiturii, la romancierele Oana Orlea si Ioanna (sic!), fara a-i omite pe disidentii celebri, Virgil Tanase si Paul Goma, ei toti scriu, si scriu bine, in franceza. Fara indoiala ca aceasta efervescenta fecunda va da intr-o buna zi lumii creatori de talia unor Eliade, Cioran sau Ionesco. Se va vorbi oare atunci de scoala româneasca de la Paris? Daca asa vor sta lucrurile, cel mai ilustru reprezentant al ei ar trebui sa fie romancierul Nicolae Breban“. Cum se vede, entuziasmul cronicarului francez de origine româna de la „Le Monde“ era debordabil…
Intr-un articol aparut cu vreo opt ani inainte de cel din care am citat (2 noiembrie 1979), intitulat „Care este starea literaturii române?“, Reichmann observase nu fara o abia stapânita mâhnire: „Cehii, polonezii si ungurii sunt mai cititi in Vest decât românii, acesti români atât de mândri de latinitatea lor si, bineinteles, cu privirile intoarse catre Franta. Practicile autoritare, care au blocat viata culturala vreme de multi ani, nu sunt singurele responsabile pentru aceasta stare de lucruri. O parte importanta a publicului occidental prefera, printre cartile care sosesc din Est, pe cele care depun marturie despre situatia cunoscuta, criticând-o“.
Teoria pe care as numi-o „a celor doua lipse“ – a unei limbi de circulatie si a protestului politic – care ar face ca interesul cititorului strain pentru literatura româna sa fie redus, mi se pare, de la un punct incolo, falsa. Ea revine des in eseurile si cronicile lui Reichmann, dar si la multi alti autori. Ca statutul limbii române creeaza dificultati este adevarat, desi româna, ca limba neolatina, depozitara deci, fie si numai prin originea ei, a unor valori universale, ar fi de asteptat sa se bucure de o atentie mai mare – indeosebi in Franta si in alte spatii lingvistice de aceeasi sorginte – in comparatie cu bulgara, ceha, poloneza sau maghiara. „Handicapul“ numit… lipsa protestului este mai mult decât discutabil, e un cliseu ridicol. Oare publicul occidental sa fie atât de ideologizat si atât de dornic de „revolutii“, fie ele si anticomuniste, sub forma de romane, poeme, piese de teatru etc.? De dorit si normal ar fi ca el sa prefere performanta artistica in primul rând, ineditul unei viziuni asupra conditiei umane, transfigurarea a ceea ce are specific si profund din punct de vedere istoric, psiho-cultural si moral o anumita zona a Europei, a lumii.
Dincolo de unele accente mai mult sau mai putin conjuncturale, Edgar Reichmann, care iubeste cultura si literatura in care s-a nascut, stie sa releve intotdeauna marile repere ale acestora. El foloseste orice prilej pentru a dovedi ca „marginala“ cultura româna nu este una oarecare. O cultura vazuta in extraordinara ei evolutie de-a lungul multor secole, nu o data in conditii vitrege, ilustrata de personalitati de anvergura europeana care i-au conferit originalitate si forta. Scriind, de pilda, despre „cel mai important romancier român interbelic“ – Liviu Rebreanu – cu prilejul aparitiei in traducere franceza a „Splendidei povestiri «Ciuleandra»“, eseistul ofera mai intâi cititorului date biobliografice dar nu ca intr-o lucrare lexicografica, ci repovestind pe scurt destinul marelui romancier. Iata fundalul inceputului traiectoriei acestui destin: „In ajunul Marelui Razboi, prabusirea imperiului multinational se contura deja. Frustrati de administratia ungureasca care ii excludea de la afacerile publice, românii isi intorc privirile spre micul regat dunarean, de cealalta parte a Carpatilor, unde traiau fratii lor intru latinitate. Depozitar al unei culturi central-europene, Rebreanu se alatura, in 1909, României, fara indoiala adevarata lui patrie. Acolo va inflori marele sau talent de scriitor“.
Ceea ce a scris cu competenta si devotiune, timp de decenii, Edgar Reichmann in „Le Monde“ constituie o autentica opera; un exemplu de popularizare in strainatate a culturii si literaturii române.