(IV) Iluziile literaturii si cârtelile criticii
articol aparut in Cultura, nr. 238 din 2009-08-27» cultura literară »
Autor: EUGEN SIMION
Din aceasta incapere a oportunismului românesc nu putea lipsi, in imaginatia d-lui Eugen Negrici, G. Calinescu, marele Satan, marele regizor, marele manipulator al literaturii... Si, la drept, vorbind, cum ar fi putut lipsi când, facem ce facem, si ne lovim de opiniile lui despre clasici si moderni?... „Iluziile literaturii române“ se configureaza, in esenta ca un eseu impotriva lui. Ideea de la care pleaca autorul este ca toate relele, toate nevolniciile, toate vulgaritatile pornesc in critica româneasca de la acest critic fata de care unii (printre care ma prenumar) arata admiratie si stima literara. Ei, bine, nu.
Iata ce descopera dl Eugen Negrici in scrierile lui G. Calinescu: „limbajul la limita vulgaritatii, iritarile, tehnicile subestimarii, ale discreditarii si chiar loviturile sub centura pe tema antiromânismului si neromânismului prezente in «luarile de atitudine» ale criticilor in misiune, servind cu zel politica culturala ceausista ori ale semidoctilor de astazi si dintotdeauna, invapaiati de mistica salvarii idolilor, toate se afla in nuce la Calinescu. El ne-a arata cum trebuie tratati scepticii“.
Nu stiu daca pot intra in categoria „criticilor in misiune“, dar trebuie sa marturisesc ca, fara a fi „invapaiat de mistica salvarii idolilor“, simt nevoia, nu sa-i iau apararea lui G. Calinescu (am facut-o de mai multe ori in ultimele decenii de „revizuire“), cât sa precizez ca frazele citate mai sus si altele care vor veni sunt ele insele la limita vulgaritatii prin neadevarul lor. A spune ca toate mizeriile politicii culturale ceausiste se afla in nuce in scrierile lui G. Calinescu este o mare injustitie intelectuala. Ca sa traduc in alti termeni ceea ce sugereaza autorul „Iluziilor...“ este ca si când ai zice ca toate injustitiile lumii de azi se afla in nuce in vechiul Testament si ca, daca exista inca tortionari in vremea noastra, de vina sunt cei care l-au chinuit si l-au rastignit pe Domnul nostru Iisus Hristos. Comentariile ulterioare ingroasa portretul spiritual al criticului acuzat pe fata ca: „a decupat un fond de valori perene, o parte solida a literaturii române“, sau ca ia in râs teoria lovinesciana a mutatiei valorilor estetice, ori devine uneori „feroce“ fata de sceptici „coborând neasteptat de iute intr-o zona mâloasa“, face eroare de a socoti „Nu“ de Eugen Ionescu „o carte strengareasca“, respinge scepticismul critic al lui Zarifopol si, mai ales, vina cea mare a autorului „Istoriei literaturii române de la origini pâna in prezent“ ar fi aceea ca accepta si teoretizeaza conceptul de „spirit national“. invinuirea din urma cade bine azi in anumite cercuri literare sastisite de ideea de natiune si de spiritualitate nationala.
Spre surprinderea mea, Eugen Negrici se grabeste sa iasa in calea acestei mentalitati, dupa mine, nenorocite, aculturale, anti-europene. G. Calinescu este, si la acest punct, tapul ispasitor. Când e vorba de literatura veche, el ilustreaza, in demonstratia lui Eugen Negrici – „falsul miraculos“, când in discutie intra balcanismul literar, cine credeti ca incurca lucrurile in cultura româneasca? Tot G. Calinescu, se intelege („lui G. Calinescu – scrie Eugen Negrici – i se pare a descoperi cauza amestecului stilistic – botezat balcanism – in amestecul sângelui“), iar daca in portretul facut lui Ion Ghica apare amanuntul ca scriitorul avea fata neagra ca a robilor de pe mosia lui si „imaginatiunea indiana“, comentatorul de acum al criticului scoate numaidecât ideea ca G. Calinescu face discriminari de rasa... Ce-ar mai fi suspect in ideologia si practica literara a numitului G. Calinescu? Eugen Negrici descopera mostre de „inteligenta avocateasca“ si, pentru ca acesta nu-i, totusi, un argument prea puternic pentru a-i dovedi spiritul mistificator, autorul revine spre finalul cartii la ideea de specific national pe care, intr-adevar, pe urmele lui G. Ibraileanu si, in genere, a intregii critici românesti (inclusiv a lui E. Lovinescu care apara si el ideea de specific, fara a accepta insa ideea ca specificul national poate fi folosit ca un criteriu de valorificare estetica a literaturii!), G. Calinescu il redefineste in 1941 la sfârsitul „Istoriei...“ sale. Multi se leaga, azi, de acest capitol, socotindu-l gresit pentru ca ar incuraja localismul, autohtonismul, traditiile conservatoare si n-ar recunoaste valoarea europenismului si, in genere, a universalitatii... Eugen Negrici gândeste si el in acelasi fel lucrurile si le exprima, e drept, in termeni mai moderati... Pentru ca G. Calinescu vorbeste de „un factor etnic stabil“, de „zone de specificitate“, de „datul primordial sce trebuie cautatt la românii din centru, indiferent de parerea lor despre specific“, in fine, pentru ca acelasi G. Calinescu scrie ca prin substratul nostru traco-getic ne situam printre cele mai vechi popoare europene si ca „nu suntem primitivi, ci batrâni“, comentatorul sau de acum il suspecteaza de rasism si-l admonesteaza si pentru alte, multe, complicitati care, cumulate, ar da „o imagine grandioasa de fluviu inspumat a literaturii române“...
De aici, de la acest „fluviu inspumat“ ar porni, dar, „ticurile maretiei“ – cum le zice Eugen Negrici, obsesiile noastre nobiliare, exageratiunile, „miturile respectabilitatii“, miturile paseiste, „cultul românilor de sânge“ si toate celelalte fantasmagorii pe care le numara, ca Pristanda steagurile primariei, autorul „Iluziilor...“ in literatura si critica româneasca... Socoteala gresita, judecata critica tendentioasa, minimalizanta si, in ultima instanta, falsa. Nu corectam mistificarea in critica literara, in eventualitatea ca ea exista ca fenomen de masa (nu in cazuri individuale), printr-o alta forma de mistificare: mistificarea prin demistificare. Este ceea ce face pe 300 de pagini, am sentimentul, dl. Eugen Negrici, amestecând nepermis unele observatii juste cu altele scoase cu forcepsul din uterul literaturii pentru a-si sustine demonstratia. in cazul lui G. Calinescu, ca si in cazul lui Eminescu, el intoarce pe dos faptele pentru a obtine ce vrea, si anume ca autorul Istoriei din 1941 a inventat o literatura care, in fond, nu exista decât sub forme minore si ca s-a folosit de concepte dubioase, precum cele citate mai sus („cultul românului de singe“, specificul national, vechimea noastra spirituala etc.).
Dar ce-i aberant, ce-i condamnabil in aceasta viziune, intrucât falsifica ea sistemul de valori, bun-rau cât este si cum este?... Daca este sa judecam aceste probleme cu calm si fara prejudecati traditionaliste sau postmoderniste, observam ca G. Calinescu a dat, ne place sau nu ne place, cea mai credibila scara de valori, cel putin pâna acum. A gresit intr-un caz sau altul? Dar ce critic nu face erori de judecata când e vorba de un obiect atât de delicat cum este literatura?... Ce este sigur e faptul ca G. Calinescu a recuperat estetic domeniul clasic românesc (cercetat de Iorga fara criteriu estetic si respins de E. Lovinescu) si a judecat mai inspirat decât toti istoricii literaturii modernitatea româneasca. A exagerat, când e in discutie literatura premoderna, a ales partile bune dintr-o materie confuza, „a inspumat“ – cum zice Eugen Negrici – uneori faptele din trecut pentru a le da o mai mare expresivitate? Evident ca da... Le-a micsorat in alte situatii ? Si in acest act este vizibil in istoria sa... De 80 de ani, criticii si istoricii literari români nu fac decât sa le scoata cu penseta din text si sa le comenteze.. Ce-i anormal in aceasta dialectica in sfera literaturii? Anormal mi se pare altceva, si anume respingerea ideii de specific national (in termenii europeni de azi: ideea de identitate culturala) care, mai pe fata, mai discret, unii o identifica gresit cu nationalismul orb si cu localismul primitiv. Nu trebuie multa filosofie si nu trebuie sa fii de dreapta sau de stânga pentru a recunoaste ca factorul etnic de care vorbeste G. Calinescu exista, actioneaza intr-o cultura si ca prin limba si prin alte elemente (filosofia de existenta, traditii spirituale, morala colectiva etc.) o literatura este „specifica“ si ca, in interiorul unei comunitati, unele traditii spirituale sunt mai puternice decât in altele. Ideea de a-l penaliza pe G. Calinescu pentru capitolul final din Istoria sa („specificul national“) mi se pare, drept sa spun, o idee comica, daca n-ar fi, in substratul ei de un conformism scandalos...
*
Sunt si alte idei, judecati de valoare, comentarii care ma despart de Eugen Negrici in Iluziile sale. Ma despart, mai ales, in ideea lui de baza ca suntem napaditi de mituri si de „mizeria noastra spirituala“ si ca, daca traversezi literatura româna, te intâmpina peste tot: „lichelismul, invidia, miticismul, vanitatea bolnava...“ Or fi ,nu zic, si aceste maladii, dar nu ele au facut cultura româna si nu ele caracterizeaza in esenta spiritualitatea româneasca. Trecând peste alte exemple de falsa perceptie estetica si morala, inchei repetând ceea ce am scris mai inainte ca, voind sa demisifice literatura româna, Eugen Negrici n-a reusit, in fapt, decât s-o mai mistifice o data intr-un pamflet lung, obositor...
(21.VII.2009)