(II) Un dusman al poporului

articol aparut in Cultura, nr. 238 din 2009-08-27
» cultura literară »
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE

Urmând firul cronologic, „Frica si pânda“ infatiseaza episoade semnificative din viata civila a autorului-personaj, dupa iesirea lui din inchisoare. in interiorul acestei expuneri lineare, apar insa niste constante – elemente biografice sau ideologice – pe care Florin Constantin Pavlovici le subliniaza prin insistenta si reluare.



Mai intâi, ceea ce se intâmpla afara e in mod repetat raportat la secventele-stas ale vietii de detinut. Redevenind liber, acesta constata ca libertatea recâstigata este limitata, relativa si, in orice caz, neimpartasita cu compatriotii feriti de experienta detentiei politice. Majoritatea colegilor, a cunoscutilor si  a oamenilor straini cu care inca tânarul Florin Constantin Pavlovici isi intersecteaza pasii sunt mai lasi decât minoritatea luminoasa a camarazilor de inchisoare. Memorialistul e uimit sa constate (sa-si aminteasca) reactii disparate care, cumulate, duc la un portret generic jalnic. Femeile se dovedesc mult mai curajoase decât barbatii; mai solidare si mai aproape de o victima a regimului decât reprezentantii sexului virtualmente tare...
Verificata cu atâtea prilejuri, observatia aceasta se inscrie intr-o logica a inversiunilor psiho-morale pe care societatea noua, construita pe frauda si teroare, le produce multiplicator. Asa cum fosti colegi de „idealuri“ si de suferinta sunt racolati de Securitate si transformati in informatori, o femeie necunoscuta poate face (si chiar face) un gest omenesc pe care apropiatii si rudele de parte barbateasca il considera mult prea riscant. Astfel ca libertatea conditionata a dusmanului poporului reeducat in inchisori si lagare de munca e mai consistenta si mai autentica decât libertatea celor care-si tem atât de mult cariera, postul, relatiile si avantajele, incât si-o ingradesc singuri. Iata o scena ilustrativa pentru mutatia individuala, decupata si focalizata din cea sociala: „Asadar, cei doi prieteni pentru care fusesem batut in ancheta Securitatii erau ei insisi angajati ai acelei institutii, ca ziaristi la oficiosul MAI. Informatia m-a pus pe gânduri. in cele din urma, m-am decis sa-l sun, neputând rezista dorintei de a-l revedea pe omul de care ma simteam legat sufleteste. Am format numarul si mi-a raspuns chiar el. I-am recunoscut vocea si mi-am spus numele. A urmat o pauza, dupa care l-am auzit silabisind, parca necrezându-si urechilor: – Cine zici ca-i la telefon? – Florin Pavlovici. – Da? Si ce vrei?
Peste vara, la câteva luni de la aceasta scurta si infricosatoare convorbire telefonica, am dat nas in nas cu Nichifor Pietris, in centrul Capitalei, cam in dreptul Universitatii. Când m-a vazut, a ramas incremenit o clipa, aceeasi clipa de reflectie care ii hotarâse si pauza de la telefon, dupa care a tâsnit printre automobile, riscând sa fie lovit de ele, pâna pe celalalt trotuar al bulevardului. Ce l-a facut sa fuga in felul asta de un prieten este greu de spus. Mie mi-a amintit o scena din Dostoievski, in care batrânul Fiodor Karamazov, saltimbancul acela sentimental, si desfrânat, si ticalosit, e intrebat de cineva: «De ce-l urasti pe Cutare? Ce ti-a facut?» La care, nemernicul a raspuns: «Omul nu mi-a facut nimic, in schimb, eu i-am facut o porcarie asa de mare, ca de-atunci nu mai pot sa-l vad in ochi.» Prietenul meu Nichifor Pietris reactionase asa cum reactionase nu pentru ca ar fi fost ticalos – in fond, avea inima buna – si nici din motive de ideologie, nu avea apetit pentru asa ceva, ci pentru ca frica ii intrase in oase, iar oasele infricosate faceau ca lasitatea sa-i straluceasca in culorile indecentei.“ (pp. 17-18).
Strategii de aparare mai sofisticate decât fuga, dar tot jalnice, sunt dublul discurs si comportamentul schizoid al intelectualilor, care intr-un fel gândesc si vorbesc in privat, si cu totul altfel se exprima in spatiul public confiscat si controlat de Stat. Parcurgând, in ultimii ani, cele peste optzeci de volume din arhiva CNSAS compunând Dosarul de obiectiv al Radioteleviziunii, Florin Constantin Pavlovici descopera ceea ce stia deja din propria experienta de viata, astazi sistematizata memorialistic. Intelectuali subtiri sau macar cu pretentii au fost in realitate – in dubla realitate a parcursului lor – colaboratori benevoli ai regimului si turnatori abjecti ai colegilor. Una dintre surse, o gratioasa poeta cu initialele S. J. si cu numele de cod VALERIA, este folosita cu excelente rezultate incepând cu anul 1980. in cel mai sinistru deceniu al ceausismului, când nimeni nu mai poate avea nici o iluzie asupra societatii socialiste multilateral dezvoltate, poeta-sursa „nu are retineri in a ne informa cu orice aspect, indiferent de persoana, care prezinta interes pentru noi“. Iar „pentru munca desfasurata a fost recompensata“. E numai un exemplu din zecile descoperite si analizate de un memorialist cu memorie neselectiva, fara partiniri si circumstantieri subiective.
Extrem de interesanta este aceasta constanta ideologica, in care intra, de la un punct incolo, si reactia adversa a „uneltitorului contra ordinei sociale“. Nolens-volens, biografia lui se va incarca de sarcinile ideologiei unice. Lupta si ura de clasa, inregimentarea si disciplinarea individului, suspiciunea colectiva intretinuta prin metode specifice si sentimentul de totala dependenta fata de Partidul omniscient si omnipotent ingusteaza la maximum câmpul de posibilitati al subiectului, culoarele lui de salvare. Angajarea la sectia culturala a Radioului se datoreaza climatului mai liberal al anului 1968 si pastreaza, pâna in decembrie 1989, un caracter provizoriu, o mereu actualizabila varianta de eliminare a elementului ostil.
Ostilitatea acestuia e reala si ea se rasfrânge ori se ghiceste in numeroase scene. Dar, neputând fi una de actiune, ramâne exclusiv una de reactie. Ca milioane de compatrioti, mai lasi sau mai curajosi, Florin Constantin Pavlovici se vede legat, prin toate firele vietii lui „libere“, exact de Sistemul care l-a condamnat la cinci ani de inchisoare si care controleaza, in continuare, totul. Nu are importanta ca un informator e agramat si altul ageamiu. Este notabil, dar nu esential ca din documentele consultate la CNSAS reies limitele Securitatii. Ceea ce conteaza cu adevarat e ca ideologia unica a fost impusa unui popor intreg prin deposedarea lui de dreptul fundamental al alegerii libere. Fara posibilitate de decizie reala, individul neatrofiat moral se va retransa intr-o lume launtrica, mimând supunerea si revansându-se tocmai prin acel dublu discurs acuzat de memorialist. Adevarurile cunoscute de toti trebuie ferite, de catre el sau de catre ea, de prea multele urechi indiscrete. Socializarea adevarurilor comunitare, ca si a opiniilor nenumarate din tesatura fina a libertatii, a devenit in Republica Socialista România imposibila.
intr-un mod logic, si cu atât mai terifiant, perspectiva ideologica anexeaza si aceste insule de gândire libera. Procesul se vede destul de clar in „Frica si pânda“, chiar dincolo de intentiile autorului. Florin Constantin Pavlovici se razbuna pe ideologia care i-a malformat viata inversându-i, pur si simplu, termenii. El neaga ceea ce aceasta afirma, gândind in ecuatia supraindividuala pe care s-ar fi cuvenit s-o respinga. Altfel spus, reactia de dezgust fata de propaganda regimului defunct e... tot in termeni de clasa. in viziunea autorului, „lefegiii noii institutii de represiune au fost, la inceput, sub domnia proletara a lui Gh. Gheorghiu-Dej, scursura satelor, scursura oraselor, scursurile umane. Analfabeti, complexati si frustrati, isi completau insusirile acestea cu brutalitatea fara margini.“ (p. 58). Si in aceeasi abordare: „Nu m-a mirat sa observ ca sarantocii, lenesii si betivii care, pe vremea lui Gh. Gheorghiu-Dej, devenisera activisti comunali ori raionali, ajunsesera iarasi ori erau pe cale sa ajunga, ei insisi sau prin odraslele lor, sarantocii, lenesii si betivii locului, dupa cum fiii si fiicele gospodarilor de altadata puneau, intr-un fel sau altul, stapânire pe sat, in ciuda faptului ca parintii lor, etichetati chiaburi, fusesera jefuiti in numele poporului, arestati, trimisi la Canal, batuti de militieni, batjocoriti, chiar ucisi.“ (p. 93). Doua mostre de wishful thinking care nu mai necesita comentarii.
Din fericire, memorialistul il scoate pe autor din aceasta perspectiva ideologizata si aproape simplista asupra unor transformari ireversibile operate, la sat sau la oras, in anii comunismului. De fiecare data când priveste o figura desprinsa de colectivitate, Florin Constantin Pavlovici isi regaseste supletea caracterizarilor si suculenta portretistica din Tortura, pe intelesul tuturor. De la Nichita Stanescu la Octavian Paler si de la indragitul Alexandru Ivasiuc (coleg de inchisoare) la antipatizatul Marin Preda, o galerie intreaga de scriitori pe care fostul om de Radio i-a intâlnit si i-a studiat suficient de bine pentru a le prinde nota definitorie coloreaza paginile cartii. Daca sursele Securitatii si autorii de texte omagiale se exprima in limbajul de lemn autohton, provocând lehamitea cititorului de nevoie, acesti autori observati aici de aproape sunt vii si expresivi. Inclusiv cei „accesati“ prin istorisirile si anecdotica altora. Fanus Neagu, de exemplu, e vazut prin intermediul lui Al. Ivasiuc. Greu de gasit doua structuri umane si doua tipuri de scriitor mai diferite. Si totusi, portretizarea unuia prin ochiul celuilalt e memorabila: „Admira la el lucruri pe care i-ar fi placut sa le faca, dar pentru care nu era dotat: sa bea butoaie de vin fara sa se imbete, sa se culce cu femei necunoscute inchipuindu-si ca le iubea din tinerete, sa evoce in scrisul sau umanitati si peisaje inexistente, angelic, grotesc, inspirat. (...) Partidele de pocher se desfasurau la palatul Mogosoaia, rechizitionat abuziv si decretat casa de creatie, unde câtiva scriitori locuiau cu anii, pe cheltuiala vistieriei publice. – Fanus a stat in palatul lui Constantin Brâncoveanu mai mult decât au stat domnitorul si toti urmasii lui laolalta, de la 1700 si pâna astazi, a calculat cu suspecta admiratie Sasa.“ (p. 208).
Sa inchei pe aceasta nota cronica la o carte instructiva, si deci apasatoare, despre Epoca de Aur a bietilor mei parinti.   

---