Comunismul sau geniul ca acces de tuse
articol aparut in Cultura, nr. 238 din 2009-08-27» cultura politică »
Autor: NICOLAE COANDE
Lucian Boia observa in „Mitologia stiintifica a comunismului“ ca, in efortul sau de a se legitima cu orice pret, comunismul tinde spre o diferentiere care sa-i asigure un blazon cel mai adesea ridicol: „ceea ce deosebeste comunismul de alte experiente totalitare si mai ales de filozofiile fasciste ale actiunii pure este, cu siguranta, punctul sau de sprijin stiintific, referintele si obsesiile sale livresti“.
Comunismul: feciorul nascut cu cartea in mâna
Intr-adevar, liderii comunisti par oameni ai bibliotecii, se erijeaza in teoreticieni ai cauzei, atunci când n-o servesc punând mâna pe târnacop si ranga (secera si ciocanul sunt pentru naivi, cam ca fotografia pentru salbatici), se autoinstituie in postura, onoranta desigur, de continuatori ai Bibliei marxiste, aidoma acelor calugari din mânastirile Evului Mediu, care aduceau contributiile lor apocrife la operele unor gânditori antici. In fond, se stie, menirea lor era sa le copieze cât mai fidel cu putinta, scanere umane: nu se puteau abtine, insa, si astfel provocau viitorul cu propriile glosse si fantasme. Deturnau poza lumii.
Comunismul este cult si veleitar in acelasi timp: s-a nascut cu cartea in mâna si umbla cu ea si dupa ce nu mai e. Poza. Experimentul comunist, atât de prins in proiectul sau de a reforma lumea din temelii (a rade este verbul favorit al sectantilor cultului) se identifica in totalitate cu stiinta. Ce mai, era Stiinta insasi: „Totul a fost stiinta in experimentul comunist: industria, agricultura, demografia, viata culturala, politica interna si externa, viata culturala a oamenilor, hrana si chiar sexul – la acest ultim capitol cu decizii pe cât de «stiintifice» pe atât de contradictorii: permisivitatea avorturilor sau interzicerea lor (ca in România) sau obligativitatea lor (ca in China), totul s-a conceput si s-a derulat, in principiu, pe baze stiintifice. Potrivit exegezei textelor, regimurile comuniste au fost dictaturi de teoreticieni, dictatorul comunist considerându-se inainte de toate un om de stiinta“1.
Premiant, dar axiofob
In ciuda acestei pretinse preeminente stiintifice, comunismul, care initiaza constant campanii pentru alfabetizarea poporului si chiar reuseste sa fie in top (de exemplu, dupa Emmanuel Todd, „Sfârsitul Imperiului“, delocalizarea ceruta de capital nu ar fi posibila fara „revolutia culturala“ intreprinsa de tarile comuniste), are oroare de valoare, desi se faleste ca apreciaza meritul. Cu un termen propus de Vladimir Tismaneanu, este purtator de axiofobie. In ciuda iradierii stiintifice de care sufera incontinent, comunismul este antiintelectualist si anume la „modul patologic“2. Acelasi Tismaneanu, care enumera patru caracteristici ale modului de functionare a comunismului (antidemocratismul este capolavoro), constata ca regimurile comuniste au „incredibila capacitate de plasmuire si replasmuire a realitatii si a propriei lor istorii. La comunisti, spunea Orwell, «nimic nu e mai imprevizibil decât trecutul»“. Lucian Boia vorbeste de o tiranie a viitorului, subiacenta intregului demers marxist si care „afecteaza la toate nivelurile discursul istoric comunist“. Evident, interesat cum este aproape in exclusivitate de viitor – sau intr-o proportie care-i lasa prea putin timp pentru prezentul de care se achita de o maniera propagandistica –, „comunismul se vrea, inainte de toate, o eschatologie si, prin urmare, se raporteaza, intr-un fel sau altul, la problema demonismului. Fiind o eschatologie seculara si o eschatologie autodesemnata, ea lasa teren liber unui profetism uzurpator care poate deveni instrumentul unei forte pe care le putem numi luciferice sau satanice“3. In ciuda termenilor duri care evoca o lume construita pe valori care ies din sfera acestei lumi, Tismaneanu isi justifica definitia data comunismului prin apelul la jurnalele lui Dostoievski, anume la paginile referitoare la pregatirea romanului sau, „Demonii“. Dostoievski defineste problema socialismului nu in termenii relatiilor dintre clasele sociale, ci in cei legati de ambitia desarta de a sfida ordinea lumii. Un nou Turn Babel – iata ce vrea sa dureze comunismul, pentru a „sfida axa directoare a acestei lumi“ iar aceasta sfidare este, potrivit autorului „Fantasmelor salvarii“, inradacinata in negarea sacrului si, respectiv, in negarea responsabilitatii umane. Concluzia lui Tismaneanu vine firesc, urmând parca spusa vehementa a lui Petre Tutea, comunistii nu sunt in stare sa conduca o comuna rurala: „Nici un sistem comunist nu a fost capabil sa construiasca o etica a responsabilitatii…, o reala participare umana, pentru ca nici un sistem comunist nu oferea tipul de proiect moral pe care-l poate asigura o ordine toleranta in raport cu principiul sacru. Demonia vine din ideea ca exista grupuri umane care se pot substitui lui Dumnezeu. Cine citeste „Manuscrisele economico-filozofice“ poate inlocui foarte usor cuvântul „proletariat“ cu cuvântul „Dumnezeu“ si viceversa“4.
100% dupa calapod sovietic: România hand-made
Vladimir Tismaneanu definea Partidul Comunist Român, cel putin in perioada sa de ilegalitate, drept o secta mesianica. Fara prea multi aderenti, cu o structura de baza din care faceau parte multi etnici ne-români (vezi V. Tismaneanu, „Perfectul acrobat“, Ed. Humanitas, dialogul cu Cristian Vasile, pp. 60-164), indiferent la aspiratiile nationale traditionale („România comunista a fost in intregime construita dupa modelul sovietic“, se confesa târziu si cinic Leonte Rautu), Partidul Comunist Român era in dificultatea de a se putea adresa unei clase de proletari, având in vedere dezvoltarea industriala insuficienta a României la inceputul secolului al XX-lea. Socialismul românesc timpuriu insusi a fost mai mult un import exotic grefat pe trunchiul unei societati care se confrunta cu probleme reale (structura economica a României era dominata de caracterul preponderent agrar al tarii). Cum remarca mai târziu Constantin Dobrogeanu-Gherea, fondatorul socialismului românesc, evreu ucrainean sosit in bejenie in România, termenul socialism nici macar nu exista in tara la sosirea sa!
Mai târziu, Ceausescu si echipa de zgomote „strâns unita“ in jurul ambitiilor sale pausal-maniacale au cautat sa construiasca un pedigree al miscarii comuniste in strânsa relatie cu traditia socialista europeana, in ciuda faptului ca se stia cu precizie felul in care comunistii ii exterminasera in inchisoare pe liderii social-democrati. Acestia din urma nu acceptasera colaborarea cu cozile de topor ale Moscovei. Si asta, in pofida pacatului originar pe care este grefata activitatea unei secte ideologice minoritare, cum era cea româna, dirijata de Comintern si adepta a unui internationalism pagubos, care o facea sa accepte puncte de vedere contrare identitatii si unitatii nationale. Tocmai din aceasta cauza, PCR, partid scos in afara legii in 1924 pentru activitati contrare intereselor nationale, ca si unitatii statului român, va incerca in anii ultimi ai lui Dej, dar mai ales in timpul „domniei“ lui Ceausescu, sa-si apropie o doctrina in acord cu aspiratiile de independenta ideologica ce bântuiau constiinta unora dintre lideri. Era un fel de a se apropia de un popor care nu-i legitimase niciodata direct pe comunisti – sa nu uitam ca la alegerile din 1946 acestia fraudasera masiv alegerile câstigate de PNT –, dar si o maniera de a lua distanta de Moscova, vazuta ani intregi ca o citadela ce-si impunea fara drept de apel ordinele si care opera cu concepte dintre cele mai straine de români.
In viziunea lui Vladimir Tismaneanu, amurgul leninismului, acest tip de doctrina romantic-revolutionara care foloseste teroarea impotriva propriilor cetateni pentru a impune ordinea dorita, incepe dupa 1956, odata cu raportul sustinut de Nikita Hrusciov in fata unor comunisti inmarmuriti sa afle de crimele lui Stalin: „Atacul lui Hrusciov impotriva lui Stalin, un moment decisiv in istoria comunismului mondial, a inaugurat o era a indoielii, ereziei si revoltei pe fata.
Dogma leninista si-a pierdut puterea de fascinatie si a aparut ca o simpla modalitate ipocrita, folosita de birocratii corupti pentru a-si legitima monopolul puterii“5.
In acest context, comunismul românesc a mimat relaxarea, dar a inasprit conditiile de exprimare a libertatii: Canalul Dunare-Marea Neagra, cântat in opere literare de scriitori precum Petru Dumitriu, unde a fost decimata elita politicii, intelectualitatii si taranimii românesti interbelice, sta marturie. Constient ca URSS este in continuare un atractor ideologic de temut, chiar si dupa dezvaluirile facute in Raport de catre Hrusciov, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comunist al epocii, a incercat o iesire de sub constrângerile militare impuse de Armata Rosie. El a obtinut, in 1958, dupa negocieri prelungite, retragerea armatei sovietice stationate pe teritoriul tarii inca din 1944. Odata „armata eliberatoare“ retrasa, Dej, neincrezator in de-stalinizarea inceputa de Moscova, a continuat sa strânga surubul si a reusit sa elimine pe unul dintre cei mai periculosi rivali ai sai, un intelectual pentru care – legenda spune –, a fi român trecea inaintea meritului de a fi comunist. Patrascanu a fost torturat in inchisoare, condamnat si executat de Dej si Draghici (prietenul de mai târziu al lui Ceausescu) tocmai pentru a impiedica „innoirea de catre sovietici a echipei hegemonice compromise a PCR-ului prin promovarea unei victime a terorii staliniste intr-o pozitie inalta, in acelasi fel in care Imre Nagy devenise prim-ministru al Ungariei in iunie 1953“6. De acest recul totalitar a beneficiat, intre altii, Nicolae Ceausescu, viclean copil de casa, adus in elita de partid pentru obedienta fata de lider, dar si pentru ca Dej dorea marginalizarea veteranilor evrei sau maghiari si isi propunea constituirea unei linii nationale. In 1964, Dej a facut faimoasa „Declaratie din aprilie“, in care afirma linia independentei nationale, speriat de eventualele efecte ale Planului Valev in care României i se rezerva un rol marginal in cadrul C.A.E.R. In declaratia de atunci, comunistii români par preocupati de gasirea unui nou ton in relatiile cu Uniunea Sovietica, precum si de „a afirma un sens de autonomie al elitei politice in raport cu cea sovietica“: „…partidele comuniste si muncitoresti din tarile socialiste au asezat la baza acestor relatii principiile independentei si suveranitatii nationale, egalitatii in drepturi, avantajului reciproc, intrajutorarii tovarasesti, neamestecului in treburile interne, respectarii integritatii teritoriale, principiile internationalismului socialist“7. Mai târziu, „masoretii“ noului lider comunist vor afirma mincinos ca Ceausescu este initiatorul acestei noi politici. Mitul Liderului care-si afirma crezul in ideea de independenta nationala a fost astfel creat in laboratoarele ideologiei manipulate abil de un comunist adus la putere de „baronii“ partidului, pe care propriul trecut revolutionar il condamna, de altfel, la un anonimat glorios. Rescrierea trecutului face parte din mentalitatea comunista triumfalista. Evident, trecutul este rescris in favoarea sa.
Trecut, prezent, viitor – scena balconului ii tine, pe unii, treji si astazi
In 1968 avem o premiera: faimoasa „scena a balconului“, in fapt o adevarata piesa de teatru jucata dupa toate regulile manipularii. Momentul discursului secretarului general al PCR, Nicolae Ceausescu, la putin timp dupa invadarea Cehoslovaciei de catre armatele Kremlinului este un unicat in materie: nici macar Ion Iliescu dupa 1990, vorbind minerilor veniti sa planteze flori, nu il poate egala. Intr-un text simptomatic pentru felul in care poate fi rememorata atipic o scena din propria sa tinerete comunarda, Paul Cornea sesizeaza, poate involuntar, poate grijuliu cu retrospectiva, felul in care limba de lemn „infloreste“ in creierele receptorilor siderati de prezenta faraonica a Liderului, convinsi ca asista la o zi mareata in care Istoria insasi le vorbeste pe inteles: „Oamenii venisera fara a fi mobilizati, in orice caz nu apartineau unor formatii organizate. Raspunsesera individual unui apel adresat constiintei fiecaruia. Dar faptul cel mai extraordinar il constituia incredibila consonanta intre propria lor stare de spirit si cuvintele oratorului. Ceausescu vorbea ca intotdeauna, dezlânat, repetitiv, cu binecunoscutul sau limbaj de lemn (s.m., N.C.), ridicând ritual vocea spre a solicita ovatii. De data aceasta, insa, peroratia avea un accent dramatic si o intensitate pasionala care actiona contagios. Nu-si putea retine indignarea vorbind de atacul infam asupra Cehoslovaciei, efectuat in dispretul ligii internationale si al egalitatii dintre natiunile socialiste. Iar noi toti care-l ascultam ii impartaseam indignarea si ne simteam cuprinsi de o emotie care ne sufoca. Ne simteam militanti ai unei cauze sacre si eram gata, de ni s-ar fi cerut, s-o probam prin fapta. Niciodata pâna atunci si niciodata mai târziu nu s-a mai vazut, n-a mai fost posibila o asemenea unitate intre seful partidului, membrii sai de rând si masele populare“8. Simptomatic pentru tipul de text prezentat este sentimentul, inca nestins, al plonjonului intr-un extaz colectiv, al unui liant sacral intre Sef si cauzasii veniti din proprie initiativa (mai, mai!), bazat pe o afinitate de natura etic-revolutionara in care cauza unei tari asediate este preluata din „inima“ de o populatie care devenea un actor anonim, nu mai putin important, in ceea ce s-a numit mitul patriei primejduite. Desi folosea pâna deunazi un limbaj de lemn, seful comunist este brusc invadat de o stare de gratie: vorbeste inspirat, pasional, catatonic, ca sub influenta unui oracol, transportat (dar si remorcat, am aflat mai târziu) si-i face pe cei prezenti in piata sa se simta militanti ai unei cauze sacre, copartasi la un eveniment istoric unic! Pythia insasi n-ar fi fost mai rascolitoare…
As numi acest sindrom al aderentei la un moment irational, liturgic, aparent corect rezumat in aprecieri de tip memorialistic, incorect translatat mai ales de cei care l-au „trait“ drept o voita, caci dorita, autosuspendare din ratiune – cu tot cu vointa de a rationa.
O religie noua, o tinichigerie noua
Daca nazismul este azi, la unison, decretat drept „ciuma bruna a secolului XX“, comunismul este inca plasat intr-o carantina protectiva din care adeptii sai, gargaragii intelectuali sau profitori versati, incearca sa-l scoata basma curata. Alexandr Soljenitin, importantul scriitor si disident al regimului stalinist, critic al unei societati care-si regla existenta dupa Diamat si Gulag, a intuit caracterul perfid al ideologiei marxist-leniniste, arma ideologica a partidului comunist si a clasei muncitoare, dupa cum glasuia chiar „Micul dictionar filozofic“ elaborat in URSS. Pentru autorul „Arhipelagului Gulag“, „ideologia este aceea care are nevoie pentru a supravietui sa-i puna in spatele gratiilor pe cei care indraznesc sa gândeasca altfel s…t Ea este responsabila de tot acest sânge varsat, de sângele a saizeci si sase de milioane de oameni“9.
Pâna si un scriitor cum este Panait Istrati, adept neconditionat pâna la o vreme al U.R.S.S. si al ideologiei acestui conglomerat de natiuni, este dezamagit, deja, in 1929, de lipsa libertatii de constiinta din Imperiul Rosu: „Parasesc U.R.S.S. mult mai trist decât pe vremea când eram unul dintre muncitorii striviti de toate regimurile. Sa exploatezi oamenii, sa-i faci sa traiasca cu un codru de pâine neagra, luându-le pâna si jalnicul drept de a cârti, apoi sa-l impusti pe cel care a strigat o data, a strigat si atât, putin mai tare decât de obicei – asa ceva nu exista nicaieri pe acest pamânt, nici macar in tara lui Mussolini! s…t Nu este vorba aici de socialism, ci despre o teroare care trateaza viata omului drept material pentru razboiul social. Se serveste de el pentru triumful unei noi si monstruoase caste, careia ii plac la nebunie fordismul, americanizarea, produsele Coty, toaletele pariziene – o casta cruda, avida de dominatie si atât de belicoasa incât este gata sa sara asupra Chinei…“10.
Lasând China la o parte, observam cum Istrati constata ca ideologia comunista impusa astfel de liderii sovietici ai vremii se bazeaza pe un „vid universal“ care-i asigura dominatia. Scriitorii, truverii chemati sa cânte in operele lor maretia sistemului, sunt reprimati si li se interzice sa spuna adevarul: „Libertatea scrisului, din punct de vedere moral-intelectual, nu exista in Rusia. Aceasta, in mod absolut. In Rusia se scrie din inspiratie oficiala, daca nu chiar din comanda. De pilda esti liber sa te critici aspru (asta se numeste acolo samokritika/“autocritica“), sa critici (dar pe cine si de ce?) tot ce poftesti, afara de tot ce poate fi greseala oficiala s…t In Rusia, acest Maiakovski scria versuri platite cu o rubla linia. De pilda: «Tu, lucratorule, loveste! / Darâma! / Ucide! / Noi, / cei de azi,/ vom construi / o religie noua, / o economie noua, / o chimie noua, / o tinichigerie noua». Mai insira câteva lucruri care puteau fi «noua», numara si, când avea cantitatea de linii ceruta, iscalea. Pe urma incasa“11. Comunistii lucreaza, dar mai ales incaseaza.
Mai stii ca Traian Basescu avea habar de poemul lui Maiakovski si de aceea cerea, vara asta, cu subtilitati ce scapa chiar filozofilor, mai multi tinichigii pentru tara? Uneori, vorba poetului, geniul e aproape un lucru de doi bani, un acces de tuse…
Note: 1. Lucian Boia, in „Mitologia stiintifica a comunismului“, cap. „Parintii fondatori“, p. 89 2. V. Tismaneanu, „Ghilotina de scrum“, Polirom, Iasi, 2002, cap. „In democratie nu se poate intra prin mit“, Ed. de Vest, Timisoara, 1992. p. 197 3. Ibidem., p. 205 4. Ibidem 5. V. Tismaneanu, „Fantasmele salvarii, Democratie, nationalism si mit in Europa post-comunista“, Polirom, Iasi, 1999, p. 30-31 6. Vladimir Tismaneanu, „Fantoma lui Gheorghe Gheorghiu-Dej“, Ed. Univers, Bucuresti, 1995, p. 46 7. Andrei Miroiu, art. „Locul României in Tratatul de la Varsovia (III) Perspectiva diplomatica“, in „22“, nr. 754/ 2004 8. Paul Cornea, „1968 - La Paris si Praga“, „Observator cultural“, nr. 167 (425), 29 mai-4 iunie 2008, p. 9 9. Alexandr Soljenitin, „Scrisoare catre conducatorii Uniunii Sovietice, citat in „Originile intelectuale ale leninismului“, Humanitas, Bucuresti, 1993, p. 5 10. Panait Istrati, „Intre banchet si ciomageala“, Humanitas, Bucuresti, 2005, pp. 484-485 11. P. Istrati, „Scrisoare deschisa oricui“, cap. „Regimul scrisului in Rusia“, Humanitas, Bucuresti, 2006, p.190-191